Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 25 octombrie 2011

Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa”, 28-29 Octombrie 2011

Asociaţia „Sinapsa XXI”, Asociaţia Social-Culturală „Suflet Transilvan”, Parohia Ortodoxă Teliu-Vale şi Primăria comunei Teliu, jud. Braşov, vă invită la:

Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa”

Dedicat canonizării sfântului Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, şi memoriei părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei.

Va cuprinde câteva conferinţe pe tema artei creştine, lansări de carte, precum şi reprezentaţii de poezie, teatru, muzică, pictură (artă iconografică) şi film.
Se va desfăşura în intervalul 28-29 Octombrie în comuna Teliu, judeţul Braşov, la Căminul Cultural din Teliu.

Participanţi (în ordine alfabetică):

Paul Aretzu, Luigi Bambulea, Virgil Borcan, pr. Costin Butnar, Alice Butnar, Ana Atena Butnar, Cătălina Cadinoiu, Florin Caragiu, pr. Ioan Chirilă, Daniel Drăgan, Marian Drăghici, Elena Dulgheru, Aida Hancer, Cristi Iacob, Gabriela Iacob, pr. Nicolae Jinga, Adriana Lisandru, pr. Ioan Mărginean, Adrian Munteanu, Monica Patriche, Cristina Petruţ, Nicoleta Popa, Adrian Popescu, Eugen Serea, Octavian Soviany, Aleksandar Stoicovici, Laurenţiu Ciprian Tudor, Sarah Tîlvăr, Eugenia Ţarălungă, Liliana Ursu, Miruna Vlada.

Moderator: Florin Caragiu

Program:

Vineri 28 Noiembrie

13.30 Deschidere
14.00-15.00 Prelegeri despre arta creştină
15.00-17.00 Poezie şi Muzică
17.00- 17.45 Teatru
17.45-18.30 Lansări de carte
18.30-19.15 Masa
19.15- 21.00 Film, Masă Rotundă

Sâmbătă 29 Noiembrie

8.00-10.00 Sfânta Liturghie
10.00-10.30 Expoziţie de artă iconografică
10.30-11.00 Teatru
11.00-13.00 Poezie şi Muzică
13.00-14.00 Masa
14.00-14.30 Teatru
14.30-16.30 Poezie şi Muzică

Parteneri Media:
Asociatia Orante, Braşovul tău, Cenaclul „Bocancul Literar”, Cenaclul literar „Pavel Dan” (Timişoara), Cenaclul literar „Caii verzi de pe pereţi” (Braşov), Editura „Platytera” (Bucureşti), Editura „Arania” (Braşov), Editura Arca Invierii, MixTv, Radio Braşov, Radio Târgu-Mureş, Revista Feed-Back (Iaşi), Revista „Ramuri” (Craiova), Revista „Sinapsa” (Bucureşti), Revista „Steaua” (Cluj-Napoca), revista „Verso” (Cluj-Napoca),  Revista "Viaţa Românească".

şi paginile de web:
http://ghelasiegheorghe.blogspot.com, http://mihaicaragiu.blogspot.com,
www.agonia.ro, www.zonaliterara.ro

Vă aşteptăm!

luni, 24 octombrie 2011

Orfeu şi Dionyssos – repere precreştine ale cântului sacru

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 octombrie 2011

Între Orfeu şi Dionyssos, cu toate iradierile lor culturale şi cu trasmutaţiile spirituale ale acestora, produse de creştinism, se înscriu toate căile spre sublim din arta clasică şi contemporană. De aceea nu e de mirare că, prin înscrierea lor în folclorul european şi în fondul cultural universal, cei doi mari eroi mitici au amprentat straturile de profunzime ale multor creaţii artistice, până în contemporaneitate. Iar un Kusturica şi un Paradjanov (ca să ne refeim doar la cinema) sunt doar doi (şi dintre cei mai străluciţi) dintre beneficiarii lor.

Erou prehomeric, din afara Panteonului grecesc, Orfeu era fiul regelui trac Oiagros şi al muzei Caliope. Fusese iniţiat de Muze în arta cântatului la cytheră, în care excela ca nimeni altul. Diodor din Sicilia povesteşte că tatăl lui Oiagros, tracul Charops l-ar fi salvat odinioară pe Dionyssos de Lycurg, regele Traciei, care plănuia să-i atace alaiul de menade şi să-l ucidă. Pus în gardă, Dionyssos i-a biruit pe traci, iar pe Lycurg l-a torturat şi l-a omorât cu cruzime. Charops a fost recompensat cu tronul Traciei şi cu iniţierea în Misterele orgiastice; ambele i-au fost transmise fiului său, Oiagros. De aici a deprins Misterele şi Orfeu, povesteşte bătrânul istoric Diodor din Sicilia. În urma învăţăturilor sapienţiale primite în Egipt şi a devoţiunii sale faţă de Apollo, Orfeu le-a adus modificări importante: trecerea de la extazul orgiastic (dizolvant al conştiinţei în “divinitate”) la catharsis (metodă ascetică de purificare, specifică odinioară cultului lui Apollo).

Cu toate că este considerat întemeietorul (mai degrabă indirect) al orfismului (curent mistic dezvoltat ulterior şi opus religiei olimpiene), cântăreţul trac nu a intrat în rândul zeilor “oficiali”. Descinderea sa în tărâmul umbrelor pentru recuperarea iubitei sale Euridice eşuase în urma încălcării unui tabu: acela de a privi înapoi – semn că iniţierea sa gnostică nu era suficient întărită de fermitatea credinţei. După ce îl îmblânzise pe Cerber şi îi înduioşase cu cântul său pe Hades şi pe Persefona, Orfeu se îndoieşte că umbra iubitei îl urmează şi, astfel, o pierde pe veci. Singur şi trist, va fi sfâşiat mai târziu de baccantele în delir. Capul şi lira sa, aruncate în apă, vor continua să cânte, până vor ajunge în insula Lesbos, care devine leagănul poeziei lirice. Capul său va sluji aici drept oracol. Potrivit aceloraşi vechi legende, lira sa este salvată de Muze şi transformată în constelaţie.

Pentru Platon, sfâşierea lui Orfeu este o pedeapsă a zeilor şi o confirmare a “vinovăţiei” sale faţă de Euridice. Filozoful îi reproşează “moliciunea sufletească” de “chitarist ce era”, întrucât pentru regăsirea soţiei sale aedul îndrăgostit nu a ales moartea de bunăvoie (sinuciderea), ci a preferat cathabasa şi întoarcerea amândurora la viaţă. Pentru aceasta, spune marele filozof, zeii din Hades l-ar fi amăgit cu umbra lui Euridice şi l-ar fi pedepsit, mai târziu, prin sângeroasele baccante. Din punct de vedere structuralist şi religios, însă, sfârşitul violent al lui Orfeu nu este o “pedeapsă”, ci o “încununare”, confirmarea mistică a împlinirii menirii sale profetice, prin împărtăşirea unui sfârşit similar cu cel al zeului predicat – Dyonissos –, ducând astfel la intrarea “chitaristului” în rândul eroilor. De altfel, nu este singurul personaj din mitologia elină cu un sfârşit tragic, căruia memoria colectivă i-a conferit o trainică aură pozitivă.

Cântăreţul trac este, probabil, cea mai luminoasă şi mai “umană” figură a mitologiei eline reţinută de posteritate. O dovedeşte cariera excepţională a figurii aedului în literatura universală. O confirmă şi Mircea Eliade: “Orfeu este una din rarele figuri mitice greceşti pe care Europa, fie ea creştină, iluministă, romantică sau modernă, nu a vrut să le uite”. Făcând o notă distinctă faţă de contorsionatele teogonii olimpiene, excepţională prin virtuţi şi prin lipsa oricărui vendetism, mitografia sa poartă conotaţiile sublimului. A reuşit să facă faţă chiar şi exigenţei primilor apologeţi creştini, care au văzut în el o prefigurare lirică a lui Hristos. Dar mai ales poeţii tuturor veacurilor au nutrit o simpatie aparte faţă de cântăreţul îndrăgostit, astfel încât Orfeu a devenit prototipul imnografului prin excelenţă, al poetului îndrăgostit şi sacerdot în acelaşi timp, al Poetului cu majusculă.

miercuri, 19 octombrie 2011

DUBLĂ LANSARE DE CARTE


Editura Arca Învierii şi Asociaţia Culturală Orante au plăcerea să vă invite

Luni, pe 24 octombrie, la orele 17,

la Librăria Humanitas-Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45)

LA DUBLA LANSARE A CĂRŢILOR

criticului de film Elena Dulgheru

Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov. Cu o prefaţă de Manuela Cernat
şi
Pentru trecerea zării şi alte poeme. Cu desenele autoarei şi o prefaţă de Liliana Ursu

Vor lua cuvântul: istoricul de film prof. dr. Manuela Cernat, poeta Liliana Ursu, oficiali ai Ambasadelor Serbiei, Georgiei, Armeniei, Rusiei, autoarea volumelor.
Invitaţi: critici de film şi de artă, cineaşti, literaţi, jurnalişti, reprezentanţi ai comunităţilor locale armene şi ruse.
Eveniment realizat cu susţinerea Uniunii Cineaştilor din România şi a reţelei Librăriile Humanitas.

Mai multe detalii despre cele două cărţi pe blogul editurii:
http://edituraarcainvierii.blogspot.com/2011/10/pentru-trecerea-zarii-si-alte-poeme.html
http://edituraarcainvierii.blogspot.com/2011/07/scara-raiului-in-cinema-kusturica.html

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Postmodernism şi tradiţie - lecţia lui Paradjanov

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 octombrie 2011

Crucea şi sacrificiul sunt fundal şi subiectul liric al capodoperei lui Paradjanov, Sayat Nova (1969). Creaţia artistică este un dar ceresc şi trebuie să se supună iconomiei divine: doar astfel ea se justifică şi îşi câştigă imortalitatea, doar astfel ea intră în Cartea Vieţii. “Poetul moare, dar Muza lui este nemuritoare” – glăsuieşte laconic, autocenzurat, textul cartonului final (din varianta scurtă a filmului). Dincolo de orice retorism, profilul olimpian al Muzei respiră, neatins de nici o degradare telurică, asemeni Patriarhului înmormântat: ambii au statură regală, ambii aparţin transcendenţei.

Finalitatea drumului Poetului este întâlnirea cu Dumnezeu – ne arată Paradjanov prin destinul exemplar al poetului armean Sayat Nova. Trăirea plenară a relaţiei cu divinul (fie acesta înţeles iniţial prin prisma zeului luminii şi armoniei, Apollo) este singura şansă de salvare sufletească a Orfeului rătăcit pe pământ. Soluţia martiriului survine firesc, aproape ca o necesitate. Cântăreţul sfâşiat de oamenii insensibili la muzica sa, respectiv la cuvântul divin, urcă spre Cer, pe singurul drum, acela al jerftei de sine.

Ceea ce Tarkovski rostise în şoaptă, de pe arena întrebărilor neliniştitoare ale veacului, Paradjanov glăsuieşte cu convingere, de pe arena viziunii sala ancestrale şi mitice. Asemeni lui Sayat Nova, Paradjanov cântă o cântare a cântărilor, aduce laude iubirii, sfinţilor, martirilor, strămoşilor, înţelepciunii cereşti, lui Dumnezeu. Rostul final al artei este cântecul, cântecul de ofrandă adus Ziditorului, chiar cu preţul propriului sânge - – va proclama mereu în filmele sale cineastul-bufon. Fără efuziuni sentimentale, cu răcoarea trezviei şi a ascezei artistice, regizorul armean ne oferă o lecţie a unicului destin cu adevărat împlinit, în Cer şi pe pământ, al cărturarului şi artistului: drumul Crucii.

Cu toate că a fost realizat în plin realism socialist, Culoarea rodiei / Sayat Nova foloseşte mijloace de expresie radical opuse acestuia, extrase cu mult discernământ din arsenalul avangărzii şi al modernismului (de la suprarealism, la cubism şi pop-art), dar topite în creuzetul de sensibilitate, rafinament şi evlavie al culturilor caucaziene şi slave. Utilizată în doze ponderate, artileria grea şi distructivă a avangărzii nu mai sfarmă valori şi modele, ci le reaşează într-un context interogativ, eventual ludic, nefăcând astfel decât să dezosifice clasicismul şi tradiţia, să le decojească de coaja de ritualism şi forme preconcepute, pentru a accede la miezul veşnic viu şi suculent al acestora. Este lecţia lui Paradjanov.

Culoarea rodiei este sângele poetului” – remarca un filmolog rus în 1992, observând firul roşu care leagă acest film de debutul regizoral al lui Jean Cocteau, Sângele unui poet (1930): ”Sângele unui poet se raportează la Culoarea rodiei la fel ca modernismul la postmodernism”. În finalul filmului alegoric al lui Cocteau, poetul protagonist se împuşcă în tâmplă; dâra de sânge care i se scurge din rană îi înconjoară capul şi se solidifică sub forma unei cunune de lauri. Chiar dacă între cele două filme este o distanţă de patruzeci de ani, chiar dacă stilisticile care le animă sunt diferite, între ele există o continuitate ideatică.

Serghei Paradjanov ne oferă primul film postmodern de neechivocă mărturisire creştină – un mare semn de speranţă pentru areopagurile deschise spre sacru ale civilizaţiei actuale, dar şi pentru spiritul religios, timorat pe drept şi pe nedrept de postmodernism.

Sesizarea şi aprofundarea oximoronului “postmodernism creştin” este o şansă de reconciliere şi chiar de conlucrare fecundă a celor două paradigme, creştinismul şi postmodernismul, care păreau să se excludă, ideologic şi de facto, iremediabil.

marți, 11 octombrie 2011

Sacrificiu şi patriotism în culori caucaziene


Lecţiile de patriotism ale lui Paradjanov sunt cu atât mai convingătoare, cu cât sunt mai imprevizibile. Cu aerul său enigmatic şi mucalit, genialul cineast redescoperă profunde sensuri morale şi religioase în materia în aparenţă anostă a filelor de istorie şi literatură veche. O legendă georgiană de sfârşit de Ev Mediu îl inspiră pe dizidentul armean să dea glas profundelor sale convingeri patriotice şi umane, cu atât mai neaşteptate şi inoportune, cu cât sunt rostite într-un mediu sovietic opresiv şi refractar faţă de sfinţenie.

Ataşamentul faţă de marile valori ale tradiţiei este afirmat cu fermitate şi în Legenda fortăreţei Suram, ecranizarea unui epos georgian despre fidelitate, trădare şi ispăşire.

Dornic, mai mult ca de orice, de libertate, protagonistul filmului, Durmişhan pleacă în ţări musulmane ca să câştige bani să-şi răscumpere iubita, de frumoasa Vardo, roabă la un cneaz nemilos. Pe drum, însă, tânărul îşi pierde calul (expresie a libertăţii lăuntrice şi a bărbăţiei spiritului) şi îşi uită definitiv iubirea. Întâlnirea providenţială cu negustorul Nodar Zalikaşvili (un gruzin renegat, devenit Osman-Aga), care îl va lua sub aripa sa, îi remediază destinul lumesc, dar nu şi spiritul. Durmişhan se căsătoreşte în legea turcească şi are un fiu, Zurab, dar memoria sa spirituală e ştearsă.

Deposedat de familie şi avere în urma unui pogrom tătăresc, trădat de confraţi, Nodar Zalikaşvili pleacă în pribegie în ţara turcească; adoptarea credinţei străine este obligatorie pentru supravieţuire. Nodar Zalikaşvili o face şi îi merge bine, dar inima nu-i dă pace. În urma unei viziuni a Maicii Domnului, îşi împarte avutul săracilor, îi lasă lui Durmişhan afacerile şi primeşte din nou botezul creştin, cu dorinţa de a se reîntoarce în patrie, dar fanaticii musulmani îl ucid mişeleşte. Pocăinţa şi profetica binecuvântare arhierească îi mântuie sufletul, dar nu şi viaţa terestră. Păcatul apostaziei şi-l va spăla cu propriul sânge, care îi va deschide porţile Raiului (cum sugerează imaginea din film a “fâşiilor albastre de cer”). Preţul libertăţii lui Nodar Zalikaşvili este vărsarea sângelui său, cel al libertăţii lui Durmişhan este moartea propriului suflet.

Crescut de mic în duhul credinţei creştineşti de învăţătorul său, copilul Zurab absoarbe lecţia clandestină de patriotism a acestuia. Sfinţii şi eroii gruzini îi sunt modele: Sfânta Nino “Cea Întocmai cu Apostolii”, Sfânta regină Tamara, însufleţitoarea “Veacului de aur al culturii georgiene” şi inspiratoarea marelui Şota Rustaveli, legendarul rege Parnava, întemeietorul anticei Ivirii şi alcătuitorul alfabetului, apoi Amirani, cel încătuşat în Caucaz, pe care grecii îl numesc Prometeu şi de a cărui slobozire se crede că e legată eliberarea Georgiei. Adolescent, Zurab pleacă în Gruzia şi ajunge la curtea Marelui Cneaz. Aici îşi primeşte destinul, din mâinile logodnicei părăsite a tatălui său, clarvăzătoarea Vardo. Ea ştie că în fortăreaţa Suram, cea care nu poate fi înălţată, trebuie zidit el mai frumos tânăr din Georgia, iar acesta este Zurab. “Iartă-mă, nu din răzbunare fac asta, căci te iubesc ca pe propriul meu fiu”, sunt cuvintele ei. Sufletul lui Zurab este pregătit încă din copilărie pentru o astfel de încercare. Leitmotivul zidului neisprăvit torturează ţara de două generaţii, blestemul trebuie biruit.

Sub ocrotirea sfinţilor neamului şi cu binecuvântarea “Cimpoierului hazliu”, Zurab îşi duce sarcina la îndeplinire cu seninătate şi bucurie. Deasupra dalelor de granit ce ascund trupul tânărului, mama sa spirituală aşterne un petic albastru-deschis: “Este pătura pe care ţi-am cumpărat-o când te-ai născut”. Un petic de cer, peste negrul cetăţii zidite în noapte – iată însemnul divin că rânduiala a fost bine împlinită, iată şi semnătura comună (făcută parcă cu aceeaşi mână) a celor doi mucenici – mama şi fiul ei sufletesc, iată confirmarea opţiunii spirituale a lui Vardo. Jertfitoarea este şi ea a doua oară jertfită, destinul ei curmat pe pământ rodeşte prin Crucea jertfei inimii de mamă, săgetate în planul celor netrecătoare. Dragostea de ţară a martirului topeşte tăcerea cerească şi deschide ferestrele ţării spre Dumnezeu.

Ca într-o nouă zi a Creaţiei, Marele Cneaz porunceşte “Să fie lumină!”, proclamă încetarea doliului şi începerea marii sărbători. Adunat în jurul cetăţii, poporul se închină mamei spirituale a sfântului mucenic.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Un Manole caucazian

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 8 octombrie 2011

Ultima meditaţie asupra trecerii dincolo a menestrelului Sayat Nova se desfăşoară deja “între lumi”: Poetul-călugăr, aşezat pe pământul negru, contemplă hamletian coiful mortuar evocat odinioară în dialogurile iubirii; în fundal se zăreşte o mică biserică. Se aude un prelung dangăt de clopot. Icoana Sfântului Gheorghe, apărută la începutul filmului Culoarea rodiei ca protectoare a familiei, revine, ca semn al ocrotirii şi biruinţei: acceptarea senină a morţii în numele Domnului înseamnă, de fapt, tocmai înfrângerea ei – ne sugerează Serghei Paradjanov. Un şir de arcade de catedrală, terminat cu albul ceresc figurează înălţarea sufletului spre zenit.

Pregătirile pentru marea trecere s-au încheiat pe toate etajele ontice. E timpul ca moartea să se transforme în fapt. În teatru se spune că un pistol din actul I va împuşca în actul final. Regula e valabilă şi pentru desfăşurarea suitei de tablouri non-narative din filmul lui Paradjanov. Naturilor moarte cu rodii şi cu pumnal de la început le răspunde acum sinecdoca la fel de discret-minimalistă a masacrului din Tbilisi din 1795: un simplu plan-detaliu cu rodii ciopârţite, împroşcate pe caldarâm, lângă acelaşi pumnal, înecate într-o baie de sânge. Măcelul sângeros suferit în numele Domnului îşi pierde orice visceralitate şi aer terifiant, se eliberează de patos-uri şi de determinismul istoric, pentru a se transforma pe de-a-ntregul în simbol: o puzderie de cruci mici albe, desenate naiv, răspândite asemeni unei constelaţii pe un fundal negru (aşa cum va picta peste vreo două decenii Horia Bernea). În duhul celei mai nobile iertări evanghelice, Paradjanov conturează tabloul sublim şi nezgomotos al genocidului persan asupra creştinilor gruzini şi armeni: o nouă constelaţie de cruci. Fără lamentaţii şi retorică. Dezmăţul carnagiilor şi chipurile ucigaşilor nu merită osteneala peliculei.

Profilat pe turla bisericii, asemeni unui Manole caucazian, Poetul-călugăr exersează îngenunchierea, ruga şi gestul orant de dăruire de sine lui Dumnezeu. Personajul buf “Moartea prusacă cu decoraţii” îl găseşte pe bâjbâite şi îi dă o carte deschisă – gest de simplu comis-voiajor, căci Îngerul Morţii nu ştie să citească în Cartea Vieţii! Muza Poeziei, purtând pe umăr cocoşul alb sacrificial, îi toarnă Poetului cenuşă peste albul cămăşii. Martiriul este primit din mâinile ocrotitoarei sale cereşti.

“Cântă!”, îi porunceşte monahului muribund un zidar misterios, cocoţat sub cupola bisericii. Două cântece cu rezonanţă orfică mai înalţă Poetul spre cer – celeste, despătimite, neterminate… În film, cântecul este o suită de incantaţii ancestrale fără cuvinte, dar în scenariul literar al lui Paradjanov textul este următorul: “Am devenit cântec, Sayat-Nova! Am devenit rană, Sayat-Nova! Am devenit grădină, Sayat-Nova!” Zidarul (care pare confrate al secerătorilor cu peruci şi salopete din “Secvenţa seceratului”) “prinde” ultimul cântec în gura unei ulcele, pe care o cimentează alături de altele în pandantivul de sub cupolă (potrivit unui vechi principiu al arhitectonicii sacre armeneşti), pentru a răsuna de acolo întotdeauna. “Mori!”, îi porunceşte sec “zidarul mistic”; Sayat-Nova se supune.

Cadru ceresc. Atârnat de bolta bisericii, Poetul-copil se leagănă liniştit, în aşteptarea alter-ego-ului său adult, ţinându-şi în mâini, pregătite de zbor, aripile butaforice aurite. Desprinderea din închisoarea terestră s-a produs. Din ulcelele de rezonanţă cântecul se revarsă înmiit.

În spaţiul dintre lumi al acoperişului bisericii arhetipale, îmbrăcat în cămaşa sa albă, Poetul-călugăr se culcă cu mâinile răstignite pe acoperişul bisericii; rasa neagră dezbrăcată e aşternută lângă el, cu mânecile, de asemeni, “răstignite”. Planul-ansamblu privit de sus descoperă în jurul Poetului o salbă de lumânări aprinse şi o mulţime de cocoşi albi decapitaţi, ce se zbat, până cad. Ochiul camerei aşteaptă răbdător terminarea ritualului. Jertfa trebuie să fie deplină. Ea fundamentează toate marile religii, acoperă toate registrele existenţei, ca atare, trebuie să răzbată în toate cheile stilistice. De aceea, Paradjanov reiterează scenele jertfei (ca şi pe cele ale iubirii) în cheie bufă, hieratică şi sublimă: ele acoperă şi sacrul şi profanul, ba mai mult decât atât, le unesc.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

IUBIREA CA VAMĂ A MORŢII

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 1 octombrie 2011

Etapele trecerii dincolo a menestrelului Sayat Nova continuă cu încă o vamă. În faţa Poetului se întinde un drum de colb alb, aşternut drept către zare peste câmpia arată, amintind de “drumul de lumină” din relatările moderne despre trecerea dincolo. E pregătit Poetul ca să îl parcurgă? Se pare că încă nu. Asemeni unui student nepregătit de examen, el îşi uită lira şi se întoarce ezitând, în timp ce doi îngeri-copii i-o aduc înapoi şi îl conduc mai departe, pe “drumul de colb alb”. Pe la mijlocul căii de pământ proaspăt arat, aproape de zare, un cal negru aşteaptă. Animalul psihopomp apăruse deja într-una din secvenţele anterioare de prefigurare a morţii din Culoarea rodiei, când Poetului-călugăr urcat pe o scară sprijinită de zidul mănăstirii i se aduce un cal negru. Totul este redat de Paradjanov în limbajul pantomimei, pentru ilustrarea altor trepte ale negrăitului.

Etapele dezlegării de viaţa pământeană continuă, epuizând succesivele definiţii şi accepţiuni ale trecerii dincolo şi enumerând multiplele legături ale firii cu viaţa aceasta. Cel mai puternic legământ al sufletului cu universul este pecetluit de iubire. Unde este, aşadar, Iubita Poetului? Iată întrebarea esenţială, fără de al cărei răspuns acesta nu poate pleca în marea călătorie.

Secvenţa “din cer”, a pătrunderii pe drumul de lumină, este urmată de întâmpinarea morţii dintr-un spaţiu etno-mitic, aflat în imediată apropiere de cel pământesc. Un cor de bocitoare în negru prohodeşte sicriul cu trupul înveşmântat în alb al Iubitei. Cortegiul mortuar ajunge în “spaţiul dintre lumi”, unde se întâlneşte cu grupul de îngeri însoţitori ai Poetului. Acesta îşi îmbrăţişează Iubita adormită şi se alătură prohodului. Abia după ultima întâlnire cu Ea, Poetul va accepta îmbrăţişarea morţii.

Călătoria abia începe. Nu avem în faţă o ilustrare savantă a Cărţii tibetane a morţilor ori a altor scrieri ezoterice despre trecerea dincolo, ci poemul unei clasicizate experienţe personale (a marelui menestrel armean din secolul al XVIII-lea, Arutin Sayadian), filtrată de istorie şi literatură, absorbită de mit şi reflectată într-o altă experienţă personală şi artistică (aceea a regizorului sovietic, pe numele său armenesc Sarkis Paradjanovian).

Cinematograful lui Paradjanov este iniţiere în tainele morţii, ale iubirii, creaţiei şi vieţii de dincolo, iniţiere poetică.

Dar trecerea pragului morţii înseamnă, mai ales, intrarea în tărâmul iubirii fără sfârşit – ne învaţă, potrivit înţelepciunii basmelor, Sarkis Paradjanovian. În locuinţa lor cerească, părinţii Poetului îl aşteaptă. Mama trece prin faţa ochilor un scul de lână neagră – soarta pământească a lui Arutin, aleasă din copilărie; tatăl ţine în mâini două lumânări aprinse – stâlpi praznicari ai vieţii şi morţii, coloane ale Porţii trecerii. Poetul-copil şade turceşte, fericit, cu sculul negru în braţe: destinul său martiric pământesc este acum împlinit. Se aud dangăte lente de clopot, căci locaţia acţiunii este o casă-biserică, prefigurată într-o secvenţă anterioară, unde casa cerească a părinţilor (cuprinzând un zid pictat şi o cupolă) era biserică-în-devenire. În faţa unei icoane murale din casa-biserică, doi “îngeraşi-călăuze” croşetează ciorapi din lâna ţinută în mâini de părinţi: zestrea faptelor bune şi dragostea părintească devin “veşminte cereşti” pentru cel ce se va naşte în noua lume. “Pâinea pe care ne-ai dat-o a fost minunată, dar şi mai minunată fu sarea” – declamă enigmatic vocea Poetului. În cupola bisericii din ţara strămoşilor ninge lin: ploaia, ninsoarea, toate semnele cerului sunt coduri de comunicare între lumi. (E o ninsoare harică, a împăcării divine, cu totul diferită de cea astenică, sfâşietoare din Nostalghia lui Tarkovski.) Polisemiile apei se reflectă şi în cele ale zăpezii, iar ninsoarea “caldă”, benedictină, sugerează împăcarea omului cu Dumnezeu, rostită prin chemarea iubitoare a părinţilor trecuţi dincolo spre lumea veşniciei.