|
Cvartetul ”Tarkovsky” în concert la SoNoRo 2014. Foto: Șerban Mestecăneanu |
Pe
2 noiembrie 2014, Festivalul internațional de muzică SoNoRo a
găzduit la Muzeul Național de Artă din București un concert al
Cvartetului ”Tarkovsky”. Ansamblul de pian, violoncel, saxofon
soprano și acordeon, condus de compozitorul francez François
Couturier a devenit de câțiva ani o legendă printre cunoscători,
astfel că apariția sa în premieră în România, alături de
Andrei Tarkovski jr., a fost o mult așteptată sărbătoare.
Cunoscut
compozitor și pianist, François Couturier și-a manifestat
admirația față de marele regizor rus odată cu realizarea
albumului Nostalghia:
Song for Tarkovsky (ECM,
2005). I-au urmat alte două albume, alcătuind o trilogie dedicată
marelui cineast: Un
jour si blanc
(2009) și Tarkovsky
Quartet
(2011).
Andrei
Tarkovski a inspirat nu puțini compozitori, ca Arvo Part, Jan
Garbarek, Jon Hassell, Luigi Nono, care se revendică de la opera sa
ori i-au dedicat propriile creații.
Dar dacă lucrările unora sunt dominate de câte unul din atributele
poeticii tarkovskiene (lentoarea, de exemplu, aerul meditativ sau
pasiunea pentru mister), ceea ce duce la o anumită monotonie,
François Couturier uimește prin armonia dintre meditație și
rațiune, canon și improvizație, Orient și Occident, îmbinate în
muzica sa, care pare să exprime însăși viața.
Această
polivalență este completată în concert de proiecția sincronă a
unui film de montaj realizat
de Andrei Tarkovski jr. din fragmente din arhiva Tarkovski: pelicule
clasice, documentare, fotografii de familie. Provocarea care îi
conferă lui Andrei Tarkovski jr. - cineast cu formație polivalentă
- un rol activ pe lângă cvartetul francez este caracterul
improvizatoriu al muzicii (evident, în cadrul unei structuri bine
stabilite), astfel că fiecare nouă interpretare necesită o anume
ajustare a filmului, făcută înaintea reprezentației scenice.
Dacă
în film muzica se supune acțiunii și o succede, în concertul
Couturier-Tarkovski este invers: filmul acompaniază curgerea
muzicală, pe care cândva a ispirat-o. Cercurile se închid sau, mai
bine zis, se dezvoltă în spirale mereu deschise, într-o meta-fugă
improvizatorie a acelorași motive, generând noi universuri și
realizând mereu, în Duhul creației inspirate, imposibila
Cvadratură a aceluiași Cerc.
”Cam
jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu”
- Interviu
cu Andrei Tarkovski jr.
|
Andrei Tarkovski jr. la București. Foto Ș.Mestecăneanu |
Îl
întâlnesc pe Andrei Andreevici cu câteva ore înaintea
concertului. Este un bărbat de 44 de ani, energic și zâmbitor,
bine făcut, alergând precipitat între hotel și sala de concert,
unde mai are de pus la punct câteva sincronizări de ultimă clipă.
Printre picături, găsim calmul necesar unui interviu.
E.D.:
- Stimate
Andrei Andreevici,
iubitorii lui Andrei Tarkovski din România știu că sunteţi
regizor de film şi că administraţi Institutul ”Andrei
Tarkovski”, cu sedii la Florenţa și la Paris, având ca scop
îngrijirea moştenirii artistice a tatălui dvs. Povestiți, vă
rog, mai multe despre acest institut.
A.T. jr.:
- Institutul s-a născut în 1987. De fapt, tatăl meu intenționase
să întemeieze o Academie de Arte, în cadrul căreia să şi
predea, ceea ce, din păcate, nu a mai apucat să facă. În 1987
mama mea, Larisa Tarkovskaia, împreună cu trei prieteni – Robert
Bresson, Mstislav Rostropovici și Maximilian Schell – au pus
bazele acestui institut, care urma să se ocupe de diseminarea operei
lui Andrei Tarkovski. În principiu, de asta mă ocup acum eu.
Institutul deține o foarte mare arhivă a lui Andrei Tarkovski –
foarte multe scrisori, fotografii, jurnale, alte materiale. Este greu
de lucrat, pentru că mereu există probleme financiare, dar, în
funcţie de posibilităţi, Institutul publică materiale din această
arhivă. De pildă, a fost publicat (în limba rusă) jurnalul
complet al lui Andrei Tarkovski, Martirolog
[Jurnalul
a
văzut de două decenii lumina tiparului în Occident, însă din
motive de copyright varianta originală, în limba rusă, a apărut
mult mai târziu, în 2008 - n.n.].
E.D.:
- Arhiva este accesibilă publicului?
A.T.: -
Nu, dar dacă specialiștii – persoane fizice sau universităţi,
de exemplu – își exprimă interesul, eu le arăt materialele.
Există și o mare arhivă audio, a conferințelor susținute de
tatăl meu şi o arhivă de manuscrise – jurnale de lucru, scenarii
nerealizate, idei de scenarii etc.
E.D.: -
Intenționați să le publicaţi?
A.T.: -
Da, treptat. Am pregătit o ediţie completă a Jurnalului
în italiană; în alte limbi, Jurnalul a
apărut deja. Mai sunt povestirile din tinereţe ale tatălui meu,
care au fost publicate în Spania şi în Franţa. Intenţionez să
public o culegere completă a fotografiilor polaroide realizate de
tatăl meu. Institutul mai organizează şi expoziţii de fotografie:
am organizat două expoziţii de fotografii biografice în Brazilia.
Tarkovski este primit cu mult interes în Brazilia.
E.D.: -
Când credeți că l-aţi înţeles mai bine
pe tatăl dvs.: în timpul vieţii sale, sau după moartea sa?
A.T.: - Nu
mi-am schimbat atitudinea faţă de el, nici modul în care îi
percep filmele. Filmele lui trebuie percepute emoţional, iar copilul
are această capacitate. Apoi, desigur, lucrurile se schimbă,
acumulăm o cultură şi ne formăm o anumită concepţie de viaţă,
aşa că am început să îi privesc şi altfel filmele, dar
percepţia emoţională a rămas. De fiecare dată când îi revezi
un film, vezi de fapt un nou film, în care găsești alte lucruri
interesante, e uimitor...
E.D.:
- Vă simţiţi mai apropiat de filmele sale din patrie sau de cele
din Occident?
A.T.: - Nu
văd nici o diferenţă între ele, mi se pare o idee preconcepută
că ar fi diferite. Pentru mine, ele au acelaşi mesaj.
E.D.: -
Cum decurge viaţa dvs. în Florenţa, unde locuiți? La ce proiecte
lucraţi?
A.T.: -
Îmi ocupă mult timp lucrul cu arhivele şi cu Institutul, cu
colaboratorii italieni. Cam
jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu. Apoi
sunt proiectele mele, filmul la care lucrez acum, Svetlyi
veter (Vânt ușor), pe baza unui scenariu de
tinereţe al tatăl meu, scris împreună cu Gorenstein...
E.D.: –
Mulţi îl considerau pe Andrei Tarkovski un îndrumător spiritual;
mulţi şi-au schimbat radical modul de viaţă în urma întâlnirii
cu el. V-ați considerat vreodată tatăl un fel de guru, un
îndrumător spiritual?
A.T.: - Eu nu-l
consider un guru, este pur şi simplu tatăl meu, eu nu pot ieşi din
asta. Ceilalţi l-au cunoscut prin prisma creaţiei lui, l-au
descoperit şi au intrat în conul acestei influenţe, din care pot
să şi iasă. Pe când eu nu pot ieşi, pentru mine el este tatăl
meu - este o realitate din care nu pot ieşi.
E.D.: -
Dar vă doriţi uneori să ieşiţi?
A.T.: - Da, întotdeauna
mi-am dorit, chiar şi facultatea mi-am ales-o alta decât cea de
film [istoria artei – n.n.]. Încerc uneori să nu privesc lumea
prin ochii şi prin filmele lui, uneori văd lucrurile complet
diferit...
E.D.: -
Este greu de trăit sub presiunea lui Andrei Tarkovski?
A.T.: - Da, uneori este
greu, apare uneori sentimentul egoist de independenţă şi vrei să
evadezi, apoi te gândeşti: de ce să inventezi bicicleta? Şi
oricum te întorci. Pentru că sunt totuşi fiul său. Din punct de
vedere spiritual, ca îndrumare, asta mă ajută foarte mult, cu
toate că, în același timp, dimpotrivă, mă izolează, e complicat
de trăit aşa... Vedeți, eu mai mult de jumătate de viaţă am
trăit-o în Italia, dar nu aparţin nici Rusiei, nici Italiei...
E.D.: -
Piesa Tiapa
a lui François Couturier vă este dedicată. Vă regăsiți în ea?
A.T.: - Da, este ceva
foarte personal, era porecla mea din copilărie, desigur că mă
regăsesc...
”Tarkovski
face
parte din ființa mea” - Interviu
cu François Couturier, directorul Cvartetului ”Tarkovsky”
|
François Couturier. Sursa: francois-couturier.fr |
Pentru
François Couturier, invitatul special al Festivalul de muzică
SoNoRo din 2014, filmele lui Andrei Tarkovski au constituit
provocarea de a compune o muzică cu totul aparte: contemplativă și
dinamică în același timp, în care transcendența și vivacitatea
coabitează într-un mod unic și minunat.
Ansambul
celor patru instrumente ale Cvartetului (pian, violoncel, saxofon
soprano și acordeon) distribuie axele de dezvoltare muzicală între
clasic și contemporan, Est și Vest, intelect și sentiment - axe în
jurul cărora evoluează și universul tarkovskian. Dar cum pot
funcționa împreună registre atât de diferite? Îmi răspunde Anna
Lechner, violoncelista Cvartetului: secretul e armonizarea dintre
interpreți, astfel încât nici unul să nu caute să domine, ci
fiecare să-și asume când rolul solist, când pe cel de comentator,
într-o desfășurare muzicală de-a dreptul hipnotică.
Tehnica
de îmbinare a vocilor, combinată cu improvizația, aplicată
motivelor clasice, produce un dialog viu dintre spiritul libertății
și formele stabile ale clasicului. Fiecare instrument preia pe rând
rolul solist, care emerge firesc din ansamblu, fără a întrerupe
dialogul cu ceilalți, într-o întrețesere perpetuă, a cărei
dezvoltare în linii melodice, curgând una din alta și înflorind
în jurul unor centre rotitoare în patru timpi, e un miracol.
Imediat
după concert îl abordez pe maestrul François Couturier,
pe care îl rog să-mi destăinuie câteva din secretele acestui
miracol.
E.D.:
- Stimate Domnule
François Couturier, cum v-a venit ideea de a compune muzică
inspirată
de filmele
lui Andrei Tarkovski?
François
Couturier: -
S-a întâmplat acum vreo 10 ani, când
un producător prestigios mi-a cerut să fac un CD
pentru casa de discuri ECM.
Imediat
mi-a venit ideea să-i aduc un omagiu lui Andrei Tarkovski, care e
foarte important pentru mine, prin arta lui inconfundabilă, pe care
o ador. Îi văzusem filmele de multe ori, la cinema și pe video și
mi-am dorit să compun ceva în semn de omagiu pentru el. Asta nu
însemna să-i
reiau filmele, suprapunând peste ele un fundal sonor. Trebuia să
fie un omagiu special, în care să surprind atmosfera filmelor lui,
pornind de la compozitorii pe care i-a folosit. Or, în afară de
muzica electronică a lui Artemiev, e foarte puțină muzică în
filmele lui: Bach și Pergolesi, pe care Tarkovski
îi
adora. Așa că am folosit și eu piese din Bach și Pergolesi, pe
care le-am rearanjat pentru cvartet.
E.D.:
- Mulți se simt
presați, complexați de genialitatea lui Tarkovski. Dvs. nu ați
resimțit acest sentiment?
F.C.:
- Nu
am simțit nici o presiune. Pentru mine e ceva profund familiar, care
mă atinge adânc, face parte din ființa mea. Îmi place atât de
mult, încât adesea simt nevoia să revăd un fragment și-mi pun
acasă un DVD cu un film pe care l-am văzut de nenumărate ori, doar
ca să revăd un pasaj. E ceva care face parte din universul meu
artistic, nu e vorba de un complex, ci de ceva ce iubesc foarte mult.
E.D.:
- Am apreciat
spațialitatea extraordinară a muzicii dvs. Cum ați ales formula
cvartetului? Și cum ați ales instrumentele?
F.C.:
- Asta
nu are nici o legătură cu Tarkovski. Cu cei doi muzicieni francezi,
saxofonistul
Jean-Marc Larché și acordeonistul Jean-Louis Matinier,
cântam de multă vreme. Erau prietenii mei cu care formam un trio,
dar când m-am gândit la această formulă, am socotit că ar fi
bine să-i adaug un instrument grav. Așa am ales-o pe violoncelista
Anna
Lechner, pe care
o cunoșteam și știam că poate cânta atât muzică clasică, cât
și contemporană. Saxofonistul și ea sunt muzicieni de formație
clasică, dar știu să improvizeze, iar alegerea lor nu are nici o
legatură cu Tarkovski. Acest univers muzical aparte se potrivea
intențiilor mele. Acordeonul poate să sune emoționant ca o orgă
și violoncelul și saxofonul pot fi și ele foarte lirice. Îmi
place o astfel de muzică foarte contrastantă între momentele de
tăcere (tăcerea e esențială la Tarkovski) și pasajele violente
(fiindcă există în filmele sale și o anume violență).
E.D.:
- Am încercat să
înțeleg stările inspirate cele patru instrumente, văzute ca tot
atâtea voci, lumea către care ne poartă. Saxofonul, instrument în
aparență netarkovskian, evocă tendințele occidentale ale lui
Tarkovski; spiritului modern și monden al saxofonului îi răspunde
sentimentalismul acordeonului; apoi avem dialogul dintre gravitatea
violoncelului și imanența jucăușă a pianului. E genial, căci și
la Tarkovski regăsim aceste axe de dialog.
F.C.:
- Da, a fost un mic miracol.
Mai e și o anecdotă. Andrei jr. ne-a invitat odată la el. Făcusem
două CD-uri și eram la Florența la lansarea primului CD, iar el
ne-a invitat în apartamentul în care locuise cu tatăl său, în
care stă și acum. I-am povestit cum eram pe scenă și la un moment
dat a căzut o pană din cer, iar el mi-a amintit că într-unul din
filme, nu mai știu
exact în care [Nostalgia
- n.n.], e o scenă în care la fel, cade o pană din cer. Am avut
impresia că ceva din spiritul lui se afla atunci deasupra noastră.
E.D.:
- Da, astfel de
mici miracole se întâmplă în ”sfera de gravitație Tarkovski”.
Dar vă spun un mic secret: muzica dvs. e suficient de bogată ca să
poată funcționa foarte bine și fără imagine.
F.C.:
- Cântăm
și fără imagini, bineînțeles. Cântăm cu atâta pasiune, încât
nu e nevoie de imagini.
E.D.:
- Există artiști
care încearcă să se raporteze - prin muzică sau alte arte - la
Tarkovski, dar rezultatul lor este formal, lipsit de înțelegerea
profundă a universului lui Tarkovski. Pe când la dvs. se simte
intimitatea cu universul tarkovskian.
F.C.:
- Pentru
mine e o adevărată reușită că toți iubitorii lui Tarkovski se
regăsesc în muzica mea. Am făcut-o cu tot sufletul și toți cei
care mi-au văzut spectacolele au perceput-o ca pe ceva foarte
profund. Nu aș fi făcut aceste spectacole cu altcineva decât cu
fiul lui, care alege imaginile; eu n-aș fi îndrăznit să proiectez
o imagine dacă n-ar fi fost prezent fiul său, care supervizează
totul.
E.D.:
- Andrei
Tarkovski jr.
este cel care v-a găsit, sau dvs. l-ați găsit pe el?
F.C.:
- Ne-am
întâlnit la Florența, cu ocazia concertului de lansare a CD-ului
de care v-am spus, pentru care casa de discuri voia acordul său ca
să folosească anumite imagini. Lui i-a plăcut instantaneu
cvartetul și am hotărât imediat să lucrăm împreună.
E.D.:
- Cât din muzică
este structură fixă și cât, improvizație?
F.C.:
- Este
foarte multă improvizație... Și muzica e foarte structurată, sunt
niște structuri precise, știm exact unde vrem să ajungem...
E.D.:
- Se știe când
intră fiecare instrument și când își are fiecare momentele de
solo?
F.C.:
- Fiecare instrument are vocea lui proprie, fie împreună cu altul,
fie solo, fie toate laolaltă, parcursul e foarte structurat, bine
conturat, se urmărește o temă, dar în cadrul ei e cam 60%
improvizație. Suntem
împreună, dar structurați...
E.D.:
- Așadar, ați
compus doar structura...
F.C.:
- Am
compus teme, am construit structuri, am folosit piese din filmele lui
Tarkovski, precum Patimile
după Ioan, Patimile dupa Matei,
pe care le-am prelucrat complex. Sunt teme extrase din Bach și
Pergolesi. De la Pergolesi am luat Stabat
Mater;
și Tarkovski l-a iubit mult și l-a folosit în anumite filme.
E.D.:
- Cum au fost
alese imaginile de arhivă proiectate în timpul concertului?
F.C.:
- Demersul
meu a fost invers celui al lui Tarkovski cu Artemiev [în care muzica
e ulterioară imaginii filmice - n.n.]. Noi am înregistrat discul
fără să ne raportăm la imagini, apoi, împreună cu Andrei jr. am
adăugat imagini din arhivă. Andrei jr., care se pricepe foarte bine
la muzică, ne urmează cu imaginea. El are un set de imagini pe care
le schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în concert, el
simte și pune ceea ce se potrivește cel mai bine momentului, nu
ceva pregătit dinainte.
E.D.:
- Vă mulțumesc foarte mult și sper să vă mai vedem în România.