Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 25 ianuarie 2015

”Ida” sau știința alegerii

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 24 ianuarie 2015 și preluat de culturavietii.ro din 7 februarie 2015.


Ida”, propunerea Poloniei pentru Oscar 2014, este una din cele mai impresionante pelicule ale anului trecut. Un film ”frumos” în sensul cel mai clasic al cuvântului, un film care te pune pe gânduri din orice zonă ideologică ai veni și care, în pofida austerității aproape atemporale pe care o respiră, deține chei pentru cele mai diverse categorii de public. 
 
Pe fundalul dramei evreilor polonezi din Cel de-al doilea Război Mondial și al persecuțiilor perioadei staliniste, filmul regizat de Pawel Pawlikowski după un scenariu scris împreună cu Rebecca Lenkiewicz dezvoltă un subtil roman al maturizării, în care problematica religioasă și cea a culpabilității politice se îmbină surprinzător. 
 
Cu o precizie de chirurg sau de bijutier, Pawel Pawlikowski desfășoară fragmente de frescă istorică a căror dramă și mister gravitează în jurul personajului protagonist, pentru a se devoala treptat și a se coagula în noi sensuri, determinante pentru devenirea lăuntrică a personajului.

Anna este o tânără de optsprezece ani, aspirantă să devină călugăriță la mănăstirea catolică unde a trăit ca orfană din copilărie. Dar superioara mănăstirii îi cere ca, înaintea depunerii voturilor monahale, să-și viziteze singura rudă în viață: o mătușă pe care nu a cunoscut-o niciodată. Împlinirea aparent simplei ascultări o va conduce pe Anna, care nu părăsise până atunci zidurile mănăstirii, pe un traseu existențial care o va confrunta cu lumea din jurul ei, cu propria identitate și îi va pune la încercare convingerile. 
 
Suntem în Polonia anului 1962, la începutul dezghețului după convulsiile perioadei staliniste, când rănile războiului sunt încă proaspete. Mătușa Annei, Wanda, este o judecătoare de succes, care și-a făcut renumele prin condamnarea la moarte a multor ”dușmani ai poporului”. Frumoasă și cinică, celibatară, Wanda este opusul Annei: este necredincioasă, nevrotică și își petrece timpul liber între amanți ocazionali, baruri și partide de alcool în singurătate. Relațiile dintre cele două rubedenii debutează rece și tensionat. Wanda este evreică. De la ea Anna își află numele real, Ida Lebenstein, precum și fragmente dintr-o tragedie de familie consumată în anii războiului, despre care nu știuse nimic. 
 
Pentru a elucida moartea familiei Idei, cele două femei pleacă în satul în care părinții fetei se ascunseseră de fasciști și unde Wanda bănuiește că au fost uciși.
 
Adâncirea celor două femei în tenebrele trecutului se desfășoară în paralel cu plonjarea compensatorie în oferta modestă de divertisment a provinciei: discoteca, cu apanajul aferent de distracții corupătoare. Ida opune rezistență, însă cufundarea în meditație și rugăciune în ritmurile discotecii hotelului este aproape imposibilă, și inocenta Ida coboară, în costum cernit de măicuță, să investigheze ”spațiul perdiției”: două-trei cupluri dansând în surdină și un tânăr saxofonist, cu care fata intră în vorbă și cu care își descoperă o valoare comună: dragostea de libertate lăuntrică. 
 
După multe cercetări, cele două femei află cu stupoare făptașul crimei, care se autodivulgă pe patul de moarte: este chiar capul familiei de țărani care îi adăpostise, în momentul când acest ”delict de război” amenința să îl coste viața propriei familii. Pentru că nu avea aparențe semite, Ida, abia născută, a fost cruțată și trimisă orfelinatului catolic în care a crescut. 
 
Dacă descinderea în suferințele trecutului a eliberat-o și a maturizat-o pe fragila Ida (fata vorbește ușor și deschis de propria identitate), asupra puternicei și volitivei Wanda se pare că a avut un efect opus: din motive neevidente, dar deductibile pentru o conștiință atât de încărcată, Wanda se sinucide. 
 
Rămasă singură în apartamentul mătușii, Ida se îmbracă în hainele ei, trage câteva pufuri de țigară și experimentează, pentru o zi și o noapte, ceva din modul de viață al acesteia. Este momentul de maximă grație și tensiune spirituală al filmului și proba de virtuozitate actoricească a debutantei Agata Trzebuchowska. Căci asumarea temporară a noii identități se face nu în mod ludic, nici experimental-histrionic, ci așa cum închini un pahar în cinstea celui adormit, pentru a-i prelungi cumva viața (fie ea și impură) în viața ta, încercând să i-o înobilezi printr-un mic gest de jertfă. La înmormântarea mătușii Ida îl reîntâlnește întâmplător pe saxofonist, aflat în turneu în oraș. Cei doi petrec o noapte de dragoste - moment ce prilejuiește un schimb de replici paradigmatic pentru filosofia de viață a viitoarei călugărițe: ” - Hai cu mine la Gdansk, am un concert acolo; o să ne plimbăm pe plajă, ai văzut vreodată marea? - Și apoi?, întreabă ea. - Apoi ne căsătorim... facem copii... ne luăm casă, ne luăm un câine... - Și apoi...?

Cei doi se despart la fel de firesc ca uleiul de apă și asistăm în următoarea secvență la ceremonialul impresionant al tunderii călugărești, în care ”Ida” și ”Anna” se reunesc într-o unică și deplin asumată identitate. 
 
Filmul trăiește prin tăceri (se vorbește foarte puțin), prin lirica austeră a imaginii în alb/negru (semnată Lukasz Zal și Ryszard Lenczewski), cu o sensibilitate a tonurilor specifică cinematografului poetic de acum jumătate de veac și prin jocul extraordinar al celor două actrițe protagoniste, Agata Trzebuchowska și Agata Kulesza în rolul mătușii. Și dacă prospețimea, ingenuitatea și forța lăuntrică, venită din fragilitate a personajului Agatei Trzebuchowska au fost remarcate de critică și de festivaluri, personajul tulburător și tragic al procuroarei Wanda Gruz - mărturie a unei epoci care nu a cruțat nimic - interpretat cu multă finețe și înțelegere de Agata Kulesza, a fost prea puțin remarcat. Și pe nedrept.

miercuri, 21 ianuarie 2015

O scară pentru trecerea zării - Florin Caragiu despre „Pentru trecerea zării și alte poeme”


Recenzie publicată (în variantă prescurtată) în Lumina literară și artistică nr 9 / decembrie 2014, pag. 2.

Volumul „Pentru trecerea zării” (Arca Învierii, 2011), semnat de Elena Dulgheru, este alcătuit din opt cicluri de poeme, scrise în diferite perioade, pe o scară ce înaintează de la „fântâna dorinţelor”, cu accent pe contemplarea naturii şi circulaţia motivelor folclorice stilizate, cu tente paradisiace, onirice, magice, ludice, erotice, până la poezia creştină cu inflexiuni mistice şi doxologice. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă autoarea, cunoscut critic de film, publică, la aceeaşi editură, un remarcabil volum: „Scara Raiului în Cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, durând, astfel, punţi creative de la poezia filmului la filmul poeziei.

Chiar din primul poem, cu referire la „Călăuza” lui Tarkovski, Elena Dulgheru face să vibreze simţul misterului, neliniştea metanoică: „Curg lacrimile copiilor în fântâna dorinţelor/ În timp ce, spre Marte,/ Se-ntorc, câte unul,/ Dinţii de lapte” (Fântâna dorinţelor). Erosul e pictat în ape, cu o transparenţă suitoare spre matcă: „Eu mă înalţ mai sus decât tine/ pentru că ţin în dinţi inima ta./ Tu te afunzi în ţinutul pelicanilor/ strângând ochiul meu între două ape./ Ne vom regăsi.// Transparenţi ne ridicăm deasupra flăcărilor (...) O frunză ţi-e ochiul// Fruntea mea şi a ta/ dorm împreună pe o tâmplă mai mare” (EVA (Facerea lumii)). Prin esenţializări brâncuşiene, corpul apare ca un mediu revelator al sufletului: „Oare cu ce semănăm noi doi/ Două ceruri în abandon, secătuite de stele (…) Şi intru, sărutând poarta, care nu este a mea:/ Ce vastă e cupola dinăuntrul umărului tău” (Peştele de aur), împrumutând din notele permanenţei lui: „Amprentele mâinii mele/ pe pieptul tău/ cred că vor rămâne aşa” (Supravieţuitorii). Cromatismul textual se amplifică prin şaradă: „Merg de-a-ndoaselea pe malul apei/ aşa că îmi apare în faţă broasca ţestoasă/ Care mă întreabă Unde?/ sunt ochii mei” (Caise cu susan). Corpul apare ca un univers cu singularităţi în care legile obişnuite se suspendă: „Să nu spargi vreun pahar/ În rana ce tu ai deschis/ Vei pipăi adânc/ De celă lalt capăt vei da/ Atomii se înfrâng/ Cenuşă e chiar mâna ta” (Pitice albe).

Poeta are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu: „Iarbă de ordinul unu, ascuns/ Somn peste malul de lumi conjugate (...) Tu te întrebi de ce oul e prim/ De ce pluteşte semn negru pe mări” (Lumină primă); „Faţă crestată de râuri, eşti semn/ Ochiul scăriţă pe stânga pătrat/ Verde pădure, e totul solemn/ Peşti ce înoată în aer uscat” (Lumina a doua). Sunt zone în care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului imagistic nichitian: „Câmpul se rotea/ în jurul a 5 puncte deodată/ cardinale:/ în jurul unui brad şchiop/ în jurul unei peninsule/ în jurul unui ochi de al meu, mort/ În jurul cerului/ Şi-n jurul gurii. (…) Oasele deveneau de fier/ Măciulia capului mică, de piatră/ Priviţi! Cum se contractă ochiul/ într-o fărâmă/ cât musca deşertului” (Glaciaţia merelor). De asemeni, se aud şuierând săgeţile ironiei ce demască ispita din decor: „Priviţi cum o meduză acoperă tot cerul înstelat/ Şi cum creierul lipăie apă stătută, uscat// Şi cum în chip de mamă/ Şi de frate mai mare/ diavolul roşu/ Şi diavolul galben/ Mestecă liniştiţi tutun/ La colţul horei” (Idem). 

Poeta, ale cărei intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a trăirii veşniciei în clipă: „Zile prea scurte îmi ticăie-n palmă/ Ca într-o tâmplă de alergător” (Teorii despre spaţiu şi timp sau Şezătoare grăbită). În paralel, calea prin lume apare cosmicizată, în mişcarea ei de cuprindere: „Soare apune/ Soare răsare/ Drumul e lung/ Ca un cerc de hotare” (Zarea ceasornicarului). Timpul însuşi, poetizat, zămisleşte, în freamătul elementelor, muzica: „În ocean colonia de corali/ divide timpul în pătrăţele mici/ pentru digestia fiecărui polip/ Şi astfel se naşte muzica” (Ianuarie acesta frumos (Naşterea muzicii)), prin fermentul unei asimilări spirituale. 

Întâlnim în „bazarul” poetic evocări romanţioase şi baladeşti: „El simţea albastrul/ Când nu se vedea/ Zarea de cenuşă/ Din privirea mea” (Dezlipire de retină), motive onirice sacrificiale: „Iată beau/ sângele struţului auriu/ Care îmi adulmecase gâtul/ Ghearele lui desenau/ flori aurii de gheaţă pe sânii mei”, jocuri de cuvinte cu aluzii la situări europene: „Sânii verzi ai primăverii/ Urechile iernii/ Calul cel mic şi ondulat/ Şansa mea în Europa...” (Barbut), dar şi stampe japoneze: „Plouă pe muntele Fuji, probabil./ Fericitul Hokusai/ Îşi aprinde o lumânare/ din ace de pin” (Ecou). 

Nu lipsesc crochiuri expresive după figuri săpate de umbra abandonului şi uitării: „Mâna de piele/ bine umflată/ pare naturală/ deposedată/ pare că măsoară/ adâncimea mesei/ pe care a fost aruncată// Umbra ei se rostogoleşte/ pe muşamaua mesei/ Şi se amestecă cu apa/ de nebăut” (Femeia părăsită); „Marea/ îţi cântă/ pe buze/ Şi tu nu-ţi aduci aminte” (Băutoarea de absint).
Versul ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai neaşteptate, provoacă permanent la participare: „Oare la ce te gândeşti/ acum, când vezi melcul acesta/ rozând un ciot de mărar?” (Melcul triunghiular). 

După melanjul cu alură postmodernistă din primele cicluri de poeme, în ultimele două tonul se schimbă. În grupajul „Ruperea genunii” accedem într-o zonă saturată de metaforă şi metafizic: „Soarele apuse în lumina liră/ În lumina liră sângele-i urca (...) Cât cuprinsul mării rupse ochiul floarea/ Cea de iris verde lunecând pe cer... Lacrima de harfă, muzica chema/ Şi genunchiul, rază/ Rază devenea” (Ruperea genunii). Melosul dobândeşte forţă anagogică: „Ah, cântecul/ S-a întrupat deodată în mine/ Şi m-a înălţat/ pe marginea văii” (Crăparea buzelor). Presimţirea cauzelor unei ireversibile tulburări a ordinii lumii se amplifică: „Nu mă mai întreb de ce/ De ce soarele se-nclină/ Şi mă unge cu lumină/ De ce eu nasc copii/ Azvârliţi prin păpădii (…) De ce ne urăsc copiii/ Dacă-i ţesem fără ploaie” („Şi pământul se va sfârşi...”). Penultimul ciclu de poeme se încheie cu un freamăt al Învierii, ce aduce, prin cuvântul Domnului, o nouă Zi. 

În ultimul ciclu de poeme, care dă şi titlul volumului, „Pentru trecerea zării”, atmosfera textuală atinge o limpezime şi o transparenţă iconică: „Mărul este de aur/ în mâna mea transparentă/ de aur/ De aur e jertfa Tatălui/ ce plouă peste noi, copii de aur// rătăciţi în cenuşă/ De aur e binecuvântarea săracului/ şi stropii cei curaţi de busuioc” (Ca pe tine însuţi). 

Ni se descoperă, în priveliştea apocaliptică, condiţia corporalităţii înviate, în lumina devenită „punctul de fugă” al lumii: „Pentru el, cerurile se rup./ Pentru el, nu există pasăre neînsângerată./ Râurile împing la vale malurile ruşinii./ Pentru el, limbută, floarea de azalee singură se retează./ Pentru el, oamenii care plâng ./ Pentru el, lumânările zilei/ devin trup/ trupul lui,/ Care începe să alerge,/ ţinând asfaltul în mâini (…) Cum veţi trece Zarea topindu-se? Cum o veţi nimeri? Decât numai topindu-vă,/ asemenea zilei, decât numai topindu-vă,/ asemenea sângelui, a sângelui în lumină/ asemenea plângerii, în lumină/ asemenea văii, care se surpă/ Fugiţi!// lumină veţi deveni” (Pentru trecerea zării). 

Feţele şi gesturile se aprind de o văpaie de aur, ce preschimbă perspectiva şi regimul spaţio-temporal al separării: „Mâna de aur/ îmi puse drumul în palmă (…) Laptele de aur îl beau, devenind./ Laptele de aur cuprinse plopul/ şi zarea/ şi fereastra/ aproapele se făcu aproape/ şi şoaptele zării le-mbrăţişam, tot mai aproape” (Mâna de aur). „Vernisate” cu această lumină, se conturează chipurile adevărate ale omului şi lumii: „Lumina zării ce veni/ este adevărată/ Lumina omului care intră pe prag/ el este adevărat./ Lumina calului de trestie/ Lumina sărutului văii/ Şi mâinile ce stau ca să se spintece/ Şi mâinile ce îmbrăţişează pâinea/ şi valea/ şi oasele noastre sfâşiate/ acestea sunt, acestea sunt adevărate”. 

Sunt zone în care cuvintele se „împuţinează” şi se insinuează tăcerea în faţa misterului: „Sângele./ Piatra./ Piatra se desprinse singură din grădină./ Piatra se scurse şi înflori./ Sângele. Oamenii. Lacrima”, în faţa sângelui devenit, prin sigiliul Harului, semn al locuirii unui pământ restaurat (Sângele).

Neînţelegerea instaurată la zidirea Turnului lui Babel e înlăturată prin chiar această tăcere ce eliberează săgeata rugăciunii, primind în sine pe cea a luminii: „Săgeata: Din cer, scăpătând, rupse inima./ Săgeata: din inimă, scăpătând, ţintui inima/ într-o risipire de rouă şi flăcări” (Turnul), ceea ce face ca jertfa să fie vie şi bineprimită. Sfânta Lumină este pecetea primirii Cuvântului şi a pogorârii Duhului, „ca un clopot cu inima în Cer”, la auzul căruia se deschide priveliştea Judecăţii: „Ca şi cum ai trece cu palma prin aer,/ Aripa Îngerului desparte lumina de întuneric,/ Umbra de zi, durerea de carnea trupului,/ Zadarul Pământului de vorbele Cerului” (Primirea Cuvântului). La capătul scării poetice se deschide priveliştea apocaliptică, sub forma unor impresii de la Diveevo. Cuvântul capătă aici valenţe imnice, de acatist închinat Maicii Domnului, „rugul aprins” al Întrupării Domnului: „Pocalul de foc/ Trandafirul/ Floarea înmiresmată de trei ori/ Bucură-te!// Floare înmiresmată şi iubită/ Floare înmiresmată în aureole/ În aureolele toamnei, întinse/ Pe trei zări de jăratec, înfăşurând cerul în eşarfe,/ Ca o verighetă de foc./ Floarea.” (La capătul lumii (Apocaliptică sau Impresii de la Diveevo)). În locul unde şopotul de frunze se transformă în tămâie”, acolo unde ne apar înainte „o chilie şi o piatră”, prezenţa Maicii Domnului o învăluie în rugăciune pe cea a sfântului Serafim de Sarov. Suntem la capătul lumii, da, la capătul lumii/ În bătaia aripii Serafimului,/ care veghează, unde zăpada nu se stinge în cuptor”, cenuşa redevine lumină, bucuria se prelungeşte în îmbrăţişare, iar şiragul de mătănii se numără uşor, ducînd spirala spre cer (ibid.). 

Poezia se opreşte în pragul uimirii liniştite, ca o altă scară a raiului.

Florin Caragiu









joi, 15 ianuarie 2015

”Când astăzi, Fecioara”




La vârsta când poeții deznădăjduiesc

Fecioarele se îmbracă-n purpură și ning

Și trei cuvinte doar rostesc,

Când frigul se rostește-n frig.



Dar când căldura în căldură

Topește-al cărnii zăcământ

E Duhul ce se face-alură

Și Eros urcă în cuvânt.



Iubirea urcă și viază

La vârsta când poeții pier

Cununa ei rămâne trează

Când lumea se rostește-n fier.



La vârsta când poeții se așază

Ca nucile-n cutia cu ghioc

Fecioarele înalt se încrustează

În struna lumii, fără de obroc.



Fecioara, cea nuntită cu uimirea

Lui Dumnezeu, când saltă din mormânt

Și lumea veche își înțarcă firea

Și cerul naște iarăși din Cuvânt.



Fecioarele, sărace în cuvinte

- Ființa Una le e legământ -

Și lumea se deșteaptă din morminte

Când Domnul prinde-al fetei crezământ.



Și iat-o, cum se-nalță peste val

Și zgura o strivește peste zgură

Și cerul se desface în Opal

Când fecundat de Castitatea pură. 


[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]




 

miercuri, 14 ianuarie 2015

Dialog cu Andrei Tarkovski jr. și cu François Couturier, directorul Cvartetului ”Tarkovsky”



Cvartetul ”Tarkovsky” în concert la SoNoRo 2014. Foto: Șerban Mestecăneanu
Pe
2 noiembrie 2014, Festivalul internațional de muzică SoNoRo a găzduit la Muzeul Național de Artă din București un concert al Cvartetului ”Tarkovsky”. Ansamblul de pian, violoncel, saxofon soprano și acordeon, condus de compozitorul francez François Couturier a devenit de câțiva ani o legendă printre cunoscători, astfel că apariția sa în premieră în România, alături de Andrei Tarkovski jr., a fost o mult așteptată sărbătoare. 
 
Cunoscut compozitor și pianist, François Couturier și-a manifestat admirația față de marele regizor rus odată cu realizarea albumului Nostalghia: Song for Tarkovsky (ECM, 2005). I-au urmat alte două albume, alcătuind o trilogie dedicată marelui cineast: Un jour si blanc (2009) și Tarkovsky Quartet (2011). 
 
Andrei Tarkovski a inspirat nu puțini compozitori, ca Arvo Part, Jan Garbarek, Jon Hassell, Luigi Nono, care se revendică de la opera sa ori i-au dedicat propriile creații. Dar dacă lucrările unora sunt dominate de câte unul din atributele poeticii tarkovskiene (lentoarea, de exemplu, aerul meditativ sau pasiunea pentru mister), ceea ce duce la o anumită monotonie, François Couturier uimește prin armonia dintre meditație și rațiune, canon și improvizație, Orient și Occident, îmbinate în muzica sa, care pare să exprime însăși viața. 
 
Această polivalență este completată în concert de proiecția sincronă a unui film de montaj realizat de Andrei Tarkovski jr. din fragmente din arhiva Tarkovski: pelicule clasice, documentare, fotografii de familie. Provocarea care îi conferă lui Andrei Tarkovski jr. - cineast cu formație polivalentă - un rol activ pe lângă cvartetul francez este caracterul improvizatoriu al muzicii (evident, în cadrul unei structuri bine stabilite), astfel că fiecare nouă interpretare necesită o anume ajustare a filmului, făcută înaintea reprezentației scenice. 
 
Dacă în film muzica se supune acțiunii și o succede, în concertul Couturier-Tarkovski este invers: filmul acompaniază curgerea muzicală, pe care cândva a ispirat-o. Cercurile se închid sau, mai bine zis, se dezvoltă în spirale mereu deschise, într-o meta-fugă improvizatorie a acelorași motive, generând noi universuri și realizând mereu, în Duhul creației inspirate, imposibila Cvadratură a aceluiași Cerc. 

 
Cam jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu” - Interviu cu Andrei Tarkovski jr. 
 

Andrei Tarkovski jr. la București. Foto Ș.Mestecăneanu
Îl întâlnesc pe Andrei Andreevici cu câteva ore înaintea concertului. Este un bărbat de 44 de ani, energic și zâmbitor, bine făcut, alergând precipitat între hotel și sala de concert, unde mai are de pus la punct câteva sincronizări de ultimă clipă. Printre picături, găsim calmul necesar unui interviu.

E.D.: - Stimate Andrei Andreevici, iubitorii lui Andrei Tarkovski din România știu că sunteţi regizor de film şi că administraţi Institutul ”Andrei Tarkovski”, cu sedii la Florenţa și la Paris, având ca scop îngrijirea moştenirii artistice a tatălui dvs. Povestiți, vă rog, mai multe despre acest institut.
A.T. jr.: - Institutul s-a născut în 1987. De fapt, tatăl meu intenționase să întemeieze o Academie de Arte, în cadrul căreia să şi predea, ceea ce, din păcate, nu a mai apucat să facă. În 1987 mama mea, Larisa Tarkovskaia, împreună cu trei prieteni – Robert Bresson, Mstislav Rostropovici și Maximilian Schell – au pus bazele acestui institut, care urma să se ocupe de diseminarea operei lui Andrei Tarkovski. În principiu, de asta mă ocup acum eu. Institutul deține o foarte mare arhivă a lui Andrei Tarkovski – foarte multe scrisori, fotografii, jurnale, alte materiale. Este greu de lucrat, pentru că mereu există probleme financiare, dar, în funcţie de posibilităţi, Institutul publică materiale din această arhivă. De pildă, a fost publicat (în limba rusă) jurnalul complet al lui Andrei Tarkovski, Martirolog [Jurnalul a văzut de două decenii lumina tiparului în Occident, însă din motive de copyright varianta originală, în limba rusă, a apărut mult mai târziu, în 2008 - n.n.]. 
 
E.D.: - Arhiva este accesibilă publicului?
 
A.T.: - Nu, dar dacă specialiștii – persoane fizice sau universităţi, de exemplu – își exprimă interesul, eu le arăt materialele. Există și o mare arhivă audio, a conferințelor susținute de tatăl meu şi o arhivă de manuscrise – jurnale de lucru, scenarii nerealizate, idei de scenarii etc. 
 
E.D.: - Intenționați să le publicaţi?

A.T.: - Da, treptat. Am pregătit o ediţie completă a Jurnalului în italiană; în alte limbi, Jurnalul a apărut deja. Mai sunt povestirile din tinereţe ale tatălui meu, care au fost publicate în Spania şi în Franţa. Intenţionez să public o culegere completă a fotografiilor polaroide realizate de tatăl meu. Institutul mai organizează şi expoziţii de fotografie: am organizat două expoziţii de fotografii biografice în Brazilia. Tarkovski este primit cu mult interes în Brazilia. 
 
E.D.: - Când credeți că l-aţi înţeles mai bine pe tatăl dvs.: în timpul vieţii sale, sau după moartea sa? 
 
A.T.: - Nu mi-am schimbat atitudinea faţă de el, nici modul în care îi percep filmele. Filmele lui trebuie percepute emoţional, iar copilul are această capacitate. Apoi, desigur, lucrurile se schimbă, acumulăm o cultură şi ne formăm o anumită concepţie de viaţă, aşa că am început să îi privesc şi altfel filmele, dar percepţia emoţională a rămas. De fiecare dată când îi revezi un film, vezi de fapt un nou film, în care găsești alte lucruri interesante, e uimitor... 
 
E.D.: - Vă simţiţi mai apropiat de filmele sale din patrie sau de cele din Occident?

A.T.: - Nu văd nici o diferenţă între ele, mi se pare o idee preconcepută că ar fi diferite. Pentru mine, ele au acelaşi mesaj.

E.D.: - Cum decurge viaţa dvs. în Florenţa, unde locuiți? La ce proiecte lucraţi? 
 
A.T.: - Îmi ocupă mult timp lucrul cu arhivele şi cu Institutul, cu colaboratorii italieni. Cam jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu. Apoi sunt proiectele mele, filmul la care lucrez acum, Svetlyi veter (Vânt ușor), pe baza unui scenariu de tinereţe al tatăl meu, scris împreună cu Gorenstein... 
 
E.D.: – Mulţi îl considerau pe Andrei Tarkovski un îndrumător spiritual; mulţi şi-au schimbat radical modul de viaţă în urma întâlnirii cu el. V-ați considerat vreodată tatăl un fel de guru, un îndrumător spiritual? 
 
A.T.: - Eu nu-l consider un guru, este pur şi simplu tatăl meu, eu nu pot ieşi din asta. Ceilalţi l-au cunoscut prin prisma creaţiei lui, l-au descoperit şi au intrat în conul acestei influenţe, din care pot să şi iasă. Pe când eu nu pot ieşi, pentru mine el este tatăl meu - este o realitate din care nu pot ieşi. 
 
E.D.: - Dar vă doriţi uneori să ieşiţi? 
 
A.T.: - Da, întotdeauna mi-am dorit, chiar şi facultatea mi-am ales-o alta decât cea de film [istoria artei – n.n.]. Încerc uneori să nu privesc lumea prin ochii şi prin filmele lui, uneori văd lucrurile complet diferit... 
 
E.D.: - Este greu de trăit sub presiunea lui Andrei Tarkovski?

A.T.: - Da, uneori este greu, apare uneori sentimentul egoist de independenţă şi vrei să evadezi, apoi te gândeşti: de ce să inventezi bicicleta? Şi oricum te întorci. Pentru că sunt totuşi fiul său. Din punct de vedere spiritual, ca îndrumare, asta mă ajută foarte mult, cu toate că, în același timp, dimpotrivă, mă izolează, e complicat de trăit aşa... Vedeți, eu mai mult de jumătate de viaţă am trăit-o în Italia, dar nu aparţin nici Rusiei, nici Italiei... 
 
E.D.: - Piesa Tiapa a lui François Couturier vă este dedicată. Vă regăsiți în ea? 
 
A.T.: - Da, este ceva foarte personal, era porecla mea din copilărie, desigur că mă regăsesc... 

Tarkovski face parte din ființa mea” - Interviu cu François Couturier, directorul Cvartetului ”Tarkovsky”

François Couturier. Sursa: francois-couturier.fr
Pentru François Couturier, invitatul special al Festivalul de muzică SoNoRo din 2014, filmele lui Andrei Tarkovski au constituit provocarea de a compune o muzică cu totul aparte: contemplativă și dinamică în același timp, în care transcendența și vivacitatea coabitează într-un mod unic și minunat. 
 
Ansambul celor patru instrumente ale Cvartetului (pian, violoncel, saxofon soprano și acordeon) distribuie axele de dezvoltare muzicală între clasic și contemporan, Est și Vest, intelect și sentiment - axe în jurul cărora evoluează și universul tarkovskian. Dar cum pot funcționa împreună registre atât de diferite? Îmi răspunde Anna Lechner, violoncelista Cvartetului: secretul e armonizarea dintre interpreți, astfel încât nici unul să nu caute să domine, ci fiecare să-și asume când rolul solist, când pe cel de comentator, într-o desfășurare muzicală de-a dreptul hipnotică. 
 
Tehnica de îmbinare a vocilor, combinată cu improvizația, aplicată motivelor clasice, produce un dialog viu dintre spiritul libertății și formele stabile ale clasicului. Fiecare instrument preia pe rând rolul solist, care emerge firesc din ansamblu, fără a întrerupe dialogul cu ceilalți, într-o întrețesere perpetuă, a cărei dezvoltare în linii melodice, curgând una din alta și înflorind în jurul unor centre rotitoare în patru timpi, e un miracol. 
 
Imediat după concert îl abordez pe maestrul François Couturier, pe care îl rog să-mi destăinuie câteva din secretele acestui miracol. 
 
E.D.: - Stimate Domnule François Couturier, cum v-a venit ideea de a compune muzică inspirată de filmele lui Andrei Tarkovski? 
 
François Couturier: - S-a întâmplat acum vreo 10 ani, când un producător prestigios mi-a cerut să fac un CD pentru casa de discuri ECM. Imediat mi-a venit ideea să-i aduc un omagiu lui Andrei Tarkovski, care e foarte important pentru mine, prin arta lui inconfundabilă, pe care o ador. Îi văzusem filmele de multe ori, la cinema și pe video și mi-am dorit să compun ceva în semn de omagiu pentru el. Asta nu însemna să-i reiau filmele, suprapunând peste ele un fundal sonor. Trebuia să fie un omagiu special, în care să surprind atmosfera filmelor lui, pornind de la compozitorii pe care i-a folosit. Or, în afară de muzica electronică a lui Artemiev, e foarte puțină muzică în filmele lui: Bach și Pergolesi, pe care Tarkovski îi adora. Așa că am folosit și eu piese din Bach și Pergolesi, pe care le-am rearanjat pentru cvartet. 
 
E.D.: - Mulți se simt presați, complexați de genialitatea lui Tarkovski. Dvs. nu ați resimțit acest sentiment? 
 
F.C.: - Nu am simțit nici o presiune. Pentru mine e ceva profund familiar, care mă atinge adânc, face parte din ființa mea. Îmi place atât de mult, încât adesea simt nevoia să revăd un fragment și-mi pun acasă un DVD cu un film pe care l-am văzut de nenumărate ori, doar ca să revăd un pasaj. E ceva care face parte din universul meu artistic, nu e vorba de un complex, ci de ceva ce iubesc foarte mult.

E.D.: - Am apreciat spațialitatea extraordinară a muzicii dvs. Cum ați ales formula cvartetului? Și cum ați ales instrumentele?

F.C.: - Asta nu are nici o legătură cu Tarkovski. Cu cei doi muzicieni francezi, saxofonistul Jean-Marc Larché și acordeonistul Jean-Louis Matinier, cântam de multă vreme. Erau prietenii mei cu care formam un trio, dar când m-am gândit la această formulă, am socotit că ar fi bine să-i adaug un instrument grav. Așa am ales-o pe violoncelista Anna Lechner, pe care o cunoșteam și știam că poate cânta atât muzică clasică, cât și contemporană. Saxofonistul și ea sunt muzicieni de formație clasică, dar știu să improvizeze, iar alegerea lor nu are nici o legatură cu Tarkovski. Acest univers muzical aparte se potrivea intențiilor mele. Acordeonul poate să sune emoționant ca o orgă și violoncelul și saxofonul pot fi și ele foarte lirice. Îmi place o astfel de muzică foarte contrastantă între momentele de tăcere (tăcerea e esențială la Tarkovski) și pasajele violente (fiindcă există în filmele sale și o anume violență). 
 
E.D.: - Am încercat să înțeleg stările inspirate cele patru instrumente, văzute ca tot atâtea voci, lumea către care ne poartă. Saxofonul, instrument în aparență netarkovskian, evocă tendințele occidentale ale lui Tarkovski; spiritului modern și monden al saxofonului îi răspunde sentimentalismul acordeonului; apoi avem dialogul dintre gravitatea violoncelului și imanența jucăușă a pianului. E genial, căci și la Tarkovski regăsim aceste axe de dialog.

F.C.: - Da, a fost un mic miracol. Mai e și o anecdotă. Andrei jr. ne-a invitat odată la el. Făcusem două CD-uri și eram la Florența la lansarea primului CD, iar el ne-a invitat în apartamentul în care locuise cu tatăl său, în care stă și acum. I-am povestit cum eram pe scenă și la un moment dat a căzut o pană din cer, iar el mi-a amintit că într-unul din filme, nu mai știu exact în care [Nostalgia - n.n.], e o scenă în care la fel, cade o pană din cer. Am avut impresia că ceva din spiritul lui se afla atunci deasupra noastră. 
 
E.D.: - Da, astfel de mici miracole se întâmplă în ”sfera de gravitație Tarkovski”. Dar vă spun un mic secret: muzica dvs. e suficient de bogată ca să poată funcționa foarte bine și fără imagine.

F.C.: - Cântăm și fără imagini, bineînțeles. Cântăm cu atâta pasiune, încât nu e nevoie de imagini.

E.D.: - Există artiști care încearcă să se raporteze - prin muzică sau alte arte - la Tarkovski, dar rezultatul lor este formal, lipsit de înțelegerea profundă a universului lui Tarkovski. Pe când la dvs. se simte intimitatea cu universul tarkovskian. 
 
F.C.: - Pentru mine e o adevărată reușită că toți iubitorii lui Tarkovski se regăsesc în muzica mea. Am făcut-o cu tot sufletul și toți cei care mi-au văzut spectacolele au perceput-o ca pe ceva foarte profund. Nu aș fi făcut aceste spectacole cu altcineva decât cu fiul lui, care alege imaginile; eu n-aș fi îndrăznit să proiectez o imagine dacă n-ar fi fost prezent fiul său, care supervizează totul.

E.D.: - Andrei Tarkovski jr. este cel care v-a găsit, sau dvs. l-ați găsit pe el? 
 
F.C.: - Ne-am întâlnit la Florența, cu ocazia concertului de lansare a CD-ului de care v-am spus, pentru care casa de discuri voia acordul său ca să folosească anumite imagini. Lui i-a plăcut instantaneu cvartetul și am hotărât imediat să lucrăm împreună. 
 
E.D.: - Cât din muzică este structură fixă și cât, improvizație? 
 
F.C.: - Este foarte multă improvizație... Și muzica e foarte structurată, sunt niște structuri precise, știm exact unde vrem să ajungem...

E.D.: - Se știe când intră fiecare instrument și când își are fiecare momentele de solo? 
 
F.C.: - Fiecare instrument are vocea lui proprie, fie împreună cu altul, fie solo, fie toate laolaltă, parcursul e foarte structurat, bine conturat, se urmărește o temă, dar în cadrul ei e cam 60% improvizație. Suntem împreună, dar structurați... 
 
E.D.: - Așadar, ați compus doar structura... 
 
F.C.: - Am compus teme, am construit structuri, am folosit piese din filmele lui Tarkovski, precum Patimile după Ioan, Patimile dupa Matei, pe care le-am prelucrat complex. Sunt teme extrase din Bach și Pergolesi. De la Pergolesi am luat Stabat Mater; și Tarkovski l-a iubit mult și l-a folosit în anumite filme. 
 
E.D.: - Cum au fost alese imaginile de arhivă proiectate în timpul concertului?

F.C.: - Demersul meu a fost invers celui al lui Tarkovski cu Artemiev [în care muzica e ulterioară imaginii filmice - n.n.]. Noi am înregistrat discul fără să ne raportăm la imagini, apoi, împreună cu Andrei jr. am adăugat imagini din arhivă. Andrei jr., care se pricepe foarte bine la muzică, ne urmează cu imaginea. El are un set de imagini pe care le schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în concert, el simte și pune ceea ce se potrivește cel mai bine momentului, nu ceva pregătit dinainte. 
 
E.D.: - Vă mulțumesc foarte mult și sper să vă mai vedem în România.



sâmbătă, 10 ianuarie 2015

„Noaptea vine în India“: de la nostalgie la resurecţie

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 ianuarie 2015

O interesantă coproducție hispano-româno-suedeză, ”Noaptea vine în India” (Anochece en la India), încă poate fi văzută pe ecrane. Pelicula, al cărei coproducător român este Strada Film, filmată parțial în România, este o subtilă dramă psihologică și o poveste de dragoste în format de road-movie, reprezintând debutul în lung-metraj de ficțiune al spaniolului Chema Rodriguez, apreciat regizor documentarist și scriitor de jurnale de călătorie.

Scenariul are ca bază de pornire romanul acestuia, "Noaptea vine în Kathmandu" (publicat în limba spaniolă în 2003) și este scris de regizor împreună cu doi coscenariști (Pablo Burgués și David Planell), cărora (potrivit unui articol din 2012 din Cinemagia) li s-ar fi alăturat și regizorul Cătălin Mitulescu, care între timp a dispărut de pe generic. 
 
Dar dacă romanul este povestea unui vis neîmplinit - visul unui paralitic, fost hippiot, de a se întoarce în India, țara în care a cunoscut marea iubire și fericirea -, în film visul se împlinește, dar suferă o mutație transfiguratoare. 
 
O profundă dragoste și înțelegere a omenescului, mai ales în dimensiunea demnității și suferinței, îl ajută pe Chema Rodriguez, el însuși pasionat voiajor prin vechi civilizații neeuropene, să transforme călătoria nostalgică a unui mizantrop capricios și egoist, încremenit în trecut, într-un drum cu adevărat inițiatic
 
Ricardo (alias Juan Diego, un cunoscut actor spaniol) este un fost hippiot ajuns în scaunul cu rotile în urma unei boli incurabile. Opioman din pricina durerilor, fără familie și fără prieteni, dar și fără Dumnezeu, în care nu crede, Ricardo este un mare nefericit, care trăiește sufletește doar din amintirea marii sale iubiri consumate în India, țară în care odinioară ducea în excursie turiști hippioți, iar acum vrea să ajungă pentru a muri pe malul fluviului Gange. Companioana care îi face visul posibil este infirmiera și menajera sa din România, Dana (interpretată de Clara Vodă), o femeie singuratecă și cu o voință de fier, ale cărei răni sufletești se vor devoala pe parcursul călătoriei. Pentru a-și împlini planul, Ricardo își vinde apartamentul din Spania, unde știe că nu va mai reveni, și cumpără un microbuz la mâna a doua, cu care pornește în lungul voiaj prin Estul Europei, Turcia, Iran, Pakistan, cu destinația India. Dar când prietenul rugat să îi intermedieze vânzarea imobiliară refuză să-i trimită banii, Ricardo, aflat deja pe traseu, se află în marele impas de a nu-și putea continua călătoria, fără a se mai putea întoarce acasă. Este momentul când intervine Dana, altminteri foarte reținută față de neprietenosul ei pacient, căruia îi oferă sprijin financiar din propriile economii. Hotărârea este luată la București - punct intermediar al voiajului -, unde Dana trece pe acasă - o vilă veche și falnică, probabil moștenită - și Ricardo are ocazia să-i cunoască familia destrămată: fostul soț, brutal și abuziv (alias Adrian Titieni), față de violențele căruia Ricardo, cu toată fragilitatea sa de handicapat locomotor, are curajul să intervină, și copilul, grav retardat, internat într-o clinică de psihiatrie: sunt subiecte despre care Dana niciodată nu vorbește și pe care abia spre sfârșitul traseului inițiatic indian, cu ajutorul lui Ricardo, le va depăși. Astfel înțelegem durerosul mister al femeii: ea este nu atât un gastarbeiter, cât o fugară, care fuge de confruntarea cu propriul destin; ca și Ricardo, de altfel, care - vom afla - plănuiește să-și curme viața cu ajutorul unei asociații clandestine de sinucideri asistate. În București, între cei doi deznădăjduiți, care altminteri abia dacă își vorbesc, se stabilește o anumită solidaritate și încredere mutuală, ce va face posibil dificilul voiaj, și pe care peripețiile drumului indian o vor transforma într-o delicată, dar fermă iubire. 
 
La fața locului, un grav accident rutier - pe care creștinii l-ar numi pronie divină, iar filmologii, intuiție scenaristică - face ca lui Ricardo să-i eșueze planul, punându-le ambilor la încercare curajul și capacitatea de sacrificiu. Înainte de a înghiți otrava letală, furnizată de asociația eugenică, Ricardo merge împreună cu Dana la mormântul iubitei sale dintr-o zonă montană greu accesibilă. Pe șoseaua abruptă microbuzul lor se răstoarnă și ia foc, cei doi scăpând abia vii din incendiu. Dana, cu o coastă frântă și organele interne zdrobite în urma încercării de a opri prăbușirea mașinii în prăpastie, este salvată cu mare greutate de Ricardo, nevoit să se târască în mâini ca să o scoată din flăcări. Fără apă și provizii, cei doi agonizează timp de câteva zile în arșită pe șoseaua deșertică, în așteptarea unui salvator, care nu mai sosește. Treptat, Ricardo se transformă dintr-un asistat egoist, într-un devotat ocrotitor. Cererea în căsătorie a Danei, propunțată mai mult simbolic de acesta în ultimele clipe de viață ale femeii, capătă sens prin deturnarea ascensională a două destine personale, aflate până atunci, spiritualmente, în cădere liberă. 
 
Iar ”mama India”, fără exotisme, ashramuri și opiacee, își descoperă, din perspectiva lui Chema Rodriguez, acea vocație soteriologică mult visată cândva de hippioți.

luni, 5 ianuarie 2015

Botezul Domnului - Îngerul lumii



Apele-n cer, vertical 
Coboară și urcă. Hotar
Sunt aripile tale
Ioan!
Botezul ne-adună-n Iordan
În prima mandorlă-a luminii.
Ioan!
Răsună lumina-n Iordan
Spre-nceput
Când aripile tale opresc
curgerea lumii.
Ioan!
E timpul ce se dete înapoi
Zăgăzuit de-aripile de înger
Când Domnu-Și face loc spre noi
Și Duhul, ce coboară în porumb
Pe-a cerului vioară, răsfirată-n harfă:
E Fiul Meu iubit!”
Când în Iordan începere își face
Treimea de cuvânt dezțelenit.
E timpul, ce se zbate-n infinit
În limpezimea apei de-nceput
Dezțelenind al inimii granit
în carnea lumii.
Și ești tu, Ioan
Ce apele-adunat-ai în Iordan
Spre-a-mbrățișa pe Domnul în uimire
Sandaua peste fire
azi pășește
Când Domnu-n repejuni ne logodește. 


[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]