Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 24 februarie 2018 și preluat de platfoma ActiveNews duminica 25 februarie 2018
Îl respect mult pe Cristian Mungiu ca cineast. Este unul din puținii regizori români contemporani fără rateuri și fără scăderi, ceea ce înseamnă enorm. Filmele sale, unul și unul, sunt printre ce a produs mai bun cinematografia românească după 1989. Despre toate am scris laudativ, fără excepție. Premiile obținute de ele nu sunt conjuncturale, iar calitatea lor a adus un plus incontastabil de imagine României. Este apreciabilă și calitatea de manager cultural a lui Mungiu ca distribuitor de film, dar mai ales ca inițiator al retrospectivei Les Films de Cannes à Bucarest, unul din cele mai căutate evenimente cinematografice de pe afișul cultural românesc, care se desfășoară cu mult succes și fără întrerupere de aproape un deceniu.
L-am apărat pe Cristian Mungiu când o parte a societății
românești l-a incriminat pentru cinism, morbiditate sau indiferență
în abordarea temei avorturilor epocii Ceaușescu din controversatul
4
luni, 3 săptămâni și 2 zile.
I-am luat apărarea și când o parte a opiniei publice a văzut un
atac antiortodox sau anti-B.O.R. în și mai controversatul După
dealuri.
S-au lansat atunci întrebări asupra onestității regizorului, iar
eu l-am creditat. Am trecut cu vederea „șopârla” introdusă
gratuit în imageria peliculei: plăcuța de pe gardul mănăstirii
care interzicea intrarea eterodocșilor - detaliu mistificator, care
contrazicea flagrant ospitalitatea proverbială a mănăstirilor
noastre, deschise tuturor, indiferent de confesiune. Ceea ce dovedea
ori necunoașterea realității (ipoteză infirmată de realismul
prezentării vieții monahale din film), ori reavoință. Eu am
trecut peste asta. Dar nu au trecut jurnaliștii festivalurilor
internaționale, care au dedus „intoleranța” din mănăstirile
românești. Deci „șopârla” nu a fost gratuită, ci eficientă!
În a fabrica în filigran imaginea unei intoleranțe care nu există.
Întrebat de jurnaliștii români, regizorul a motivat că „băgase
plăcuța” pentru că așa era scris în cartea Tatianei
Niculescu-Bran. De ca și cum un regizor de talia lui Mungiu
transpune un text ad
litteram,
iar nu după cum îi cere logica internă a filmului!
Acum,
însă, după declarația publică de pe 7 februarie 2018 a lui
Mungiu
Despre
România și imaginea ei după întreruperea proiecției cu 120 BPM,
problema
onestității regizorului redevine de actualitate. Declarația,
echilibrată și doctă, îi trage de urechi pe protestatarii din
fața M.N.Ț.R., ca pe niște primitivi grobieni, pe care încearcă
să-i civilizeze cu superioritatea unui părinte sau educator care
și-a surprins copiii făcând gafe impardonabile înaintea unei
importante și temute inspecții. Cărora încearcă să le explice
ce e bine și ce e rău, dar din ce perspectivă? Nu a „copiilor”
revoltați, a căror opinie nu contează, ci din perspectiva
„inspectorilor”, perspectivă care aflăm că a modelat-o și pe
cea a preopinentului!
Cine
sunt acești „inspectori”? Presa internațională, dar mai ales
Franța, cu care aflăm că România
se pregătește „intens
pentru un sezon cultural bilateral în 2018 și 2019”,
al cărui scop este „să
combată... stereotipurile
cu care ne percem unii pe ceilalți...”.
„Bănuiesc
că nu e cazul să vă spun ce imagine
avem noi ca români, în străinătate –
continuă
regizorul. Eu
însumi am fost înfățișat într-o caricatură ca cerșetor, în
2013, pe cînd eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda
tuturor
inflamărilor patriotarde
din România, ... să lăsăm capul în pămînt, nu ne revoltăm în
tot felul de proteste publice”.
Nu
știu dacă a fost just gestul lui Mungiu. Înclin să îi dau
dreptate, dar nu aș vrea să-l văd ca pe o plecare a capului –
soluția cea mai proastă în fața occidentalilor! - , ci ca pe o
expresie a nobleței în fața gregarității mediatice. Occidentalii
au mentalitate de învingători și îi respectă pe cei asemenea
lor, nu capetele plecate.
Plecarea
capului te va așeza pentru
totdeauna în rândul celor disprețuiți, pe când afirmarea
identității, fie și a uneia diferite, impune respect. Mai ales în
Occident.
Ceea
ce îl doare pe Mungiu este stereotipia și simplismul cu care sunt
percepuți românii şi România în străinătate. E o durere
îndreptățită, pe care o împărtășesc pe de-a-ntregul. Și
dorința sa de a schimba această imagine e cât se poate de
îndreptățită. „Dar
dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie să schimbăm conţinutul
– conchide regizorul -,
nu să cosmetizăm imaginea”.
În
această privință teoria și practica comunicării îl contrazic.
În spatele imaginii unei țări sau unei instituții se află o
mașinărie foarte complicată, susținută nu doar de mass-media, ci
și de centre de statistică, de publicitate, organisme
non-guvernamentale etc. Întregi departamente academice și trusturi
de presă se ocupă de ani buni cu așa ceva. Groso
modo,
imaginea unei țări este construită de fluxurile internaționale de
știri și evenimente, iar nu de ce și cât se întâmplă în ea
nemijlocit. Politica știrilor și a evenimentelor modelează
percepția și prejudecățile. Știrile pozitive construiesc o
imagine pozitivă. Și invers.
Mă
mir cum regizorul are atâta înțelegere pentru huliganismul unor
tineri protestatari – bine susținuți și organizați - care
luptau la Paris pentru impunerea unei identități atât de incerte
și discutabile, și este total refractar și disprețuitor față de
protestul altor tineri – conaționalii săi, mult mai puțini, mai
slab organizați, mai timizi și nesusținuți, ba chiar huiduiți de
analfabeții tabloidelor – , tineri care luptă cum se pricep
pentru apărarea unei identități naționale pe cale de dispariție,
a cărei pudoare și frumusețe sunt atât de greu de apărat.
La
scurtă vreme după publicarea Declarației, Cristian Mungiu a fost
invitat de o cunoscută emisiune creștină a unui post important de
televiziune pentru un talk-show pe marginea protestului de la
M.N.Ț.R. A refuzat, motivând că nu este un bun vorbitor. Totuși,
mediul on-line atestă
din
plin calitatea de vorbitor matur, chiar bilingv, a cineastului. Dar
invitația
la dialog
din
partea emisiunii
creștine
a fost refuzată.
Mai
mult, la
dezbaterea filmului 120
BPM
cu liceenii de la Cinema Elvira Popescu, organizată de Voodoo Films,
distribuitorul peliculei (firmă patronată de regizor), nu a fost
invitat nici un lider de opinie creștin, preot sau bioetician, fapt
care a compromis imparțialitatea dezbaterii. De unde această
evitare a dialogului în societatea românească, la un actor al ei
care, în Declarația emisă, tocmai moneda dialogului pretinde să o
bată?
Ii
e frică domnului Mungiu de o confruntare directă cu media creștină?
Cine suferă, așadar, de idei preconcepute: firavii protestatari din
fața M.N.Ț.R., care încercau cu disperare să apere o identitate,
sau regizorul împreună cu tabloidele, pentru
care
creștinătatea română e
un
mediu închistat, din simplul motiv că nu o cunosc și că ei înșiși
se tem de dialogul
pentru care nu sunt pregătiți?