Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 24 iunie 2017
Regizorul Nikolai Dostal |
și pe "Blogul creștin Ardelean Viorel" pe 18 XI 2019.
Cum ar putea fi conceput un Faust rusesc, fără convertirea demonului? Acest pariu l-au încercat acum câțiva ani Aleksandr Sokurov și scenaristul Yuri Arabov în memorabilul lor Faust (2011), eseu cinematografic existențial-religios, în care omul se dovedește mai inventiv în rele decât îngerul minciunii, acesta din urmă fiind nevoit, până la urmă, să-și abandoneze cauza. Omul trebuie măcar să-și asume responsabilitatea răului făcut în istorie și să nu-l mai acuze pentru asta pe diavol – este provocarea lansată de film atât condiției umane, cât și gândirii teologice clasice. Mai benign decât Faust, Mefistofel nu dă, totuși, semne de umanizare în pelicula lui Sokurov.
Speranța umanizării, mai
precis, întrebarea asupra pocăinței demonului, este tema teologică
subsidiară a filmului lui Nikolai Dostal, Călugărul
și dracul (Rusia,
2016), despre care am scris acum două săptămâni. Doctrinar, ea derivă din vechea teză a apocatastazei – a
mântuirii universale -, fără, însă, a afirma erezia origenistă.
Pariul convertirii demonului sau
măcar al benignizării demonicului prin deriziune, este specific
culturii populare ortodoxe. Ivan
Turbincă al lui Ion
Creangă, alături de snoavele românești și rusești cu oameni și
draci, în care dracul iese rușinat, îmblânzesc spectrul răului
prin umor și compasiune, căci răul e echivalat de înțelepciunea
populară cu beteșugul sufletesc și mental. Ce e mai umilitor decât
mila? Cum să nu fugă dracul de asemenea umilință?
În fond, spune Dostal într-un
interviu pentru canalul TV „Tzar-Grad” din 25 octombrie 2016,
filmul său este despre iubire de semeni și de Dumnezeu și despre
iertare. „Pentru mine
și Arabov, cheia filmului este această pildă: «Un călugăr se
întoarce istovit la chilia sa după o zi de trudă și abia așteaptă
să se întindă în pat. Când colo, în pat era culcat un drac!
Călugărul zise în sinea sa: A obosit și el, săracul! Și se
culcă sub pat. Atunci dracul ieși ca din pușcă din chilia
monahului». Iată deci că prin iubire putem birui răul. Am vrea ca
și filmul nostru să transmită această idee”.
Ideea se simte din plin. Dostal,
autor de dramedii cu inocenți atinși de aripa îngerului (ca Petya
în drum spre Împărăția cerească)
și al unor apreciate seriale TV (dintre care unul despre istoria
schismei ruse), are marea calitate de a vorbi pe un ton cald și
nonșalant despre cele mai grave lucruri. Pentru filmul său
Norul-paradis,
cineastul a primit, pe
lângă Leopardul de Argint la Locarno, și un premiu „pentru
spargerea barierei dintre filmul popular și cel elitist” la
Festivalul Kinotavr
(1991).
Scenă din film |
Această spargere a barierei
dintre popular și elitist, operată de filmul religios pentru prima
dată în Ostrovul,
este cheia principală a succesului peliculei. Ea este susținută de
osatura perfectă a scenariului, dar e hrănită și de frenezia
jocului, cald, energic și foarte uman, cu ritmul și accentele
comediei, atât de dragi școlii filmice ruse. Actorul principal
Timofei
Tribunțev,
mucalit, tandru și extraordinar de talentat, își construiește
personajul pe calapodul celui al lui Piotr Mamonov din Ostrovul,
obținând efecte cuceritoare. Îl susține și restul echipei, care
funcționează în cea mai admirabilă simfonicitate. Li se adaugă,
ca ingredient substanțial, discursul existențial-religios, survenit
după aproape o oră de râs copios, pentru a realiza un mix
postmodern, foarte prizat de public. Că îl numim comedie cu accente
de meditație teologică ori pildă creștină, mai puțin contează.
Contează magnetismul peliculei, discursul sincer, extraconfesional
și capacitatea ei de a atrage cercuri foarte largi de public. O
asemenea punere a problemei este esențială atât pentru arta cu
miză religioasă de azi, cât și pentru discursul teologic.
Din perspectiva asceticii
răsăritene, este chestionabil realismul duhovnicesc al relației
monah-demon. Au demonii nostalgii, ca la Dostal, ori e acesta doar un
tușeu artistic? Pot dracii să se umanizeze? „Dracu’ știe”,
răspunde Yuri Arabov în interviul citat. Intrebarea atinge doctrina
apocatastazei, dar nu o susține. E drept, tradiția ortodoxă
consemnează cazuri singulare de demoni „înălbiți” la rugile
vreunui monah, amendat, însă, de Dumnezeu, care îi poruncește să
nu mai intermedieze pentru satana.
„De
ce nu te duci la sfinți, ci îți pierzi vremea cu mine?”, îl
întreabă Ivan pe Legiune, plictisit de insistențele demonului.
„Acolo sunt locurile ocupate, nu mă primește nimeni”, replică
acesta. Sunt dracii
capabili de confesiuni, neforțați de sfințenia unui Antonie cel
Mare? Cedează ei, oare, smereniei? Mai are vrăjmașul
interioritate, de vreme ce îl numim neființă? Ori, cum învață
Părinții, este împietrit după făptuirea fărădelegii atâta
amar de vreme?
Filmul îmbină fantasticul
literar cu înțelepciunea duhovnicească, fără a rătăci
teologic. Sursa directă a scenariului este Călătoria
Sf. Arhiepiscop Ioan al Novgorodului călare pe drac la Ierusalim,
un text fabulos, consemnat în Letopisețul din Novgorod cel Mare
(sec. XIV); miracolele plutei întoarse contra curentului și al
dracului transformat în femeie provin din aceeași sursă, cu toate
că filiațiile literare ale scenariului sunt mult mai complexe.
Sfântul Petru, consemnează
Faptele Apostolilor, învia morții cu umbra sa. Iar dacă monahul
Ivan își oglindește chipul, cu bunătatea sa, peste o umbră a
întunericului, o face nu spre exaltarea neființei, ci din legea
suverană a prieteniei (înțeleasă în simplitatea duhului său) și
spre slava lui Dumnezeu, Care în iubirea Sa cu adevărat vrea ca
toți să se mântuiască. Această atotcuprinzătoare iubire
răzbate, dincolo de șfichiuirile satirei de moravuri, din toate
texturile filmului.