Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 22 martie 2014

”Din Tiflis cu dragoste. Al dumneavoastră, Serghei Paradjanov” - reflecții pe marginea aniversării a 90 de ani de la nașterea genialului regizor caucazian



Afișul expoziției de la Muzeul Orientului. Fotografie de Viktor Bajenov
Pentru români, dar și pentru sud-estul Europei, poate și pentru Europa creștină în genere (exact în măsura în care sintagma mai e valabilă), 2014 este an comemorativ Brâncoveanu. Nici nu bănuim cât de multe și de diverse sunt valorile care încap sub acest acoperământ! Căci cu adevărat, domnitorul-martir a fost un principe al bogăției. Al abundenței duhului, revărsat din belșug în cotidian, în cel mai autentic înțeles bizantin. Cât de mult avem de învățat de aici! 
 
Nu întâmplător, pentru istoria filmului 2014 este și an comemorativ Paradjanov (1924-1990). Pe 9 ianuarie s-au împlinit 90 de ani de la nașterea, la Tbilisi, a genialului regizor armean. Patriarh al artelor, dar și martir în adevăratul sens (laic) al cuvântului, Serghei Paradjanov nu a fost doar un reformator nepereche al limbajului artelor și sensului noțiunii de cinema, dar tot el a definit, prin exemplu personal, orizontul de demnitate al ființării omului creator într-un imperiu totalitar și ateu. Cel sovietic. Mod care nu poate fi decât sacrificial. Bun prieten cu Tarkovski, ale cărui idealuri le împărtășea, fără a avea nimic în comun cu estetica lui, Paradjanov a suportat de trei ori regimurile de detenție din închisorile sovietice. Totul, pentru dreptul de a vorbi liber și trăi altminteri decât o impunea sistemul. Pentru dreptul și frumusețea de a fi om până la capăt, indiferent de orice, ”om vechi”, în sensul patriarhal și etern al cuvântului - păcat de neiertat pentru orice sistem globalizator. Acest model uman al ”omului-sărbătoare” încă trăiește între Iviria și Ararat, tărâm legendar, brăzdat mereu de apele vieții, revărsate dintr-o istorie veche cât lumea și, de aceea - spun localnicii - neglobalizabil. 
 
Moment de la deschiderea expoziției (Muzeul Orientului). Vorbește artistul foto Iuri Mecitov
Cine se ocupă de comemorarea lui Paradjanov? Ca peste tot, puținii și fidelii prieteni și admiratori. Risipiți între Albilon, Franța, Ucraina, Rusia și Caucaz, aceștia (împreună sau separat, știind sau nu unii de alții) și-au propus (nu știu cât de realist, dar... paradjanovian) un megafestival desfășurat pe tot parcursul anului 2014 între Kiev, Moscova, Erevan și Tbilisi... Dar cum istoria lumii se precipită și, pe de altă parte, prea puțină lume a auzit de maestrul de la poalele Araratului, proiectele au trebuit limitate, la o parte s-a renunțat... Testul de fidelitate l-au trecut, până acum, Galeriile Solyanka din Moscova și Muzeul de arte al popoarelor Orientului din capitala rusă, care organizează, împreună cu celebra Universitate franceză Paris VIII, o serie de expoziții și Simpozionul științific ”Parajanov l'intempestive" (coordonat de Satenik Bagdasarova, al cărui program complet poate fi văzut aici), dedicate surprinzătorului cineast. 
 
Afișul expoziției Paradjanov de la Galeria Solynaka
Galeriile Solyanka, gazde în 2012 ale retrospectivei ”Tarkovski Space”, organizează în acest început de an expoziția ”
Culorile rodiei” (13 februarie-16 martie, prelungită până pe 23 martie), dedicată aniversării a 90 de ani de la nașterea regizorului. Curatorii, filmologul Viaceslav Șmîrev și designerul Katia Bociavar, au conceput un eveniment relațional, ce acordă un spațiu important legendelor și miturilor născute de regizor în timpul vieții, care au căpătat o amploare neașteptată după moartea acestuia. Astfel că alături de lucrările lui Paradjanov (colaje, fotografii, asamblaje și schițe de costume, și, evident, filmele) și despre Paradjanov (documentare mai vechi și mai noi, emisiuni TV, interviuri, ecranizări ale unor scenarii nerealizate de regizor), ”spațiul paradjanovian” este completat de nume, ca Tarkovski, Rustam Hamdarov, Pasolini, Fellini, Greenaway, Kiarostami - cineaști ai vizualului și vizionari, cu care regizorul armean intră în subtile corespondențe. 
 
Expo Paradjanov. Muzeul Orientului
Cel de-al doilea eveniment, intitulat ”Din Tiflis cu dragoste. Al dumneavoastră, Serghei Paradjanov”, inaugurate de 20 martie 2014, este un complex de cinci expoziții dedicate regizorului, organizate de Muzeul Orientului în colaborare cu Ministerul Culturii Federației Ruse și Editura Roslin. Evantaiul expoziției curate de muzeograful Svetlana Hromcenko este generos: colaje semnate de Paradjanov și scenograful Aleksandr Djanșiev pentru filmele Așik-Kerib și Legenda fortăreței Suram; peste 1000 de fotografii, realizate de 17 autori (printre care Iuri Mecitov, Mihail Nasberg, Iuri Rost și Iuri Klimenko) surprinzând atmosfera spectaculară creată zilnic de regizor în jurul său; seria de portrete ale lui Paradjanov, semnate de fotograful Viktor Bajenov, precum și alte lucrări grafice pe tema Tbilisiului de acum un veac, realizate de prieteni ai regizorului, ca Lev Baiahcev, Albert Dilbarian, Haiane Haciatrian, Vagarșag Elibekian - dau vibrație și culoare unei atmosfere unice, cosmopolite și sărbătorești, iconoclaste și nostalgice, specific paradjanoviene. Fotografii și ilustrate vechi, afișe, firme de magazine și obiecte decorative pentru vitrine de croitorii de acum un veac, tăblițe indicatoare cu numele străzilor, etichete de vin și tutun din vechiul Tiflis, completează atmosfera mitică impregnată în lucrările marelui regizor armean. O atmosferă de bazar bizantin, ascunzând o catedrală bizantină, care încă se cere descoperită. Spiritul brâncovenesc ne va ajuta s-o descoperim și să trasăm punți de legătură nebănuite între Carpați, Caucaz și restul Europei răsăritene, punți al căror centru este... Bizanțul. Un principe-martir ne va ajuta să le descoperim. 
 
În cadrul expoziției se vor desfășura master-class-uri, lansări de carte, concerte, precum și un colocviu internațional dedicat lui Serghei Paradjanov.

[Corespondență de la Moscova de Elena Dulgheru]

miercuri, 12 martie 2014

Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ediția a IV-a, actualizată și îmbunătățită - a apărut la Editura Arca Învierii


Cu 11 capitole în plus și dezvoltări substanțiale ale capitolelor existente. 
  • Aşa-zisele profeţii ale lui Tarkovski
  • motivul real al îmbolnăvirii şi morţii cineastului
  • scandalul Rerberg
  • crâmpeie din pasiunile ezoterice
  • noi poveşti despre cenzura de partid şi despre distribuţia clandestină a filmelor interzise
  • mesajele ascunse ale filmelor Nostalgia şi Sacrificiul
  • lucrările necinematografice
 328 de pagini, format 22 x 14,5.

Mai multe detalii pe blogul Editurii Arca Invierii

luni, 10 martie 2014

Marii invarianţi ai operei lui Tarkovski

Fragment din volumul ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, ediția a IV-a, actualizată și îmbunătățită, în curs de apariție la Editura Arca Învierii

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 8 martie 2014


Putem vedea cum Andrei Tarkovski trasează în ultimul său film, Sacrificiul, o punte de legătură între timpul orientat spre viitor al primelor sale două filme și timpul escatologic sau timpul-care-transcende-timpul, care modelează orizontul filmelor realizate în Occident
 
Ax al creșterii și speranței, timpul orientat spre viitor modelează primul cadru din primul lung-metraj al regizorului, Copilăria lui Ivan: o mișcare lentă a camerei în sus de-a lungul trunchiului unui pin tânăr, urmărit în gros-plan, din spatele căruia băiatul Ivan privea fascinat, parcă pentru prima oară în viață, pădurea și lumea. Acestui cadru-alfa îi va răspunde peste numai două decenii și jumătate, profetic, ultimul cadru din ultimul film al regizorului: mișcarea lent-ascendentă a obiectivului, la fel de apropiat, de-a lungul trunchiului subțiratec al copăcelului japonez – un Pom al Vieții, profilat pe marea sclipitoare (care a absorbit, parcă, și sclipirile Niprului însorit din finalul Copilăriei lui Ivan), în aceeași lumină de început de lume și vegheat, de asemeni, de un copil. 
 
Cu toate că sunt înscrise în cicluri istorice net diferite și modelează biografii diferite, aparent opuse, atât primul cadru din primul film, cât și ultimul din ultimul film au în spate aceeași simbolistică și aceeași idee; diferă doar raportarea copilului la istoria pe care o modelează (de o parte, respectiv de cealaltă a Eschatonului) și poziționarea lui față de eternitate...

Pe insula Gotland, Tarkovski știa foarte bine că face ultimul său film. Cu acest cadru-omega al creației sale, el proiectează timpul orientat spre viitor din primele sale filme într-un timp al Eschatonului, încheindu-și circular Opera, asemeni unui demiurg care încolăcește șarpele Uroboros, spre a-l așeza pe Arborele sfânt al Vieții. 
 
Acestea sunt cadrele Alfa și Omega ale creației lui Tarkovski. Prin ele, copilul - imagine generică a omului - îmbrățișează timpului devenirii, respectiv timpului Eschatonului și Arborele Vieții, pe care trebuie să-l cucerească. Iar cucerirea lui este cuvântul de forță al mesajului tarkovskian. 
 
Chiar dacă expunerea crezului său artistic din volumul Timpul pecetluit le poate părea unora strict teoretică, Tarkovski a reușit să-și exprime conceptul poietic nu doar în întreaga operă, cu o coerență și eleganță nemaiîntâlnite în cinema, ci chiar la nivel atomic, într-un singur cadru. Există un cadru care conține condensat întregul său concept despre cinema. Este plasat - cum altfel? decât - la mijlocul filmului median (al patrulea) din filmografia regizorului. Nelegat de acțiune, dar aparținând spațiului scenic, el constituie nucleul estetic nu doar al filmului Oglinda, ci al întregii opere tarkovskiene. Nu îl reținem ușor, pentru că este un cadru nerepetitiv (probabil, singura compoziție nerepetitivă din film), dar exegeții l-au remarcat. Este o compoziție aproape statică cu un vas de sticlă transparent, pe fundul căruia se află un mecanism de ceasornic înecat în apă - cadru care declanșează secvența primului vis din copilărie al Autorului. Rotițele dințate și spirala desfășurată a ceasului, dilatate de efectul de lupă al apei din bol, rimează cu dantelăria aerisită, zimțată solar, a unui colț de perdea din dreapta și cu dantelăria frunzelor fine, la fel de aerisite și ramificate asemeni alveolelor unui plămân, a vrejului de plantă din stânga; câteva rămurele delicate din aceeași plantă plutesc în apa din bol. În timp ce lumina se joacă cu reflexele apei filtrate de spiralele ceasului, reflectând și refractând în sticla bolului fragmente ambientale din afara cadrului, observăm culcat în penumbra mesei un mic briceag pe trei sferturi închis, cu vârful tăișului îndreptat neagresiv spre spectator – trimitere la controversatul (pentru Tarkovski), dar inerentul bisturiu de montaj. Camera se îndepărtează ușor, până când îl suprinde pe Aleksei copil trecând prin spatele bolului și înaintând spre casa din mijlocul pădurii din inima visului său, care în sfârșit i se deschide. 
 
Iată tot arsenalul “demiurgului”: timpul, pecetluit în apa sfericizată, care distilează și dilată memoria, lumina, natura și câteva artefacte ale culturii, modelate discret fără artificiozități de modestul briceag – singurul obiect ascuțit din cadru. Ceasornicul, dezbrăcat de carcasa învelitoare, înecat în apa luminată de soare și tronând în mijlocul frumuseții – celei făcute de mâna omului și celei făcute de Dumnezeu. Magistrală punere în imagine a conceptului timpului pecetluit, acest cadru este centrul poietic și inima întregii filmografii tarkovskiene. Cadru nucleal, al cronotopului sacru – monadă a timpului lumii, pecetluit în eternitate ca într-o Carte a Vieții, deschisă din nou către lume: este cadrul-chintesență a poieticii tarkovskiene. 
 
Iată cadrele Alfa și Omega Cuvântul, construind corpus-ul ideatic al întregii opere și îmbrățișând Inima sensibilă plăsmuitoare (poietică) a operei, ce hrănește, la rândul ei, corpul, împărtășindu-se reciproc într-un metabolism treimic de taină. Arborele Vieții, îmbrățișând Cartea Vieții și crescând din ea. Iată macro-universul întregii creații tarkovskiene, ca organism integru, în care poți intra oricând să trăiești și catedrală vie, deschisă devenirilor noastre și făurită de sinergia divin-umană, nicicând pe deplin înțeleasă, a actului creator.