Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

miercuri, 27 noiembrie 2013

O incursiune fundamentală în universul tarkovskian

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 noiembrie 2013


Un tom de aproape 500 de pagini scrise mărunt, fără poze, despre Andrei Tarkovski. Un volum construit ca o casă cu mai multe intrări, care, la orice pagină l-ai deschide, oferă o mulțime de lucruri dense și interesante, ce te invită să intri cu curaj în inima textului. Cartea lui Costion Nicolescu, ”Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski”, apărută la Editura Lumea Credinței și lansată marți 12 noiembrie la librăria Sophia din București, răspunde cum nu se poate mai bine avidității de informație și comentariu a publicului român în legătură cu fenomenul Tarkovski.

A scrie o carte despre Tarkovski, astăzi, în România, după ce în lume s-au publicat rafturi întregi de studii și monografii, câteva mii de tomuri acoperind toate modurile de abordare - poate fi un act temerar, unul de bravadă sau unul de inconștiență; dar, pe lângă acestea, și un act de iubire. Costion este un scriitor temerar, dar un temerar avizat, lucid și întru totul conștient de demersul său. Cartea lui s-a scris lent, autorul a adunat și decantat în ea o întreagă experiență de aproape o jumătate de veac de ”trăire și cugetare alături de Tarkovski”. Îndrăgostit iremediabil de marele cineast, cunoscutul teolog și eseist a colecționat un material imens de publicații (din spațiul occidental, în special din cel francez) – articole, interviuri, monografii, a asimilat pe îndelete și meditat asupra tuturor scrierilor cineastului (de la scenarii până la legendarele jurnale) și – cel mai important lucru pentru o nouă monografie Tarkovski - și-a ales o temă esențială, nemaiabordată până acum, o temă de mare actualitate în strategia de salvgardare a omului religios postmodern: cele trei mari virtuți creștine – credința, nădejdea și iubirea - în viața și opera marelui cineast. Titlul, lung doar în aparență, sintetizează cum nu se poate mai bine dimensiunea etică a mesajului tarkovskian – lecție de supraviețuire spirituală prin credință, speranță și dragoste, adresată întregii umanități. 
 
În această cheie de lectură abordează teologul-eseist atât bogatul material documentar de care face uz, cât și filmografia tarkovskiană, din cadrul căreia nu îl interesează atât resorturile estetice, cât cele etice, pe care le surprinde cu  acuitate, pentru a le pune în relație cu microuniversul biografic familial al regizorului, cu contextul sovietic și cu marea cultură rusă (pe care o răsfoiește dezinvolt, avizat și aplicat), dar mai ales cu marile repere valorice creștine – grilă de lectură a textelor și metatextelor tarkovskiene.

Cartea este valoroasă pentru cititorul român în primul rând pentru incursiunea amplă, atent și empatic comentată, în biografia (cea obiectivă, a faptelor și cea subiectivă, a reflexiilor) regizorului. Pe cât de enigmatic rămâne, Tarkovski este cineastul cu cea mai binecunoscută biografie din lume: datorită numeroaselor mărturii despre el, consemnate de-a lungul anilor de zeci de prieteni, rude și colaboratori, dar mai ales datorită jurnalelor sale, se poate alcătui o diagramă aproape zilnică a vieții lui, timp de câteva zeci de ani – întâlniri, proiecte, prietenii, certuri, decepții, gânduri, impresii, boli, probleme administrative de familie și profesionale – toate sunt notate aproape zilnic în paginile jurnalului, de care nu se desparte niciodată. 

Costion are dragostea, tenacitatea și curajul de a se apleca asupra acestui material documentar imens, pentru a reconstitui, cu harul unui atent biograf, dar și cu o inimă de prieten, pulsul interior al unei personalități fascinante și pentru a argumenta din toate direcțiile profilul profund creștin al marelui cineast și gânditor.

Cuceritoare este și perspectiva volumului: atât viața, cât și opera lui Tarkovski sunt puse, în aceeași măsură, sub semnul credinței, speranței și dragostei. Autorul urmărește trinomul virtuților creștine nu doar în opera și gândirea, ci și în viața marelui cineast – soluție biografistă originală, care prilejuiește treceri în revistă atente și unice prin abordare, precum cele ale prieteniilor (personale, livrești și a celor din filme) – toate, puse sub semnul iubirii-philia, ori a relațiilor de familie (înșirate conștiincios pe axa arborelui genealogic, așa cum o fac și alți biografi ai regizorului). 
 
Eseist prolific, autor a aproape douăzeci de volume de teologie și etnografie, Costion Nicolescu semnează acum ceea ce se va numi, cred, în curând, cartea vieții sale. O carte fundamentală – cum s-a spus deja – pentru cultura română și un reper neneglijabil pentru literatura monografică tarkovskiană universală.

*    *     *

Puteți urmări aici lansarea cărții din 12 noiembrie de la librăria Sophia

joi, 7 noiembrie 2013

„Raiul în cinema este un rai al întrebărilor” - Iași, Serile Doxologia

Reportaj de Maria Burlă din Ziarul Lumina - ediția de Moldova de Luni, 28 octombrie 2013

 

Criticul de film Elena Dulgheru, la Serile Doxologia

„Raiul în cinema este un rai al întrebărilor, al dilemelor existenţiale şi al asumării crucii“

Joi, 24 octombrie 2013, Elena Dulgheru a fost invitata Serilor Doxologia, eveniment organizat de Centrul Cultural Misionar Doxologia al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi moderat de pr. Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor. Întâlnirea a avut loc de la ora 18:00 la Biserica Talpalari din Iaşi şi a constat într-o triplă lansare de carte: „Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov“, autor Elena Dulgheru, „Canonul lui Tarkovski“, autor Dmitri Salînski, şi „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, autor Elena Dulgheru, toate apărute la Editura Arca Învierii. 
Elena Dulgheru este critic de film, jurnalist, poet, traducător, doctor în cinematografie şi media. Este autoare a volumelor: „Tarkovski. Filmul ca rugăciune“, Ed. Arca Învierii - Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; „De vorbă cu Marina Tarkovskaia“, Ed. Arca Învierii, 2004; „Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov“, Ed. Arca Învierii, 2011. Este membră a Uniunii Cineaştilor din România şi a Asociaţiei Jurnaliştilor şi Editorilor Creştini, dar şi membră a juriului la diferite festivaluri de film.

 

Trăirea în Dumnezeu, pornind din zona modernismului

Întâlnirea a debutat cu un recital de poezie susţinut de autoare din volumul „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, dintre care redăm câteva titluri: Supravieţuitorul, Visul rătăcitorului, Romanţă traviată,  Peştele de aur. 
„Mărturisesc că unele poezii sunt scrise sub inspiraţia filmelor lui Tarkovski, iar altele sunt dedicate lui concret. Totuşi, volumul de versuri încearcă să transpună trăirea în Dumnezeu, pornind din zona modernismului celui mai actual, trecând uşor prin ceea ce înseamnă asumarea artistică şi spirituală a unor  gânduri, provocări ale modernităţii şi un urcuş către poezia mistică de tip modern, într-un dialog permanent cu modernitatea şi într-o păstrare permanentă a sincerităţii, a prospeţimii, a dialogului pe care reuşim să-l mediem între ceea ce simţim noi. Chiar dacă suntem copleşiţi de cele exterioare, de diverse obligaţii şi lucruri care vin din toate părţile şi vor să ne sperie, să ne fure pacea, trebuie să reuşim să ne găsim o stare sufletească superioară“, a subliniat Elena Dulgheru. 

 

Maturizarea omului întru Dumnezeu merită toată atenţia artei de calitate

Invitata Serilor Doxologia a vorbit apoi celor prezenţi despre semnificaţia scării raiului în cinematografie, invitându-i la o explorare fascinantă a împletirii subtile a culturilor eclesiastică şi cinematografică, din perspectiva celor trei regizori: Tarkovski, Kusturica şi Paradjanov. 
„Cele trei cărţi sunt în acest duh de mărturisire a credinţei în epoca de astăzi, în epoca modernă şi postmodernă, mărturisire însemnând nu resuscitare a unui obiect de muzeu, ci retrăirea unui duh către credinţă care ne duce la origini. Dumnezeu nu ne prinde neapărat exact când suntem în genunchi, în biserică, şi ne facem metaniile numărate, ci ne surprinde şi pe stradă, şi oriunde am fi noi, indiferent de împrejurări. Simţim deodată că se întâmplă ceva, că din momentul acela s-a schimbat ceva şi o luăm pe altă cale. Intrăm într-o etapă care poate fi o treaptă, iar treptele acestea sunt unite în viaţa noastră, sunt trepte de urcuş. Urcarea treptelor este un lucru extraordinar de frumos, care merită toată atenţia artei de calitate, pentru că povesteşte tot acest drum al maturizării omului întru Dumnezeu“, a apreciat invitata. 

 

„Postmodernismul creştin este un miracol al Răsăritului“

Potrivit autoarei, cartea „Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov“ oferă soluţii de rezistenţă prin identitatea balcanico-caucaziană - postbizantină în care mesajul creştin autentic nu s-a pierdut. 
Aşa cum afirma cineva, postmodernismul creştin este un miracol al Răsăritului. „De la Kosovo şi până în Balcani este o zonă de profundă mărturisire a credinţei, găsim aici toată densitatea Ortodoxiei din care ne putem adăpa. Să ne aplecăm privirile spre ea şi să ne lăsăm inspiraţi, şi cei care consumăm cultură, şi cei care creăm cultură, şi cei care vrem să facem o lucrare de artă contemporană inspirată; în această zonă se păstrează foarte mult. Dacă ajungem la rădăcinile lor literare şi culturale, vedem modele ale omului vechi foarte bine păstrate, ale omului pe care îl regăsim în basme, în marile legende, în marile poveşti de dragoste medievală. Această nevoie de a trăi în duh se păstrează în Balcani şi în Carpaţi, o regăsim chiar în arta contemporană, deşi rar se vorbeşte despre rai, ci mai mult despre păcat. 
Această carte a mea este o invitaţie de a redescoperi paradisul şi a continua imaginea prin cinema, printre regizori paradigmatici, cum e şi Andrei Tarkovski. Vedem că la Tarkovski nu avem o analiză, ci mai degrabă o interogaţie“, subliniază autoarea. 
Pe coperta cărţii este ilustrată Chora de la Constantinopol, această cupolă reunind spiritul Europei Occidentale cu spiritul Răsăritului, adunând parcă ce este mai bun din fiecare zonă culturală.

 

Un rai al întrebărilor, al dilemelor existenţiale şi al asumării crucii

Însă despre ce paradis ne vorbeşte cinematografia? „Dacă vom căuta să vedem ce fel de rai este, vom observa că este mai mult un rai al întrebărilor, al dilemelor existenţiale şi al asumării crucii, o nostalgie după rai a unui contemporan. Întrebările conştiinţei lui sunt foarte dureroase pentru că s-au născut pe terenul pauperizant al secularismelor secolului XIX. Conştiinţa sa are foarte mult de recuperat pentru a-şi descoperi modele ancestrale. Filmele lui Kusturica, de exemplu, îi învaţă pe oameni să se ierte, să se iubească aşa cum sunt, să cultive idealul, chiar dacă acest ideal este privit mai degrabă ca o nostalgie la care nu pot ajunge. Personajele lui nu reuşesc să-şi asume crucea, dar au o tărie, o deschidere şi o bucurie a întâlnirii aproapelui extraordinare“, mărturiseşte Elena Dulgheru. 

 

Paradjanov, regizorul care a adus postmodernismul pe teren creştin

La o cercetare mai atentă, putem descoperi o înfrăţire extraordinară între popoarele român şi georgian: „Îţi dai seama că acelaşi far creştin ne-a luminat de sute de ani, istoria s-a integrat cam pe aceleaşi şuvoaie, aceleaşi lupte cu imperiul musulman, aceleaşi vechi rădăcini precreştine, aceeaşi aşteptare a venirii lui Hristos în cultura cea veche, toate acestea s-au amestecat în sufletul mare al lui  Paradjanov. El e singurul regizor care reuşeşte să aducă postmodernismul pe teren creştin. 
Astăzi, oferta de informaţie şi deschiderea culturală sunt atât de mari şi e normal să avem mai puţină  răbdare decât medievalii. Ne-am creat alte ritmuri emoţionale şi trebuie să recunoaştem că suntem modelaţi de ele, suntem mai superficiali. Dar, totuşi, şi în acest postmodernism putem cultiva credinţa, fără să ne îngrijorăm, fără să ne pierdem simţul umorului, rămânând oameni. Asta ne învaţă nu Tarkovski, ci Paradjanov“, consideră invitata Serilor Doxologia.

 

„A vorbi despre paradis constituie o terapeutică eficientă împotriva crizelor“

Volumul „Canonul lui Tarkovski“, tradus şi prefaţat de Elena Dulgheru, care-l apreciază ca „o palmă dată Codului lui Da Vinci“, reprezintă o parte a cursului original de Hermeneutică cinematografică al profesorului Dmitri Salînski, predat la mai multe universităţi de renume din Rusia şi publicat în 2009 la Editura „Kvadriga“ din Moscova. 
„Unele elemente din compoziţia filmelor tarkovskiene pot fi privite ca analoage axelor planului catedralei creştine: navei centrale şi transeptului care o intersectează“, scria Salînski în cartea sa. 
***
„A gândi, a vorbi despre paradis poate fi o terapeutică eficientă împotriva crizelor personale şi colective, împotriva războaielor, a marilor depresii şi dezbinări… Să vorbim, aşadar, despre paradis!, a concluzionat  criticul de film Elena Dulgheru.
________________________________
Vedeți și: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/10/tarkovski-si-prietenii-sai-la-iasi-24.html

luni, 4 noiembrie 2013

TARKOVSKI la CINEMATECA ROMÂNĂ - 6 noiembrie 2013, ora 18

Editura Adenim vă invită la:

EVENIMENT TARKOVSKI la CINEMATECA ROMÂNĂ

Lansare carte: Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, de Mihai Vacariu
Discuții pe teme tarkovskiene: vizionare și dezbatere scene din filmele lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov, Oglinda, Solaris, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul.
Invitați:
Cristi Puiu, regizor
Elena Dulgheru, critic de film
Ovidiu Șimonca, redactor șef adjunct, Observator Cultural
Gabriel Vacariu, Facultatea de Filosofie
Mihai Vacariu
Moderator: Mihai Fulger, redactor șef Cinemateca Română
Vizionare de film: Călăuza, de Andrei Tarkovski
Editura Adenium vă invită miercuri, 6 noiembrie, la ora 18.00, la Cinemateca Română, Sala Eforie unde va avea loc lansarea volumului Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, de Mihai Vacariu, apărut la în colecția Punct RO. Eseu. Evenimentul este organizat de Cinemateca Română în colaborare cu Editura Adenium.
Invitați, alături de autor: Cristi Puiu, regizor, Ovidiu Șimonca, redactor șef adjunct Observator Cultural, Gabriel Vacariu, Lect. dr. Fac. de Filosofie, moderator: Mihai Fulger, redactor șef Cinemateca Română.
În cadrul acestei întâlniri, vă invităm la o discuție despre volumul Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei și vă provocăm la o dezbatere pe teme tarkovskiene. Evenimentul va include vizionarea unor scene din filmele Andrei Rubliov, Oglinda, Solaris, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul.
În cartea sa Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, Mihai Vacariu propune o abordare nouă, întrucât eseul nu se constituie ca o nouă încercare hermeneutică, de deslușire a înțelesurilor tarkovskiene, ci este o poveste despre felul în care autorul a ,,vizionat, înțeles și mai ales trăit” filmele lui Tarkovski în timpul comunismului, dar și în perioada de tranziție a societății românești. Cartea reprezintă totodată un manifest pentru reîntoarcerea individului la artă, la muzică și literatură, un manifest pentru arta trăită ,,cu tot sângele și nervii noștri”.
eveniment Tarkovski la Cinemateca Romana afis
 
Sursa: http://www.adenium.ro/blog/eveniment-tarkovski-la-cinemateca-romana.html

Un ”Moromeții” al mileniului trei: ”Câinele japonez”

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 2 noiembrie 2013

Într-o toamnă cinematografică în care debuturile se țin lanț, iar concurența este cu mult peste medie, primul lung-metraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (cunoscut pentru scurt-metrajele sale ”Nunta lui Oli” și ”În acvariu”), ”Câinele japonez”, surprinde în modul cel mai relaxat și mai obiectiv, totodată, starea de fapt a României contemporane
 
La cei nici 30 de ani ai săi, Tudor Jurgiu dovedește o maturitate a observației sociale și un interes pentru ceea ce se întâmplă în jurul său cu mult mai mari decât regizori trecuți de pragul noviciatului (dacă e să ne gândim că cele mai multe debuturi, dar și ”programe personale” ale tinerilor noștri cineaști sunt apăsat autobiografice și saturat autoscopice, de unde și monotonia ”generațională”, care nu rareori li se impută). 
 
Într-o cinematografie concentrată pe mediul urban, inclusiv pe ceea ce se cheamă (prețios și adesea ridicol) ”cultură urbană”, cu toate cecitățile și autosuficiențele ei, Tudor Cristian Jurgiu are curajul să își îndrepte privirea spre lumea satului, spre acea Românie care se credea odinioară eternă, dar care preia inevitabil din impactul mutațiilor sociale și demografice ale estului european de început de mileniu – exodul populației în căutarea unui loc de muncă, mozaicarea etnică haotică, lupta, adesea fără sorți de izbândă, pentru păstrarea sentimentului de identitate națională... Prea mult pentru un film? Tudor Jurgiu are grijă să insereze toate aceste aspecte în filigran, fără cinism, dar și fără patetism (și ce greu este să nu cazi măcar într-una din aceste două capcane!), în textura simplă și lineară a povestirii, fără a o încărca inutil, pentru a compune o atmosferă epurată, de un realism dens și nuanțat, credibilă și emoționantă. Mult îi datorează filmul, în acest sens, lui Andrei Butică, directorul de imagine, care ne dăruiește o serie de peisaje rurale, portrete și scene (realiste) de interior țărănesc, cum rar se mai pot vedea într-un film românesc din ultimii ani.

Dar greul filmului stă pe umerii personajelor principale – maestrul Victor Rebengiuc, acum la 80 de ani și Şerban Pavlu (impus tot mai convingător ca un redutabil actor de prim-plan), cuplu care funcționează într-o complementaritate perfectă. Relația tată văduv, rămas la vatră – fiu plecat la muncă în străinătate, întors temporar acasă – se dezvoltă lent, din replici puține și tăceri apăsate, pe măsură ce fiecare personaj își dezvăluie rănile. Cu toate că și-a pierdut casa și toată agoniseala în urma unei inundații, tatăl nu vrea în ruptul capului să-și vândă bucata de pământ, în pofida presiunilor primăriei, chiar dacă, cu banii luați, ar putea să își cumpere o casă nouă. ”Pământul nu se vinde!” - această încăpățânare țărănească îl apropie foarte bine de personajul Moromete, pe care îl vedeam pe ecrane în 1987 în filmul lui Stere Gulea, interpretat, la fel de memorabil, de același Victor Rebengiuc. Pentru maestrul Rebengiuc, rolul bătrânului Costache Moldu din filmul lui Tudor Jurgiu este o continuare în linie dreaptă a rolului lui Moromete din filmul devenit clasic de acum 26 de ani. Doar că România s-a schimbat mult față de cea interbelică, descrisă în romanul lui Marin Preda și ecranizată de Stere Gulea. S-au schimbat și reflexele sociale ale oamenilor, care, împinși de sărăcie, nu mai pleacă să caute de lucru ”la București”, ci în marile capitale ale lumii, oricât de îndepărtate. 
 
Scenariul, scris inițial de absolventul de teologie Ioan Antoci (și distins cu două prestigioase premii), ulterior adaptat de regizor în colaborare cu Gabriel Gheorghe, are inspirația să nu calchieze modelele din roman. Relațiile umane nu sunt la fel de contondente, nici drama risipiririi pământului și a familiei nu este la fel de apăsată, cu toate că aceasta din urmă planează asupra filmului și îi conferă, discret și cu câteva accente de umor, cheia emoțională. 
 
Relația tată–fiu din ”Câinele japonez” pornește cumva de la modelul fiului rătăcitor, întors la vatră, dar, cum vatra a rămas pustie, fiul devine, de bine-de rău, fiu-salvator, pentru a-și duce tatăl dintr-un paradis încă mirific, dar care nu mai funcționează, într-o lume bizară – futurista Japonie -, defel paradisiacă (pentru un ”Moromete”, cel puțin), dar, pragmatic vorbind, validă. Iar, dacă la Marin Preda, tragismul vine din două părți – risipirea pământului și a familiei, în filmul lui Jurgiu, chiar dacă pământul nu mai poate fi păstrat și lucrat de eroii principali, se păstrează, măcar, iubirea și coeziunea familială. Ceea ce înseamnă că nu e totul pierdut.