LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE OU LA MORT: fracturile logice ale dictonului Revoluției Franceze

Știm că dictonul real al Revoluției Franceze nu a fost încîntătorul, ca o șansonetă, ”LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE”, așa cum l-am învățat la școală, ci terifiantul, generator de fiori de gheață pe șira spinării, ”LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE OU LA MORT”. Acesta e și mirosul real al Revoluției Franceze: mirosul de sînge închegat pe ghilotină, iar nu parfumul de ghiocei primăvăratici ai dezrobirii popoarelor, cum ne fluieră, hipnogen, Marseilleza, preluată în ison de manualele de istorie.  

Hai să dezasamblăm puțin acest dicton terifiant: 

EGALITE. Adică daca nu accepti ideea mea despre egalitate, pot să te impuşc, da? Păi ce libertate ii acord eu confratelui? Si cât de confrate mai sînt cu el? 

LIBERTE. Iar dacă nu accepți ideea mea despre libertate, sînt liber să te împușc? Păi inseamnă că nu te consider egalul meu și nici fratele meu.

FRATERNITE. Iar dacă nu accepți ideea mea despre fraternitate, am dreptul să te asasinez? Înseamnă că nu-ți îngădui nici să gândești liber și nici nu te socot egal cu mine, de fapt.

Un mănunchi de 3 x 3 incongruențe logice, instigări la crimă în masă și crase ipocrizii sociologice. 

Sloganul revoluționar - expresie chintesențială a intoleranței - arată că te consider dușman al meu (adică pasibil de moarte) doar pentru că gândești altfel decît mine, iar decretorul revoluționarei lozinci se declară, prin însăși lozinca aceasta, drept potențial ucigaș și instigator la ură, la dezbinare și la omucidere.

Dogma libertății absolute o invalidează pe cea a egalității și pe cea a fraternității.

Dogma fraternității absolute o invalidează pe cea a libertății și pe cea a egalității absolute.

Dogma egalității absolute (de drepturi și libertăți între oameni) le invalidează pe celelalte două. Sinistru paradox!

Haosul logic multiplu și, ce-i mai grav, social, semănat de această lozincă este evident. Și nu cred că a fost nici întâmplător, nici neintenționat.  

După veacul de aur al moraliștilor francezi și al filosofilor  lucidității, ca Descartes și Spinoza, care au instituit gloria culturii și civilizației franceze, iată că Danton, Marat și Robespierre cu acoliții lor mătură tot acest edificiu al europenismului, măreț și aparent inexpugnabil, dînd de pământ cu gloriosul umanism francez și european, din care în cîteva decenii s-a spulberat orice iotă de luciditate și  înțelepciune!

Pe stema Republicii Franceze, deasupra sloganului revoluționar tronează dictonul: ”Unite et indivisibilite de la Republique Francaise”.  

Cum poate o lozincă instigatoare de trei ori la violență și crimă să asigure unitatea și indivizibilitatea unui imperiu, când violența seamănă întotdeauna discordie, iar nu unitate? Răspunsul e unul singur: doar prin teroare. 

Îngrozitor este cum aceste criminale sloganuri, ca piatră fondatoare a celei mai glorioase republici a Europei și însăși a ”ideii europene”,  continuă, pînă astăzi, să facă istorie, să fie motiv de mîndrie națională, să inspire denumiri de instituții culturale, de posturi de radio și de alte avanposturi de prim rang ale ”democrației” și ale infrastructurii statului modern european. 

Totul, prin obnubilarea - voită - a celui de-al patrulea pilon logic al tripletului glorios (MOARTEA), cel ce i-a conferit, de fapt, perenitatea, eficiența și maleficiența istorică.

Și atunci ne mai mirăm că se duce totul de-a rostogolul? 

Dar... să lăsăm ura la o parte. Au hrănit-o revoluționarii destul. Emoticon cu lacrimi. Dar, mai bine, să ne trezim și dă dăm sloganurile ascunse ale morții la o parte. Emoticon al speranței. Făclia aia a speranței, din marile statui ale istoriei moderne, pe care le purtăm înscrise pe timbre și pe tricouri, ar trebui s-o ducă o cucoană (sau o făptură) mai nobilă. Adică Acela care poartă flacăra speranței, de fapt. Emoticon creștin.