Articol apărut (într- variantă prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 25 ianuarie 2014
Tocmai
am primit un film care m-a ţintuit în faţa ecranului timp de mai
bine de două ore. Şi nu atât datorită subiectului în sine, cât
modului de abordare, respirând un clasicism estetic temerar prin
„necontemporaneitate“ şi un don-quijot-ism evanghelic la fel de
„necontemporan“ sau utopic. Se cheamă „Palmele“ şi
este un documentar realizat (regie-scenariu-imagine) în 1994 de
Artur Aristakisian, cineast independent din Chişinău. Filmul de
debut al regizorului de origine armeană a câştigat prestigiosul
premiu Nika pentru documentar în Rusia şi a făcut vâlvă la mai
multe festivaluri, cucerind numeroase distincţii (la Berlin,
Karlovy-Vary, Copenhaga, San-Francisco, Taormina, Munchen), stârnind,
la vremea sa, destule reacţii şi discuţii contradictorii, fiind
etichetat de unii specialişti ca o capodoperă.
Este
un documentar-eseu despre cerşetorii din Chişinău alcătuit din
zece capitole, filmat începând din 1989, vreme de 5 ani (o extrem
de rară performanţă de tenacitate), în perioada de maximă
depresie economică a tânărului stat, proaspăt desprins de URSS,
când pauperitatea şi disperarea atinseseră cote maxime. şi cu
toate că avem destule relatări despre sărăcia de atunci a
basarabenilor, tablourile surprinse de Artur Aristakisian depăşesc
orice imaginaţie.
„Palmele“
este, în primul rând, un foarte preţios document istoric şi
antropologic, o dare de seamă despre condiţiile de viaţă subumane
dintr-o Europă a sfârşitului de secol XX, ce arată mai degrabă
ca o provincie uitată din lumea a treia sau dintr-un etern al luciei
sărăcii, fără putinţă de datare istorică. Dar ceea ce
impresionează nu este sărăcia extremă, ci abordarea regizorală,
munca şi sufletul care au stat în spatele realizării acestei
fresce poetice a sărăciei basarabene. Pentru
a-i filma în toată autenticitatea lor, regizorul a trăit printre
cerșetori mai bine de un an; le cunoaște ca nimeni altul poveștile
vieții, cu suferințele, iubirile, eșecurile și ciudățeniile
lor, și a învățat să-i iubească și să-i înțeleagă.
Nu
am mai văzut o apropiere atât de intimă, veridică şi simpatetică
de chipul uman în suferinţă din zorii neorealismului şi nici o
frescă atât de poetic orchestrată a vieţii anonime urbane, din
perioada de glorie a „documentarului simfonic“ al marilor
metropole din anii '20. Numai că în primul clocotea revolta
marxistă, iar cel de-al doilea era animat de un apolitism
estetizant, în care singura religie era a ochiului omnivor al
camerei de filmat, exploatat frenetic şi magistral, astfel că nici
unul din aceste două mari repere nu aduceau o perspectivă
religioasă. Dar fără ea, peisajul uman investigat devine simplu
acvariu, ”laborator social”, iar pauperitatea, un insectar
înfricoşător, condamnat la damnare sau la asanare dezumanizantă.
Tocmai de sociologismul ipocrit al ONG-urilor umanitare și
apărătorilor drepturilor omului regizorul se detașează radical,
acuzându-le apartenența la ceea ce el numește, simplificator,
”sistemul”.
Poetic,
utopic şi generos, asemeni marilor nebuni întru Domnul şi cu
aceeaşi cuceritoare, provocatoare şi uneori naivă lipsă de
măsură, Aristakisian priveşte dincolo de damnare, asumându-şi-o
cristofor, alături de personajele sale, pentru a eleva ochiul
obiectivului pe verticala unei axe evanghelice. Astfel se naşte un
cutremurător documentar-eseu filosofic, care impresionează atât
prin imagine, care vorbește de la sine, cât şi prin comentariul
din spatele cadrului (pe alocuri discutabil sub raport sociologic,
dar cuceritor prin sinceritate, adevărul uman și profunzimea
poetică). De aici aflăm poveştile alienante, dincolo de puterea
imaginaţiei, ale personajelor. Acestea nu sunt simple faciesuri
ciudate şi expresive, ele au nume sau mai degrabă porecle şi o
existenţă condiţionată de singurul mediu care le acceptă şi
creditează: mahalalele Chişinăului, devorate de buldozerele
anilor '90, din care probabil că astăzi n-a mai rămas nici
praful.
Oameni
evadaţi din spitale de psihiatrie, unde li se aplicau tratamente
forţate; epileptici care şi-au pierdut memoria în urma unor
operaţii ratate; ologi, purtaţi în spate sau căraţi cu
căruciorul de alţi ologi; o bolnavă mintal fugită din spital de
frica sterilizării forţate şi, în ciuda injecţiilor
administrate, născând în libertate, „spre slava tuturor mamelor“
- spune comentariul. Un tânăr orb din naştere, cerşind pentru
părinţii săi, şi ei orbi, evadaţi din acelaşi spital
psihiatric. Un bătrân ce adună hainele morţilor pentru a-şi
capitona cu ele pereţii casei. Un fost încarcerat în lagărele de
concentrare naziste, care pe vremea sovietică şi-a pierdut minţile
pentru că nu a primit locuinţă în urma adeverinţei de
încarcerare. O femeie care stă culcată pe jos, spune ea, de 40 de
ani, în aşteptarea iubitului; un tânăr invalid care a promis că
nu se scoală din locul unde cerşeşte, până la a doua venire a
lui Hristos. Un ciung de ambele palme, poreclit Gheorghe Purtătorul
de Biruință, își aprinde cu greu o țigară și-și face cruce;
regizorul comentează: ”El nu-și face cruce nici cu cele trei
degete unite ca ortodocșii, nici cu palma întreagă, cum fac
catolicii; peste el nu a trecut separarea Bisericilor, Hristos pe
palmele lui S-a reunit!”
Oamenii
aceştia, care de obicei se jenează instinctiv în faţa camerei de
filmat, nu sunt invenţii, au identitate şi o viaţă concretă, de
care regizorul a ştiut să se apropie cu o tandreţe şi demnitate
neegalabile, fără a le da lecții cu superioritate, ci
împrietenindu-se cu ei, luându-le în serios gândurile şi
emoţiile, oricât de bizare, până la a le exalta într-un poem
existenţial de factură hipiot-evanghelică. Aforismele acestuia,
pendulând între mistica Crucii şi anarhismul antisistem, rămân
pe retina memoriei.
Starea
de cerșetor este pentru Artur Aristakisian libertatea supremă a
celui care s-a debarasat de toate condiționările lumii, cele
profesionale mai ales, eventual și de cele ale erosului trupesc, în
favoarea fecioriei, pentru ”a face dragoste cu Dumnezeu”.
”Creștinii, mi-a spus un cerșetor - povestește
Aristakisian - , sunt oameni țicniți pe ideea iubirii. Ei
fac dragoste prin moarte. Creștinii au învățat să se sărute
unul pe altul prin moarte, ca printr-o haină. Sărută-ți iubita
prin moarte! Moartea ta va deveni trupul ei, și pentru acest trup
îți vei da viața...”
Chiar
dacă concepţiile sociale ale regizorului sunt pe alocuri naive,
sinceritatea, elevaţia și vibrația mistică cu care îi
îmbrăţişează pe toţi aceşti renegaţi (”Atât de liberi,
că n-au nevoie de libertate”), făcându-şi-i cu adevărat
prieteni şi îmbrăcându-le goliciunea „sărăciei de duh“ în
haina celei mai evanghelice şi inspirate poezii (din care îmi tot
vine să citez), sunt unice în istoria filmului.
Filmul poate fi vizionat, cu subtitrare în limba română, aici: http://www.filmedocumentare.com/palmele/
Filmul poate fi vizionat, cu subtitrare în limba română, aici: http://www.filmedocumentare.com/palmele/