Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 aprilie 2016
Cel de-al șaptelea lung-metraj al
lui Paolo Sorrentino, ”La giovinezza”
(”Tinerețe”, 2015),
este o
melodramă cu accente comic-autoironice despre despre problematica
omului de artă confruntat cu finele biologic al vieții. Pelicula
reia atât dezbaterea, cât și motivele principale ale producției
anterioare a regizorului și scenaristului italian, ”La
grande bellezza" (Oscar
- 2014 pentru cel mai bun film într-o limbă străină, BAFTA,
Golden Globe și alte distincții).
Dar
dacă protagonistul din ”La
grande bellezza" era
un cineast aflat spre sfârșitul carierei, însă încă în formă,
care-și evaluează traseul de viață artistică și personală și
se întreabă asupra sensului creației, ”La
giovinezza” împarte
aceleași interogații artistic-existențiale între doi
protagoniști, amici de o viață - un compozitor retras din
activitate și un regizor care-și realizează ultimul film -, pe
care îi confruntă, în plus, cu iminența degradării fizice și a
morții. Aceeași cheie duios-ironică îi ajută pe cei doi prieteni
să facă față elegant confruntărilor fără drept de apel ale
senectuții, până la un punct: acela al limitelor realului și
materialismului, dincolo de care antenele lor interioare nu se
avântă.
Câteva
clișee, vechi de vreun secol și ceva - adică aproape eterne, cel
puțin în convențiile modernității - domină viziunea asupra
artei a personajelor celor două pelicule. Nelipsita boemă, cu
decadența aferentă, practicată moderat, mai mult de
bon ton,
refrenul marilor iubiri și al eșecurilor, familia dramatic fisurată
și menținută în viață doar datorită unor fidele consoarte sau
progenituri, pe care sacrificiul le-a umplut de frustrări, jocul
vanităților de salon, al capriciilor, compromisurilor și iluziilor
genialității, toate acestea se confruntă cu o stare de
îndrăgostire permanentă și obsesivă de Frumos, ca valoare
absolută și aproape mistică, propusă de regizor ca unica
”virtute” inatacabilă a artistului, văzut ca tipologie socială.
Problematica
se revendică totodată din clasicism și din romantism, așa că o
putem numi acum clasică, adică opozită valorilor postmoderne.
Paolo Sorrentino are priceperea să îmbrace tot acest tablou, în
fond, desuet și neoriginal, lipsit de teze novatoare, dar și de
inovații formale, în haine agreabile, urmând, de la distanța
propriei auctorialități, soluțiile unor Woody Allen și Federico
Fellini: umor inteligent, situații oarecum năstrușnice,
sinceritate și autoironie, strălucire vizuală și senzualitate.
Lipsa acțiunii alerte și a ritmului susținut, specific
woody-allen-iene, în favoarea introspecției și a estetismului, dar și accentele suprarealiste îl
apropie, totuși, mai mult de Fellini, fără ca Sorrentino să
atingă (ori măcar să-și propună, și e bine că nu face asta!)
umanismul profund sau dimensiunea de parabolă a capodoperelor
marelui său compatriot. Reușita acestui melanj stilistic este
agreabilitatea cvasigenerală, probată de succesul la public și de
cariera festivalieră a celor două filme.
Sorrentino
alege să își plaseze povestea, care este mai mult o înșiruire de
scene de viață aproape nonconflictuale și dialoguri, incluzând
multe amintiri, într-o stațiune din Alpi, locație tipică pentru
depănarea trecutului și a întrebărilor existențiale, acreditată
de un Thomas Mann în ”Muntele vrăjit”, dar probată recent și
de ”Nori peste Sils Maria”, drama psihologică a francezului
Olivier
Assayas (2015). Totuși, protagoniștii filmului (interpretați de
legendarul Michael Caine și de Harvey Keitel, într-un cuplu
actoricesc de zile mari) sunt mult prea cufundați în problemele
lor, pentru ca muntele să-și arate puterea taumaturgică sau
simbolică (așa cum se întâmpla, la un moment dat, în ”Nori
peste Sils Maria”). Iar Sorrentino este mult prea burghez (prin
afinități) și prea dramaturg (adică foarte concentrat pe jocul
raporturilor dintre personaje), pentru a apela la asemenea soluții.
Filmul
mai beneficiază de prestațiile veteranei Jane Fonda (o bombă de
energie, în episodicul, dar savurosul rol de compoziție al fostei
iubite și partenere de platou a bătrânului regizor, abandonată
de acesta), al mai tinerei Rachel Weisz (în rolul fiicei frustrate a
compozitorului libertin, a cărei viață personală se face și se desface în timpul scurtului sejur montan-balnear) și al fotomodelului român Mădălina
Ghenea (afișată inițial pe post de sex-bibelou, dar inserată
ingenios de Sorrentino în dramaturgia formală a peliculei).