Recenta
premieră a filmului Ana al lui Alexa Visarion mi-a adus o
nesperată bucurie. Îl așteptam de ceva vre
me,
cu emoția celui care a pus umărul într-o măsură indicibilă la
proiectarea construcției unei ambarcațiuni, a cărei formă finală
și destinație i-au ieșit de mult din câmpul științei.
Acum
vreo doi ani și ceva, maestrul Alexa Visarion m-a abordat în
chestiunea unui proiect care îl preocupa de mult timp; m-au tulburat
tenacitatea sa, dar mai ales realismul și sinceritatea punerii
problemei. Aceasta era de o tranșanță de-a dreptul shakespeariană:
”A fi sau a nu fi”! Cu alte cuvinte: are sau nu rost, în
contextul României de azi, al noului nostru cinema și al gustului
public, realizarea unui film despre... ? Eram invitată să decid.
Alți critici spuseseră ”Nu”. Eu am spus ”Da”; ”Da,
dar...”
Este
vorba de Legenda Meșterului Manole, o temă căreia cunoscutul
regizor de teatru și film i-a dedicat multă pasiune, concretizată
într-o montare teatrală și câteva scenarii, scrise înainte de
1989 (două dintre ele, publicate în 2007), care, pe vremea când
Ceaușescu dărâma biserici, i-au fost, evident, refuzate.
Scriitura, de o mare plasticitate, energie și poezie - a cuvântului
și imaginii - dezvolta marea baladă tragică a românilor,
gravitând în jurul dramei Meșterului Manole și trimițând către
universul arhaic și transcendent al dramaturgiei lui Blaga.
Cuvintele de forță erau setea de frumusețe pură și ideal,
patosul, în sensul său cel mai autentic, fatalitatea, toate
respirând într-o atmosferă de mare vitalitate a etnosului popular
cu valențe cosmice. Sună splendid, dar ce au acestea de-a face cu
cinema-ul de autor în concepția sa actuală? Simțeam că toate
acestea pot prinde mult mai ușor viață în teatru decât în film.
Filmul este, prin natura sa și prin modul cum este perceput,
inseparabil legat de actualitate - inclusiv de actualitatea ideilor,
evident.
Cum să
aduci arhaicul și transcendentul în cinema? Cum să le faci
actuale? Acestea erau întrebările pe care mi le adresa Alexa
Visarion, chestionând într-un fel teza cărții mele Tarkovski.
Filmul ca rugăciune și aplicabilitatea ei în cazul proiectului
său. Proiect care era prea frumos și idealist pentru a fi
abandonat, dar și prea frumos și idealist - inactual de frumos, aș
zice, și, poate, insuficient de convingător în idealismul său -
pentru a fi păstrat așa cum era.
I-am
răspuns, la rândul meu, cu întrebarea: De ce este nevoie de
legenda Meșterului Manole astăzi? Care este actualitatea ei pentru
români? Răspunsul a venit imediat: marea dramă - care repetă
oarecum fatalismul veșnicei năruiri din legendă - este
dezinteresul public pentru mitul fondator al românilor atât pe
vremea lui Ceaușescu, cât și azi. Dacă în comunism scenariul
fusese acuzat de misticism, astăzi tema sacrificiului întemeietor
este percepută drept prea profundă și, de aceea, înfricoșează.
Această indiferență care distruge, contrapunctată de tăria de a
rezista spiritual în stare latentă, a devenit tema filmului.
Pornind de aici, am hotărât împreună cu maestrul introducerea
unui alter-ego al lui Manole, care să întrupeze în același timp
alter-ego-ul (parțial) al autorului filmului, cu toată povestea sa:
astfel s-a născut personajul regizorului care, datorită
interdicției și prigoanei
Securității, își ratează filmul despre Legenda Mănăstirii
Argeșului, singurul film al vieții sale. Interpretarea reținută a
lui Răzvan Vasilescu, extrem de nuanțată și de o mare bogăție a
trăirii - un cadou al Proniei pentru Alexa Visarion - a dat viață
acestui personaj extrem de dificil și complex, inactual și veșmic
actual - asemeni unui Zorba Grecul, de care amintește actorul în
câteva secvențe-reper -, făcând miracolul filmului Ana
posibil. Consecvent, scenariul se scinda în două planuri
temporale: prezentul și perioada tentativei de realizare a filmului,
din epoca Ceaușescu. O misterioasă poveste de dragoste, de filiația
vagă a ”Maestrului și Margaretei”, ale cărei detalii încă nu
le deslușeam, urma să scoată din carapace un personaj taciturn
care, altminteri, ar fi preferat să se îngroape în muțenie.
Cam în
asta a constat contribuția mea: reconfigurarea structurii de
ansamblu a scenariului și sugerarea discretă a unei anumite
iconomii poetice. Mai departe, încărcarea textului filmic cu
materia concretă, emoțională și faptică a vieții, decuparea
acesteia în geometrii de detaliu și transpunerea în realitate
filmică - un drum nesfârșit de lung, anevoios și consumator de
talent - i-au aparținut în întregime regizorului. Au trecut doi
ani de atunci, în care nu am mai știut nimic despre viața
filmului, iar acum am descoperit, cu uimire și emoție, rezultatul.
Mergeți
și vedeți Ana lui Alexa Visarion! Este un mit în
mișcare, exact ca o biserică neterminată, dar niciodată
uitată, scufundată în amintire, de unde ne urmărește destinele
și ne înnobilează iubirile, oricât ar fi acestea de spulberate.
Nu credeam că așa ceva e posibil de spus pe peliculă; cel puțin,
nu într-un film românesc al mileniului trei. Alexa Visarion a
mărturisit că s-a rugat la Sfântul Munte pentru acest film; și
iată că Dumnezeu împlinește, dincolo de puterile noastre de a
spera, un vis (personal) care părea de multă vreme abandonat,
materializare a unui alt vis (național), pe care îl credem,
deasemeni, de și mai multă vreme abandonat, dar care...
Mergeți
și vedeți Ana... cea a lui
Dumnezeu și a lui Alexa Visarion!
____________________________