Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 24 februarie 2018

Cristian Mungiu: lecția capului plecat




Îl respect mult pe Cristian Mungiu ca cineast. Este unul din puținii regizori români contemporani fără rateuri și fără scăderi, ceea ce înseamnă enorm. Filmele sale, unul și unul, sunt printre ce a produs mai bun cinematografia românească după 1989. Despre toate am scris laudativ, fără excepție. Premiile obținute de ele nu sunt conjuncturale, iar calitatea lor a adus un plus incontastabil de imagine României. Este apreciabilă și calitatea de manager cultural a lui Mungiu ca distribuitor de film, dar mai ales ca inițiator al retrospectivei Les Films de Cannes à Bucarest, unul din cele mai căutate evenimente cinematografice de pe afișul cultural românesc, care se desfășoară cu mult succes și fără întrerupere de aproape un deceniu. 

L-am apărat pe Cristian Mungiu când o parte a societății românești l-a incriminat pentru cinism, morbiditate sau indiferență în abordarea temei avorturilor epocii Ceaușescu din controversatul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. I-am luat apărarea și când o parte a opiniei publice a văzut un atac antiortodox sau anti-B.O.R. în și mai controversatul După dealuri. S-au lansat atunci întrebări asupra onestității regizorului, iar eu l-am creditat. Am trecut cu vederea „șopârla” introdusă gratuit în imageria peliculei: plăcuța de pe gardul mănăstirii care interzicea intrarea eterodocșilor - detaliu mistificator, care contrazicea flagrant ospitalitatea proverbială a mănăstirilor noastre, deschise tuturor, indiferent de confesiune. Ceea ce dovedea ori necunoașterea realității (ipoteză infirmată de realismul prezentării vieții monahale din film), ori reavoință. Eu am trecut peste asta. Dar nu au trecut jurnaliștii festivalurilor internaționale, care au dedus „intoleranța” din mănăstirile românești. Deci „șopârla” nu a fost gratuită, ci eficientă! În a fabrica în filigran imaginea unei intoleranțe care nu există. Întrebat de jurnaliștii români, regizorul a motivat că „băgase plăcuța” pentru că așa era scris în cartea Tatianei Niculescu-Bran. De ca și cum un regizor de talia lui Mungiu transpune un text ad litteram, iar nu după cum îi cere logica internă a filmului! 

Acum, însă, după declarația publică de pe 7 februarie 2018 a lui Mungiu Despre România și imaginea ei după întreruperea proiecției cu 120 BPM, problema onestității regizorului redevine de actualitate. Declarația, echilibrată și doctă, îi trage de urechi pe protestatarii din fața M.N.Ț.R., ca pe niște primitivi grobieni, pe care încearcă să-i civilizeze cu superioritatea unui părinte sau educator care și-a surprins copiii făcând gafe impardonabile înaintea unei importante și temute inspecții. Cărora încearcă să le explice ce e bine și ce e rău, dar din ce perspectivă? Nu a „copiilor” revoltați, a căror opinie nu contează, ci din perspectiva „inspectorilor”, perspectivă care aflăm că a modelat-o și pe cea a preopinentului! 

Cine sunt acești „inspectori”? Presa internațională, dar mai ales Franța, cu care aflăm că România se pregătește „intens pentru un sezon cultural bilateral în 2018 și 2019”, al cărui scop este „să combată... stereotipurile cu care ne percem unii pe ceilalți...”. 

Bănuiesc că nu e cazul să vă spun ce imagine avem noi ca români, în străinătate continuă regizorul. Eu însumi am fost înfățișat într-o caricatură ca cerșetor, în 2013, pe cînd eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda tuturor inflamărilor patriotarde din România, ... să lăsăm capul în pămînt, nu ne revoltăm în tot felul de proteste publice”. 

Nu știu dacă a fost just gestul lui Mungiu. Înclin să îi dau dreptate, dar nu aș vrea să-l văd ca pe o plecare a capului – soluția cea mai proastă în fața occidentalilor! - , ci ca pe o expresie a nobleței în fața gregarității mediatice. Occidentalii au mentalitate de învingători și îi respectă pe cei asemenea lor, nu capetele plecate. Plecarea capului te va așeza pentru totdeauna în rândul celor disprețuiți, pe când afirmarea identității, fie și a uneia diferite, impune respect. Mai ales în Occident. 

Ceea ce îl doare pe Mungiu este stereotipia și simplismul cu care sunt percepuți românii şi România în străinătate. E o durere îndreptățită, pe care o împărtășesc pe de-a-ntregul. Și dorința sa de a schimba această imagine e cât se poate de îndreptățită. „Dar dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie să schimbăm conţinutul – conchide regizorul -, nu să cosmetizăm imaginea”. 

În această privință teoria și practica comunicării îl contrazic. În spatele imaginii unei țări sau unei instituții se află o mașinărie foarte complicată, susținută nu doar de mass-media, ci și de centre de statistică, de publicitate, organisme non-guvernamentale etc. Întregi departamente academice și trusturi de presă se ocupă de ani buni cu așa ceva. Groso modo, imaginea unei țări este construită de fluxurile internaționale de știri și evenimente, iar nu de ce și cât se întâmplă în ea nemijlocit. Politica știrilor și a evenimentelor modelează percepția și prejudecățile. Știrile pozitive construiesc o imagine pozitivă. Și invers. 

Mă mir cum regizorul are atâta înțelegere pentru huliganismul unor tineri protestatari – bine susținuți și organizați - care luptau la Paris pentru impunerea unei identități atât de incerte și discutabile, și este total refractar și disprețuitor față de protestul altor tineri – conaționalii săi, mult mai puțini, mai slab organizați, mai timizi și nesusținuți, ba chiar huiduiți de analfabeții tabloidelor – , tineri care luptă cum se pricep pentru apărarea unei identități naționale pe cale de dispariție, a cărei pudoare și frumusețe sunt atât de greu de apărat. 

La scurtă vreme după publicarea Declarației, Cristian Mungiu a fost invitat de o cunoscută emisiune creștină a unui post important de televiziune pentru un talk-show pe marginea protestului de la M.N.Ț.R. A refuzat, motivând că nu este un bun vorbitor. Totuși, mediul on-line atestă din plin calitatea de vorbitor matur, chiar bilingv, a cineastului. Dar invitația la dialog din partea emisiunii creștine a fost refuzată. Mai mult, la dezbaterea filmului 120 BPM cu liceenii de la Cinema Elvira Popescu, organizată de Voodoo Films, distribuitorul peliculei (firmă patronată de regizor), nu a fost invitat nici un lider de opinie creștin, preot sau bioetician, fapt care a compromis imparțialitatea dezbaterii. De unde această evitare a dialogului în societatea românească, la un actor al ei care, în Declarația emisă, tocmai moneda dialogului pretinde să o bată? 

Ii e frică domnului Mungiu de o confruntare directă cu media creștină? Cine suferă, așadar, de idei preconcepute: firavii protestatari din fața M.N.Ț.R., care încercau cu disperare să apere o identitate, sau regizorul împreună cu tabloidele, pentru care creștinătatea română e un mediu închistat, din simplul motiv că nu o cunosc și că ei înșiși se tem de dialogul pentru care nu sunt pregătiți?


duminică, 18 februarie 2018

Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII



Foișorul Cinei de Taină
Vatra Cinei de Taină
Suntem încă pe Muntele Sionului, nu ne vine să plecăm de aici. După cum nu ne venea să plecăm de pe Eleon. Pe platoul cu ienuperi înalți al mănăstirii rusești de pe Eleon te simțeai literalmente propulsat către cer, de ca și cum verbul Înălțării lui Dumnezeu se întrupa acolo în fiecare credincios – și cum să nu fie astfel? Topografia muntelui retezat, cu platou larg, bogat înverzit și coaste abrupte, te izola cu totul de orașul din vale, pe care, nemaivăzându-l, aproape că îl uitai, lăsându-te cu totul îmbrățișat de cer, de ca și cum un singur drum ar mai fi fost posibil: în sus! 
 
Aici, în schimb, pe Sion, vatra de piatră domoală te îndeamnă să te afunzi spre adânc, spre începătoria Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, apoi să îți porți privirea pe crugul orizontului, îmbrățisând cumva drumurile Apostolilor în răspândirea cuvântului dumnezeiesc. De pe Eleon simți că te înalți direct către Tatăl, odată cu Hristos; de pe Sion te pleci către David, Solomon și Avraam, apoi către Apostoli și Maica Domnului – părinții după trup ai credinței în Dumnezeu pe pământ. Memoria aerului și memoria pietrelor. Tată și mamă! 
 
Cu câtă atenție modelează Dumnezeu reliefurile pământului, ca pe niște enorme instrumente muzicale, spre a face să răsune în ele, aproape pentru eternitate, melosurile și cuvintele Sale! Nu trebuie decât să fim atenți, să ne așezăm în pace lăuntrul, spre a intra în rezonanță cu acest cânt! Geografia spirituală nu-i o vorbă goală! Uneori această atenție lăuntrică are de înfruntat logosul înșelător al edificiilor omenești, care încarcă cu multiple straturi de patosuri străine vetrele sacre. Iar la Ierusalim aceasta se întâmplă adesea. 
 
Și se întâmplă și acum, la Foișorul Cinei de Taină, unde încă adăstăm și am tot vrea să rămânem. Coloanele corintice și bolta cu nervuri gotice, construite de franciscani în secolul XIV, îi dau o grație rece, de civilizație apuseană obosită, în care degeaba încerci să descoperi simplitatea euharistică de acum două milenii. Nu o vei găsi! Nu vei găsi în ritmicitatea festivistă a acestor coloane și arce nimic din înfrigurarea apostolilor și a ucenicilor adunați aici în așteptarea pogorârii Duhului Sfânt. Nici modestia rugătoare a Maicii Domnului, care se spune că a locuit aici după Înălțarea Fiului ei. Ori poate vei desluși, totuși, vreun ecou din tensiunea discuțiilor aprinse ale apostolilor din timpul Sinodului de la Ierusalim, primul sinod al Bisericii, ținut tot aici, unde s-a rostit pentru prima dată pecetea cuvântului mărturisitor: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”
 
Aici a fost primul loc de adunare a creștinilor și s-a construit edificiul primei biserici: a Apostolilor, cruțată ca prin minune când în anul 70 Ierusalimul a fost ras de pe fața pământului de romani, împlinindu-se teribila profeție referitoare la sfânta Cetate, că „Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească”. Golgota, dar și Templul lui Solomon au fost făcute una cu pământul, dar vatra creștină de pe Sion a rămas. Biserica Apostolilor a fost extinsă în secolul al IV-lea, devenind o impozantă bazilică octogonală, numită a Sfântului Sion, apoi distrusă în invazia persană din 614. Abia cruciații au refăcut-o pe la 1130, după ce au recuperat teritoriul de la sultanul Egiptului, incluzând în interiorul ei și foişorul, sub care se afla presupusul mormânt al lui David. Au construit și o mică abație franciscană pe locul Adormirii Maicii Domnului și au închinat tot ansamblul Sfintei Maria „din Sion”. La scurtă Sionul a fost cucerit de arabi, apoi recuperat de cruciați și iar cucerit de musulmani, care au transformat bazilica în moschee, închinată lui David, interzicând cu desăvârșire accesul creştinilor până în 1967, când teritoriul a fost recuperat de Israel. 
Distrugerea Ierusalimului - Scoala lui Roberti
 
Câteva vitralii din sala Foișorului, în culori limpezi verde-albastru, cu versete din Coran, amintesc lungile perioade de stăpânire musulmană. „Piatră peste piatră...” Câtă credință, dar și câte patimi sângeroase s-au confruntat pe aici! Dar vatra creștină a rămas. Nimic din incinta pătrată nu-ți indică locul unde s-a aflat sfânta masă de unde Hristos a frânt pâinea în fața Apostolilor Săi. Olga Greceanu povestește în memoriile sale că, la insistențele ei, un călugăr franciscan i-a arătat un semn cruciform scrijelit discret pe unul din ziduri. Noi nu îl observăm, dar și înghesuiala e prea mare pentru a căuta semne vizibile. Lumea stă și se roagă în tăcere. Și nimeni nu vrea să plece. Cum să pleci de la ultima Cină a Domnului și de la prima Cină a Împărăției?
(Va urma)

Vedeți și:  
 

sâmbătă, 10 februarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XVII)



„Mamă va zice Sionului omul...”


Trebuie să fii pregătit ca să urci pe Sion. Să-ți fi făcut antrenamentul. Nimeni nu-și începe pelerinajul în Țara Sfântă cu Muntele Sionului. Mai întâi te închini pe Golgota la Mormântul Domnului, ieși din Cetate și cobori la mormântul Maicii Domnului, faci numai câțiva pași și respiri umbra, durerea și biruința Muntelui Măslinilor, apoi revii în Cetate și parcurgi cu tălpile tale Via Dolorosa, poate ajungi și la Betleem... și abia apoi pe Sion
Când ajungi, în sfârșit, pe Sion, constați că toate celelalte drumuri și închinări fundamentale, pe care le-ai parcurs ca pe o adâncă metanie, gravitau, de fapt, în jurul Sionului și că toate duc spre Sion. Sionul e inima. E inima inimii. Îți trebuie mai multe metanii fundamentale ca să ajungi la inima inimii. Și, dacă nu ești deja teolog, îți trebuie să trăiești mai mult de câteva zile la Ierusalim ca să înțelegi asta.
Căci Sionul este vatra. Vatra vetrelor lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni dintre muritori nu cred că a înțeles mai bine Sionul ca David. Și nimeni nu l-a cântat atât de desăvârșit.
Că a ales Domnul Sionul, Şi l-a ales ca locuinţă Luiși… Acesta este locul Meu de odihnă, voi locui în el, căci l-am dorit” (Ps. 131,13-14). De aceea aici, pe vârf de deal, înghesuită între sfinte sanctuare creștine, ne și întâmpină statuia de bronz a lui David cu harfa în mâini. Înțeleg această densitate a vetrei pelerinii ce agită stegulețe colorate în mâini ca să nu se piardă de grup? Înțelegem acest lucru noi, „limbile”, venite cu autocare sau haihui din toate colțurile lumii? 
 
Foișorul Cinei de Taină
Înțelegem, dacă ne amintim că aici, pe Sion, fusese chemat de Domnul Avraam să îl junghie pe fiul său Isaac. Nu chiar aici, lângă statuia lui David și la locul Cinei de Taină, ci pe aripa de est a muntelui, pe vârful sau stânca Moria. Aici s-a înfăptuit primul legământ al lui Dumnezeu cu omul. Muntele Sion este altarul acestui legământ. De aceea, toată istoria Ierusalimului și a poporului evreu este fundamental legată de Sion. Pe Moria i s-a arătat Domnul lui David și tot aici a înălțat Solomon templul din Ierusalim, după toată rânduiala dată de Yahwe. Stânca Moria este venerată și de musulmani, căci este considerată de aceștia locul de unde Profetul lor ar fi fost răpit la cer; și chiar rugăciunile islamice, înainte de a fi îndreptate geografic spre Mecca, erau îndreptate spre Moria, spre Sion. Încă de la sfârșitul secolului XVII, stânca jertfei lui Avraam a fost înglobată de Moscheea Omar, a cărei perfectă cupolă aurie, profilată peste pietrele albe ale Vechii Cetăți, conferă marca distinctivă a orașului. Astăzi, accesul non-musulmanilor în interiorul moscheii este strict restricționat ori chiar prohibit. Mulți nici nu-și mai încearcă norocul și se mulțumesc cu contemplarea de la distanță a importantului sit de închinare pentru creștini, evrei și musulmani, rechiziționat de aceștia din urmă. 
 
Marele magnetism al toposurilor sacrosante fundamentale concentrează și marile tensiuni interreligioase, pe care „progresul umanității” nu s-ar putea lăuda că le-a estompat... Și totuși, puterea de atracție a vetrei de întemeiere este mai mare decât gâlceava crezurilor. Căci fiecare „crez”, fiecare „credință” se străduiește să asculte aici „glasul pietrei de temelie”. Și acest glas vorbește, pentru cine are urechi să audă, dincolo de opreliștile lumești și, pentru cine are ochi să și vadă, poate chiar dincolo de zidurile confesionale. 
 
Mamă va zice Sionului omul şi om s-a născut în el şi Însuşi Cel Preaînalt l-a întemeiat pe el (...) Că în Tine este locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Ps. 86:4, 6).
Munte al bucuriei, munte al plenitudinii dumnezeiești pe pământ este Sionul. Brațele lui, întinse de la Muntele Templului lui Solomon (unde e și Stânca Moria), coboară spre sud, în afara Vechii Cetăți, pe coama dealului cu ruinele Cetății lui David și urcă din nou spre sud-vest, la mormântul regelui David și la locul Cinei de Taină. De fapt, în accepțiunea modernă acesta din urmă este considerat Muntele Sion. Aici ajungem și noi, împreună cu grupul de români din Franța, condus de părintele Bogdan. 
 
Ne strecurăm în pas eficient printre grupurile de turiști, traversăm culoarele și piațetele înguste dintre imemorialele sanctuare de piatră, a căror culoare confesională nu o identifici din prima, urcăm un etaj și intrăm în foișorul ultimei Cine a Domnului cu ucenicii Săi. Este o incintă pătrată cu pereți albi, coloane și arcuri gotice, destul de luminoasă, „odaia de sus” a casei Evanghelistului Marcu. Câteva grupuri de pelerini de confesiuni și nații diferite se roagă în liniște. Unii îngenunchiază, un grup de indience în sari-uri multicolore șed pe jos, alții cântă scurte rugăciuni în picioare sau meditează. Tot aici se spune că Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, aici S-a arătat după Înviere apostolilor, aici a avut loc Pogorârea Sfântului Duh. Și la doar câțiva pași de acest loc și-a dat sufletul în brațele Fiului Său Maica Domnului.
 
Acum înțelegi de ce „Sionul e mama” și de ce „Bucuria întregului pământ este muntele Sionului, muntele cel sfânt al Domnului” (Ps. 47:2).

(Va urma)

[Fotografiile aparțin autoarei]  
 
Vedeți și:  



sâmbătă, 3 februarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XVI: „Și pietrele vor striga!” (Ierusalimul armenesc-II)



Maslinul de care a fost legat Hristos
Ieșim din curtea pustie a Seminarului teologic armean, trecem printr-un portic scund și ajungem într-o curte minusculă cu garduri groase de piatră, cu totul părăsită, unde ne întâmpină un măslin cu coroană bogată: este măslinul de care a fost legat Hristos înainte de a fi interogat – ne explică Dmitri Brickman. Măslinul, vechi de două milenii, dar încă robust, este cunoscut ca făcător de minuni. Nici o plăcuță indicatoare, nici un plan al sfântului lăcaș nu oferă lămuriri pelerinilor. Dacă ai venit cu lecțiile făcute de-acasă e bine, dacă nu, bazează-te pe „îngerii păzitori”!
Urcăm pe o scară abruptă, săpată în zid, pe acoperișul unei case tipic evreiești, probabil, ca cele menționate în Biblie. N-am mai urcat din copilărie de acoperișuri. Pentru câteva clipe ne simțim copii. Coborâm în altă curte interioară, la fel de modestă și strâmtă. Pare nelocuită de ani buni: o ascunzătoare perfectă pentru visători și poeți! Aici, spune Dmitri, fusese găzduit de un prieten al său, preot armean, pe când realiza albumul de fotografii „Umbrele Ierusalimului”. În jur, doar cer luminos, piatră albă, acareturi modeste și simple și o neasemuită liniște. Pare locul ideal pentru iubitorii de ascunzișuri! O mulțime de refugiați armeni în timpul genocidului din Turcia și-au găsit adăpost între aceste ziduri înguste, dar, se pare, foarte încăpătoare pe dinăuntru. Dar câte locuri de felul acesta nu ascunde, oare, Vechea Cetate? 
 
Manast Sf Arhangheli - fragment fresca
Am ajuns astfel la mica, dar importanta biserică-mănăstire a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil
. Aici a fost casa Marelui Preot Ana, unde a fost adus Mântuitorul spre a fi judecat. Hramul bisericii-mănăstire este legat de un semn ceresc apărut în momentul pălmuirii lui Hristos de către un slujitor al lui Ana: cerul s-a deschis, arătând cum Arhanghelii, de mâhnire, își acoperă fața cu aripile... Câteva fresce în culori pastel, nerestaurate, străjuiesc pe sectoarele sferice, de o geometrie perfectă, ale scundei cupole, evocând bunul gust duhovnicesc al unor vremuri apuse. Biserica e foarte veche, datează din secolul I, când a fost construită de Elena, soția regelui Abgar al Armeniei (primul rege armean creștin, vindecat de lepră cu o mahramă pe care Hristos Își imprimase chipul, neputând veni personal să îl vindece, așa cum regele îl rugase). 
 
În zidul curții interioare a mănăstirii Sfinților Arhangheli se află un bloc de piatră în forma unei guri căscate, supranumită „piatra Osana”. Nu îl observi ușor și, iarăși, nici o plăcuță indicatoare nu te ajută. La intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, când era aclamat cu strigătul „Osana”, fariseii I-au cerut să închidă gura poporului, dar Iisus le-a răspuns: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!” (Lc. 19, 40). Tradiția spune că pietrele, asemeni unor uriași cuminți, zăvorâți în materie, au ascultat atunci de cuvântul Mântuitorului. O imagine grăitoare cât două milenii de teologie! La Ierusalim toate pietrele vorbesc, mai mult ca oriunde. Dar să vezi întrupat strigătul mut de proslăvire a Domnului într-un bloc de piatră neșlefuită, e la fel de copleșitor cu a vedea munții mișcându-se prin puterea credinței. Doxologie în piatră. Copleșitor și usturător. Căci vedem, ca mărturie peste veacuri, cum „credința pietrelor” este, uneori, mai mare ca cea a oamenilor... 
 
Piatra "Osana"
În drumul spre casă păstrăm în noi, ca pe un ulei sfânt, acest duh al nobilei tăceri armenești. Ar mai fi multe întrebări de pus, dar le lăsăm, spre a nu știrbi frumusețea ce am cules-o. E seara târziu, rumoarea tinerilor evrei s-a risipit de pe străzi și s-a concentrat în câteva colțuri ale orașului, unde au loc concerte în aer liber. La metoc, prietena noastră de la Iași ne povestește că, întorcându-se acasă ca să lase niște cumpărături, a fost nevoită să rămână toată ziua pe loc, potrivit directivelor stricte de securitate din perioada vizitei prezidențiale americane, când nici un civil – turist sau localnic – nu avea voie să umble pe străzile Vechii Cetăți. O zi de recluziune forțată! Doamna Petrina a suferit pentru o zi experiența zăvorârii, dar nu e deloc revoltată, pentru că a citit acatiste, precum și din volumul gros pe care-l cară peste tot cu ea:
Pelerinaj la Mormântul Domnului de ierom. Ioanichie Bălan. Fiecare își află la Ierusalim calea sa. Important este să nu te revolți și să primești ca de la Dumnezeu orice ți s-ar întâmpla.

(Va urma)

Vedeți și: