Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 28 decembrie 2014

Recital poetic la Radio Trinitas - duminică 4 ianuarie 2015

Vă invit să ascultați 
un
Recital de poezie inedită
- duminică 4 ianuarie 2015, 
în cadrul emisiunii 
Revista culturală Trinitas, între orele 13,05-14
(realizator: Teodora Stanciu). 

Emisiunea va putea fi accesată on-line în direct pe situl Radio Trinitas (butonul ”Acum la Radio Trinitas”).
Frecvențele de emisie pot fi consultate pe această hartă. În București: 88,5 MHz.  

Recitalul va fi postat în arhiva Radio Trinitas și va fi disponibil on-line. 
Cea de-a doua parte a recitalului va fi difuzată în luna februarie, la o dată anunțată ulterior.

Înregistrarea poate fi ascultată aici (7 min. 13 sec.): https://soundcloud.com/user-596323459/elena-dulgheru-recital-poetic-din-erotico-apocaliptica-radiotrinitas-duminica-4-ianuarie-2015

miercuri, 24 decembrie 2014

Cântec de Crăciun







Taina Muntelui. Taina Fecioarei.
Eu. Tu. Noi. Totdeauna. Mereu.
În Taina Ta mă iei, Doamne
și mă așezi
În Taina Tainelor inimii Tale.
E cerul o spirală răsucită
Cu globuri de Crăciun și felinare:
Printre ele petrec - Taina Muntelui.
Și iată, intru
în uterul subpământean
Trecând cu piciorul pârâul cu pești cristalini.
O lumânare aprinsă îmi slobode calea.
Respiră uterul în miezul pământului
Și eu, în el. Și-n mine, el.
Și leagănă, leagănă, leagănă steaua
Trupul cel mic, înfășat.
Taina Muntelui. Steaua. Fecioara.
Și-n mine, Tu.
Și leagănă, leagănă, leagănă seara
În munte, Fecioara
Și ieslea străluce
Când stelele-n cruce
Spirala și-o cern
peste cer și în noi.
Când Pruncul răsare
În inima-floare
Deschisă-n spirală
În grota domoală
Genunchii în colb când ți-i pleci.
Și leagănă, leagănă, leagănă inima
- E steaua pe frunte
În Taina de Munte
Acum, de Crăciun
Când stele se-adun într-un pumn
de copil. Și luna-nfășoară Cuvântul
și curge în tril
Ne-nceput.
Și leagănă, leagănă, leagănă Peștera
inima mea, legănată
Când timpul Ți se-ascunde sus, în palme.
Închiși sunt ochii
Când fulgul se coboară între sâni.
Și neatinsul Peștera atinge.
Închisă-i Peștera bogată
Când Pruncul printre noi
acum - rămâi!

[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]

____________
Reproduc aici un comentariu Ginei-Maria Pilipovici de pe pagina de feisbuk a acesteia:
”Unii poeți își împodobesc cuvintele cu migală și rafinament, plimbându-le apoi galant, la braț, prin oraș. Au stil, nimic de zis. Spre deosebire de alții care le sulemenesc în culori stridente și le trimit în veșminte sumare, cu sclipici, în târg la... produs. Există însă și poeți care așază aripi cuvintelor și le învață să zboare. Atunci ele se înalță într-un avânt infinit pe calea ce duce de la inima omului până la templul Domnului. Unde se preschimbă-n psalmi și icoane. Doamna Elena Dulgheru se află între poeții din urmă ” (Gina-Maria Pilipovici, 15 decembrie 2015)

duminică, 21 decembrie 2014

”Ana”: un mit în mișcare


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 20 decembrie 2014;  publicat (prescrutat) în Convorbiri literare /nr. 3, martie/aprilie 2015An. 149, p. 56-57. 

Recenta premieră a filmului Ana al lui Alexa Visarion mi-a adus o nesperată bucurie. Îl așteptam de ceva vreme, cu emoția celui care a pus umărul într-o măsură indicibilă la proiectarea construcției unei ambarcațiuni, a cărei formă finală și destinație i-au ieșit de mult din câmpul științei. 

Acum vreo doi ani și ceva, maestrul Alexa Visarion m-a abordat în chestiunea unui proiect care îl preocupa de mult timp; m-au tulburat tenacitatea sa, dar mai ales realismul și sinceritatea punerii problemei. Aceasta era de o tranșanță de-a dreptul shakespeariană: ”A fi sau a nu fi”! Cu alte cuvinte: are sau nu rost, în contextul României de azi, al noului nostru cinema și al gustului public, realizarea unui film despre... ? Eram invitată să decid. Alți critici spuseseră ”Nu”. Eu am spus ”Da”; ”Da, dar...”

Este vorba de Legenda Meșterului Manole, o temă căreia cunoscutul regizor de teatru și film i-a dedicat multă pasiune, concretizată într-o montare teatrală și câteva scenarii, scrise înainte de 1989 (două dintre ele, publicate în 2007), care, pe vremea când Ceaușescu dărâma biserici, i-au fost, evident, refuzate. Scriitura, de o mare plasticitate, energie și poezie - a cuvântului și imaginii - dezvolta marea baladă tragică a românilor, gravitând în jurul dramei Meșterului Manole și trimițând către universul arhaic și transcendent al dramaturgiei lui Blaga. Cuvintele de forță erau setea de frumusețe pură și ideal, patosul, în sensul său cel mai autentic, fatalitatea, toate respirând într-o atmosferă de mare vitalitate a etnosului popular cu valențe cosmice. Sună splendid, dar ce au acestea de-a face cu cinema-ul de autor în concepția sa actuală? Simțeam că toate acestea pot prinde mult mai ușor viață în teatru decât în film. Filmul este, prin natura sa și prin modul cum este perceput, inseparabil legat de actualitate - inclusiv de actualitatea ideilor, evident. 

Cum să aduci arhaicul și transcendentul în cinema? Cum să le faci actuale? Acestea erau întrebările pe care mi le adresa Alexa Visarion, chestionând într-un fel teza cărții mele Tarkovski. Filmul ca rugăciune și aplicabilitatea ei în cazul proiectului său. Proiect care era prea frumos și idealist pentru a fi abandonat, dar și prea frumos și idealist - inactual de frumos, aș zice, și, poate, insuficient de convingător în idealismul său - pentru a fi păstrat așa cum era. 

I-am răspuns, la rândul meu, cu întrebarea: De ce este nevoie de legenda Meșterului Manole astăzi? Care este actualitatea ei pentru români? Răspunsul a venit imediat: marea dramă - care repetă oarecum fatalismul veșnicei năruiri din legendă - este dezinteresul public pentru mitul fondator al românilor atât pe vremea lui Ceaușescu, cât și azi. Dacă în comunism scenariul fusese acuzat de misticism, astăzi tema sacrificiului întemeietor este percepută drept prea profundă și, de aceea, înfricoșează. Această indiferență care distruge, contrapunctată de tăria de a rezista spiritual în stare latentă, a devenit tema filmului. Pornind de aici, am hotărât împreună cu maestrul introducerea unui alter-ego al lui Manole, care să întrupeze în același timp alter-ego-ul (parțial) al autorului filmului, cu toată povestea sa: astfel s-a născut personajul regizorului care, datorită interdicției și prigoanei Securității, își ratează filmul despre Legenda Mănăstirii Argeșului, singurul film al vieții sale. Interpretarea reținută a lui Răzvan Vasilescu, extrem de nuanțată și de o mare bogăție a trăirii - un cadou al Proniei pentru Alexa Visarion - a dat viață acestui personaj extrem de dificil și complex, inactual și veșmic actual - asemeni unui Zorba Grecul, de care amintește actorul în câteva secvențe-reper -, făcând miracolul filmului Ana posibil. Consecvent, scenariul se scinda în două planuri temporale: prezentul și perioada tentativei de realizare a filmului, din epoca Ceaușescu. O misterioasă poveste de dragoste, de filiația vagă a ”Maestrului și Margaretei”, ale cărei detalii încă nu le deslușeam, urma să scoată din carapace un personaj taciturn care, altminteri, ar fi preferat să se îngroape în muțenie. 

Cam în asta a constat contribuția mea: reconfigurarea structurii de ansamblu a scenariului și sugerarea discretă a unei anumite iconomii poetice. Mai departe, încărcarea textului filmic cu materia concretă, emoțională și faptică a vieții, decuparea acesteia în geometrii de detaliu și transpunerea în realitate filmică - un drum nesfârșit de lung, anevoios și consumator de talent - i-au aparținut în întregime regizorului. Au trecut doi ani de atunci, în care nu am mai știut nimic despre viața filmului, iar acum am descoperit, cu uimire și emoție, rezultatul. 

Mergeți și vedeți Ana lui Alexa Visarion! Este un mit în mișcare, exact ca o biserică neterminată, dar niciodată uitată, scufundată în amintire, de unde ne urmărește destinele și ne înnobilează iubirile, oricât ar fi acestea de spulberate. Nu credeam că așa ceva e posibil de spus pe peliculă; cel puțin, nu într-un film românesc al mileniului trei. Alexa Visarion a mărturisit că s-a rugat la Sfântul Munte pentru acest film; și iată că Dumnezeu împlinește, dincolo de puterile noastre de a spera, un vis (personal) care părea de multă vreme abandonat, materializare a unui alt vis (național), pe care îl credem, deasemeni, de și mai multă vreme abandonat, dar care... 

Mergeți și vedeți Ana... cea a lui Dumnezeu și a lui Alexa Visarion! 
 ____________________________
O cronică pătrunzătoare a filmului, excelent scrisă, ne oferă Magda Mihăilescu pe portalul Aarc.ro al Uniunii Cineaștilor din România.

marți, 16 decembrie 2014

TREIMEA ÎN IARBĂ & DEZLIPIRE DE RETINĂ

Pentru că poemele publicate în ultima vreme pe acest blog au devenit dintre cele mai accesate postări, voi continua să public fragmente din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”, dar și poezie inedită.


TREIMEA ÎN IARBĂ

Pe coclauri
Coceam lauri.
Din lulele curg ninsori
Busuioc din părul tău
Să acopere comori.

Zace luna jumătate
Stâlpii râd pe înfundate
Cerul stă. E brumăriu.
Stele curg în ceas târziu
De pe fruntea ta pe-a mea.
Ce cuvinte să ne dea?

Ce cuvinte să ne dea
Presărate pe podea
Dumnezeu, din spicul său?
Ce cuvinte ne-o şopti
Dumnezeu...? – De n-om greşi!
Şi duşmanului i-om spune
Vorbe bune. Pe tăciune
Ochi deschis i-om arăta
Va mai sta.

Ploaia va veni ghiulea
Peste noi şi peste ceşti
Ce cuvinte să ne dea?
Fiul Său şi mama Sa
Vin spre noi pe fir de nea.
Ce răspunsuri om rosti?
Vorba cui ne-o despărţi?
Ochiul unei margarete
Trei grăunţi din trei versete
Şi o trecere de noapte.
Cuiul cui va frânge şoapte?

Cine s-o opri la cină
De la masa cea vecină
Pâinea inimii va frânge
Spuse „da", dar haina-şi strânge
Se ridică, pleacă-n grabă.
Umbra cui e-atât de slabă?

......nu ne da cuvinte multe......

Scrisul va rămâne scris
Iar învinsul a învins. 
Ploaia cerului din noi 
Azi răsună. Suntem doi.



DEZLIPIRE DE RETINĂ

El simţea albastrul
Când nu se vedea
Zarea de cenuşă
Din privirea mea
Vulpile de ceară
În evaporare
Emigrând zănatec
Către drumul mare

Goliciunea ploii
Umple ochii goii
Ploaie în găleată
'nmoaie geamu-ndată
(El era de sticlă)
Trece lumea beată
Oase peste roată.

El simţea culoarea
Nu ştia pe cine
Şi de ce albastrul
Se vedea mai bine
Poate din mătasea
Zânelor senine
Ce-mpleteşte laţul
Spânzurat de cer
De pe eşafodul
Ce urează bine
Pieilor vândute
– Uite, şi pe tine! –
Omului de sticlă
Orelor pierdute
Ce te-mpart în fine
zone de culoare.
O spânzurătoare
Spânzură de mine.


[din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”, Editura Arca Invierii, 2011]

duminică, 14 decembrie 2014

”Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia”



Anul Sfinților Brâncoveni nu ar fi fost complet dacă nu ar fi evidențiat și semnificația laturei feminine a marii familii domnitoare, latură pe care, deși cronicile o consemnează, memoria colectivă atât a istoriei, cât și a Bisericii a menținut-o până acum în penumbră. Se cuvenea, probabil, ca două distinse personalități feminine ale culturii actuale să facă această reparație. Prima este artistul plastic Elena Murariu, care i-a dedicat Doamnei Maria Brâncoveanu (ca și întregii familii domnești) o bogată și inspirată suită de lucrări originale de factură iconografică, mare parte dintre ele vernisate în acest an comemorativ. Cea de-a doua este Iuliana Mateescu, director editorial și inimoasă inițiatoare a multe proiecte culturale, având în centru redescoperirea unor personalități pe nedrept uitate ale culturii române. 
 
Nu mai devreme decât pe 15 martie 2014, Iuliana Mateescu inaugura la Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti (ARCUB) suita de evenimente dedicate Anului Brâncoveanu cu filmul documentar „Un chip de lumină - Arhimandritul Ioan, stareţ al mânăstirii Hurezi’’, produs, scris și realizat chiar de domnia sa, sub auspiciile Asociației Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor Româneşti”, pe care o conduce. Bucurându-se de o audiență largă, în special în mediile bisericești și ale iubitorilor de tradiție, filmul a ajuns în scurtă vreme, prin bunăvoința Institutului Cultural Român, și peste hotare. 
 
Iată că Iuliana Mateescu își continuă cu tenacitate și curaj demersul început, cu un nou documentar, care prelungește dezvoltă firesc investigațiile din filmul dedicat Arhimandritului Ioan: este filmul-portret ”Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia”, închinat Doamnei Maria Brâncoveanu și lansat pe 25 noiembrie a.c., tot la ARCUB. Evenimentul, o adevărată sărbătoare de suflet a culturii române, s-a desfășurat în prezența a peste 250 de spectatori (un record pentru un film documentar!), printre care numeroși reprezentanți ai clerului și monahismului românesc, și a fost prefațat de P.S. Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor și de alți vorbitori, ca actrița Maria Ploae, scriitoarea Ileana Toma, autoarea romanului ”Ultimul Constantin”, dedicat Brâncovenilor, lansat în acest an, reprezentanți ai Primăriei Oraşului Otopeni și ai Centrului Județean de Cultură Prahova, care deasemeni au pus umărul la realizarea proiectului. 
 
Filmul, realizat cu binecuvântarea Preafericitului Daniel și produs, scris și regizat de Iuliana Mateescu, este o biografie dramatizată (docu-drama) a Mariei Brâncoveanu și beneficiază de prestația de excepție a Mariei Ploae în rolul protagonist. Filmată de Nicolae Mărgineanu și Nicu Mihali și montată de Nita Chivulescu, pelicula este bogat ilustrată cu elemente de patrimoniu reprezentative pentru viața familiei brâncovenești (manuscrise, fresce votive, arhitectură aulică și monahală) și se sprijină pe consultanța științifică a acad. Dan Berindei. 
 
Pentru a-și apropia spectatorul, dar bazându-se tot timpul pe cronici reale, abundent citate în textul filmului, Iuliana Mateescu imaginează un impresionant monolog de reculegere al Doamnei Maria, aflată în ultimii ani ai vieții, în care, într-o scrisoare adresată Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara, își deplânge cruntul destin de văduvă și mamă a patru fii martirizați, încercând să-și asume condiția de părtașă la jertfa lui Hristos pentru neamul românesc. Un documentar care putea rămâne doct și anost se transformă astfel într-un film plin de emoție, la care spectatorii vibrează din plin! În această pricepere și frumoasă îndrăzneală de a face accesibile vechi hrisoave, de o mare valoare spirituală și istorică pentru neamul românesc, dar greu abordabile pentru publicul larg, constă meritul principal al Iulianei Mateescu. 
 
Astfel că lipsa osaturii hermeneutice apăsat articulate și a discursului istoriografic medievist, care i se reproșează uneori autoarei (cu toate că aparatul exegetic întotdeauna există), sunt convertite, până la urmă, în calități, grație entuziasmului, altruismului și energiei cu care reușește aceasta să-și ducă la capăt proiectele. Un documentar istoric doct nu ar fi strâns, cu siguranță, sute și chiar mii de spectatori, nu ar fi fost invitat în turnee în țară și în comunitățile românești din diaspora, ci ar fi rămas, cuminte și rece, pe rafturile acelorași arhive din care s-a inspirat. Pe când Iuliana Mateescu are talentul de a transforma fiecare proiect cultural (editorial sau, mai nou, cinematografic) într-o sărbătoare, într-un eveniment de suflet, care adună oameni, coagulează mici comunități interdisciplinare, și despre care se vorbește. În această capacitate de diseminare, de a aduce către marele public zone considerate până atunci ”de nișă” ale istoriei și culturii române constă forța și originalitatea de manager cultural a Iulianei Mateescu, căreia îi urez un aparat de producție și finanțare pe măsura inimii și curajului ei de a spera.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Raiul dunărean al ”Kyralinei”



Așteptat de mai bine de un an, cel mai recent film al lui Dan Pița, Kyra Kyralina confirmă atât calitățile (tot mai greu decelabile), cât și scăderile (tot mai evidente) din filmografia ultimilor 18 ani a regizorului. Comparat cu creațiile sale din perioada postcomunistă, filmul este aproape reușit, cel puțin din punctul de vedere al viziunii plastico-muzicale și din acela al coerenței. Îi lipsesc consistența personajelor (esențială în proza lui Panait Istrati), precum și acel sentiment al măreției tragice decantate estetic, sentiment atât de drag regizorului și atât de definitoriu pentru el, pe care îl regăsim în toate filmele care l-au impus. Ce-i drept, decantările estetice există și în Kyra Kyralina, chiar abundă dar, rupte de personaje (care nu le justifică suficient) și de resorturile unui nucleu narativ (destul de schematic), ele plutesc în aer, ca o suită de scenografii și suite muzicale de mare rafinament, care își așteaptă partitura scenaristică pe măsură. Cea semnată de Ioan Grigorescu și Dan Pița urmează corect (din punct de vedere formal) proza lui Istrati, fără a se adânci, însă, în înțelegerea psihologică a răbufnirilor dionisiace ale personajelor, ale căror gesturi extreme (suportarea de către Kyra a bătăilor rituale ale soțului, dar și provocarea lui constantă) rămân inexplicabile, din punct de vedere emoțional, pentru spectator. E adevărat că analiza psihologică de subtilitate lipsește și la Istrati, dar este compensată de fresca realistă și meditația umanistă a scriitorului, demersuri care alcătuiesc împreună un produs literar valoros, a cărui dimensiune exotic-picarescă i-a adus (inclusiv datorită francofoniei scriitorului) destule ecouri internaționale în epocă.


Totuși, cred că Dumnezeu ține cu Dan Pița, de vreme ce Cinemateca Română a avut de curând inspirația să programeze filmul său împreună cu o obscură ecranizare din 1993 a prozei lui Panait Istrati, „Codin și Chira Chiralina”, în regia și scenariul lui Gyula Maár, o coproducție ungaro-română cu participare internațională, inclusiv a C.N.C., film despre care, în pofida masivei contribuții românești, la noi nu s-a auzit nimic. Și nu e de mirare de ce! Comparativ cu ecranizarea din 1993, realizată cu aportul cremei actorimii române (Tora Vasilescu și Mitică Popescu în roluri titulare, alături de Răzvan Vasilescu, George Alexandru, Leopoldina Bălănuţă, Gheorghe Dinică, George Motoi, Valentin Teodosiu, Ernest Maftei), dar beneficiind de o regie amatoricească (mai ales în privința coordonării jocului actorilor), filmul lui Dan Pița este aproape o capodoperă. De ce? Pentru că ecranizarea lui Gyula Maár încearcă să reproducă realist, dar formal întreaga atmosferă brăileană a epocii, aducând cu sine și mizeria personajelor, lipsite de grandilocvență și poezie, inclusiv aerul proletar, prezent la Istrati, devenite neinteresante astăzi, însă filmul maghiar clachează prin multiplă superficialitate. Pe când Dan Pița are flerul să pună întrebarea: De ce este interesant Istrati astăzi? Valoarea sa remanentă este aerul levantin, marea nostalgie a Porților Orientului, cântată odinioară de Ion Barbu sau de Mateiu Caragiale - răspunde Dan Pița, alături de alte mari nume ale culturii române. Nu întâmplător, Craii de Curtea Veche fusese regizat în 1995 de bunul prieten și tovarăș de convingeri estetice al lui Pița, regretatul Mircea Veroiu. 

Pilonul estențial care lipsește atât ecranizării lui Pița, cât și celei a lui Gyula Maár (din care Pița are buna intuiție să nu se inspire deloc, în afara unui detaliu: coafura lui Dragomir) este credibilitatea protagoniștilor, în special a celor două femei, Kyra (sau Chira) și fiica acesteia, Chira Chiralina (Kyra Kyralina, în grafierea franceză originală, preluată de Pița). Dacă în filmul unguresc, Tora Vasilescu (în rolul Chirei) este corectă, dar excesiv de teatrală, iar Alina Nedelea în rolul Chiralinei este obscură, nejustificând defel fascinația pe care o exercita eroina, Dan Pița are grija să aducă actrițe (Iulia Dumitru în rolul mamei, Iulia Cârstea în cel al fiicei) care, prin prezența fizică, cel puțin, susțin fascinantul dipol ”erotico-eroic” mamă-fiică (în contextul prozei lui Istrati putem vorbi de un anumit ”eroism” al femeilor, care își duc cu obstinație vocația tragică de baccante levantine, în pofida stâlcelilor în bătaie ale tatălui familiei și fratelui mai mare). Totuși, în pofida aerului tensionat al Iuliei Dumitru, soția aflată mereu în stare de asediu, și a senzualității aerat-inocente a Iuliei Cârstea, nici regia, nici jocul nu conferă personajelor acea carnație interioară (fie ea și deviantă), alcătuită din conotații care să dea credibilitate marilor lor gesturi pasionale (fascinația dansului și a adulterelor Kyrei - pe care nu le vedem, după cum nu le aflăm nici din proza istratiană - și fascinația urei și a răzbunării); e adevărat, răspunsul lipsește și la Istrati, dar aceasta este marea provocare a oricărei ecranizări istratiene.

Și totuși, filmul se urmărește ușor și chiar cu o anumită fascinație (dacă ignori locurile comune, de care regizorul nu se poate debarasa - obsesia oglinzilor, a nebunilor, a vrăjitoarelor și blestemelor), datorită atmosferei create de direcția artistică (scenografia lui Dan Toader și costumele Oanei Păunescu), excelent puse în valoare de directorul de imagine Dan Alexandru și comentate muzical de compozitorul Adrian Enescu și de formația ”Trei Parale” (pe care o și vedem, bine integrată vizual în fiesta orientală). Nostalgicul univers de ”rai dunărean” cu vag iz de otravă, compus de scenografie, devine convingător tocmai datorită muzicii - este uimitor cum Adrian Enescu reușește acest miracol în numai nouă minute de partitură, reluate repetitiv și hipnotic de coloana sonoră -, cu dulceața ei trist-amăruie și diafană, asemeni unei incantații pe un covor fermecat ori a unui vis uitat, a cărui cheiță a fost pentru totdeauna pierdută.

miercuri, 3 decembrie 2014

Daniel Turcea - dublă lansare la Gaudeamus - înregistrare video

Pe 22 noiembrie 2014, La Târgul internațional de carte Gaudeamus, Editura Doxologia din Iași a lansat două cărți dedicate marelui poet Daniel Turcea, și anume: 
  • culegerea de versuri postume ”Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină” de Daniel Turcea și 
  • volumul biografic ”Urme în veșnicie. Daniel-Ilie Turcea” de Lucia Turcea, ambele sub îngrijirea pr. Sever Negrescu. 
Invitați (în ordinea intervențiilor): pr. Sever Negrescu; Ana Blandiana; Elena Dulgheru; pr. Iustin Marchiș.
Evenimentul a fost moderat de Cătălin Jeckel, redactor-șef la Editura Doxologia.  

Iată înregistrarea dublei lansări ”Daniel Turcea”, postată pe net de un binevoitor:


Pentru buna orientare în materialul filmat:
min. 0-3 și 34-37: Cătălin Jeckel;
de la min. 3: pr. Sever Negrescu;
de la min. 7:30: Ana Blandiana;
de la min. 14:30: Elena Dulgheru;
de la min. 25: pr. Iustin Marchiș.



Îl rog pe cel care a înregistrat să-mi trimită, dacă binevoiește, și sursa.

marți, 2 decembrie 2014

ROMANŢA TRAVIATEI & alte 6 poeme de amor


ROMANŢA TRAVIATEI


Vântul vrea să le sărute
Pe caisele pierdute
Hai, sărută vânt pribeag
Caisa fără meleag
Sărută vânt fără casă 
Pe caisa nemireasă

Paradisu-i văduvit
De-o caisă părăsit
De-o caisă negăsit
Negăsit şi negăsit.



CEZAR, RĂTĂCEŞTE-TE!
                                                                  Unui guru zâmbitor dintr-o haltă

Privire de copil
Zăpadă
(vei rezista în timp?)

Bărbaţi cu privire de copil
fideli doar jocului şi cerului curat
ah, unşi ca mierea
Şi fulgeraţi, ca aripa de mierlă.



STARE PE LOC
                                                                      dupã Bach
 
Când sentimentele devin pietre
Ninge cu lumină, ştii, ninge cu lumină –
Aerul e tare ca cristalul
Ninge cu lumină, cu rece lumină –
mă unge lumina pe unghii, pe temple
Nu pot nimic să spun
Mă doare
mă dulce
lumină blajină.



PATRU ZĂRI ALBASTRE

Nu; nu prea ştiu ce eşti tu.
Astăzi îţi priveam imaginea în lac
Şi a apărut un peşte.
Ţie urechile ţi-au crescut
Şi ai dat din umeri

Oare tu ştiai
dincolo de care zări locuieşte?


IUBIRE (Apa)

Vorbele
ca frunzele căzătoare
Rămân toamna
desfrunzită de vorbe
în faţa ta. Doamne
ce anotimp este ăsta


SUS

Vară peste datini. Vorbe de dragoste.
Fotografiază-mă cum
ţin soarele în mână
Şi nu cade
şi nu cade
şi nu cade


DIMINEAŢĂ

1, 2, 5...
7 ghivece cu flori
Din ele, numai o muşcată
e înflorită.


 
Alte poeme din volum: