Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 25 februarie 2020

”Pădureanca” (1986), joi 27 februarie, la Universitatea I. Dalles


Regia: Nicolae Mărgineanu. Scenariul:  Nicolae Mărgineanu, Augustin Buzura, după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici. O poveste tragică de iubire din Banatul sfârșitului de secol XIX, desfășurată pe fundalul fatidic al unei epidemii de holeră. 109 min. Cu: Victor Rebengiuc, Manuela Hărăbor, Adrian Pintea, Șerban Ionescu.

In vremea secerișului, un țăran bogat din Curtici, Busuioc (Victor Rebengiuc), sfidează măsurile de carantină impuse de stăpânirea austro-ungară, prin care se interzice deplasarea între localități, şi își trimite fiul, pe Iorgovan (Adrian Pintea), în sate după secerători.
Iorgovan, care frecventase şcolile din Arad pentru a se face ”domn”, după voia tatălui său, renunță la cariera de funcționar și se întoarce acasă, pentru a-și ajuta tatăl la administrarea moșiei. Indrăgostit de Simina (Manuela Hărăbor), fiica unui țăran sărac din Zimbru, Iorgovan pleacă la munte să o tocmească la secerat împreună cu tatăl ei.
Nucleul poveștii iradiază din multiplele indecizii ale protagonistului: aceea de a-și împlini iubirea (el neavînd curajul să-i ceară mîna Siminei, care îi împărtășește iubirea, de teamă că aceasta nu va fi acceptată de tatăl său), indecizia de a-și asuma un statut social la oraș sau la țară, precum și indecizia politică de a reacționa, ca român, împotriva opresiunii Imperiului Austroungar (temă tensionantă, discutată în cafenele împreună cu prietenii săi români din Arad). Toate trei îi creează lui Iorgovan un sentiment alienant al neputinței, cu final tragic.
Respinsă de Iorgovan, de care, însă, se simte în continuare legată, Simina acceptă protecția lui Şofron, servitorul lui Busuioc, un țăran gospodar care, la rîndul lui, are complexe de inferioritate în fața fetei.
Moartea de holeră a tatălui Siminei o face pe aceasta să rămînă la casa lui Busuioc și după terminarea secerișului, fără, însă, a accepta cererea în căsătorie pe care tatăl i-o face în numele fiului său.
Intrucît Iorgovan se afundă tot mai mult în beție și alienare, Şofron cîștigă teren în confruntarea pentru mîna Siminei, care, însă, nu își poate abandona cu totul prima iubire.
Relațiile dintre cei trei se tensioneză spre paroxism, fără a-și pierde coordonatele prieteniei, chiar și în momentul deznodămîntului tragic.
Este interesantă în nuvela lui Slavici legătura onomastică a lui Iorgovan cu Iorgu (Iovan) Iorgovan, un haiduc legendar din Banatul celie de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea, a cărui personalitate a impregnat puternic memoria locurilor. Totuși, atît la Slavici, cît și la Mărgineanu, evocarea legendarului haiduc este mai curînd antitetică, timidele elanuri de dezrobire națională, manifestate de fiul lui Busuioc, neavînd puterea să se coaguleze la anvergura pe care acesta o visează, aceasta fiind, probabil, și cauza intimă a suferinței sufletești a eroului. Nu întîmplător, protagonistul este interpretat de Adrian Pintea, celebrul interpret al haiducului Iancu Jianu (în seria lui Dinu Cocea Iancu Jianu, haiducul - 1980 și Iancu Jianu, zapciul - 1981) și al multor personaje decandente sau încărcate de mister din cinematografia română.
Complexitatea eroilor și a relațiilor dintre aceștia, realismul tabloului social, bogat în detalii nuanțate, naturalețea partiturilor și cîteva magistrale secvențe interpretative, precum cea a sărbătorii secerișului, confruntarea dintre Şofron și Busuioc, cînd bogatul refuză să-i înapoieze servitorului datoria, pentru a-i tergiversa căsătoria cu Simina, scena morții lucrătorului agricol într-un accident de muncă, și mai ales scena nebuniei lui Iorgovan, fac din ”Pădureanca” un reper indiscutabil al cinematografiei române.

Mai multe detalii pe pagina FB a evenimentului
Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

sâmbătă, 22 februarie 2020

TOALETĂRILE ABUZIVE, ATAC LA CALITATEA AERULUI ȘI LA MICROCLIMATUL MARILOR ORAȘE

Pom sănătos mutilat integral, fără
 șanse de înverizre în astă primăvară
Copaci sănătoși tăiați de la rădăcină, alții amputați cu sadism, cu crengi groase retezate de la baza trunchiului: nici un gospodar sau pomicultor nu ar face asta! Vedem peste tot, în ultima vreme, acest asalt criminal asupra unicei surse de oxigen din mediul nostru poluat. Si a unicei surse de umbră sănătoasă în tot mai irespirabilele veri citadine. 
Si sîntem destul de proști ca să credem gogoașa furnizată de primării, cum că acest carnagiu ar fi cea mai revoluționară metodă de regenerare a arborilor. Care regenerare? Nu tăind crengi sănătoase de la rădăcină se face regenerarea copacilor: orice gospodar și pomicultor taie crengile cînd sînt prea dese, iar nu cînd coroanele sînt răsfirate armonios, iar de la rădăcină nu taie decît crengile bolnave.

Am văzut că mulți oameni cred această prostie, bucurîndu-se tîmp că au fost scăpați de pericolul ca firavele crenguțe să le spargă prețioasa țeastă...  

De ca și cum un arbore falnic, odată ciopîrțit, își va recăpăta cîndva armonia de simetrii naturale după ce a intrat drujba în el. Va crește, pînă la urmă, dar cu greu, peste mai multe sezoane, și nu va mai atinge niciodată frumusețea și amploarea pe care a avut-o. 

E plin Bucureștiul, de la Șosea și pînă spre periferie, de arbori odinioară măreți, transformați, fără să fi avut vreo vină, în cioturi, de ca și cum ar fi fost rași de bombardament. Sîntem, cumva, în război și nu știm? Cine e agresorul? Care e interesul Administrației Domeniului Public să lase Bucureștiul fără aer curat și fără umbră, vară de vară, cînd verile sînt tot mai toride? Tocmai acum, cînd creșterea calitatății aerului a fost numită obiectiv prioritar pentru bucureșteni? Sau nu e decît o ipocrizie electorală? 
Aici pînă pe 18.02.2020 a fost un dud falnic, bătrîn de 
peste 50 de ani. Trunchiul arată că era sănătos. 

Același lucru se întîmplă în orașele de provincie din toată țara. Am văzut, am fotografiat, mi-au spus și alții.

Cel mai recent caz de carnagiu arboricol l-am întîlnit pe 18 februarie 2020, într-un părculeț modest de pe Bulevardul Basarabia 100, vis a vis de intrarea principală în Stadionul National din București. Rumegușul proaspăt din jurul copacilor ciopîrțiti sau puși la pămînt arăta că măcelul fusese foarte recent. Sub privirile indolente ale locatarilor, haimanalelor de cartier și ale vînzătorilor ambulanți. 

Trunchiul gros, tăiat de la rădăcină (îl vedeți în poză) este al unui dud majestuos, sănătos, sub a cărui umbră m-am odihnit adesea, cu o coroană care putea adăposti de soare și ploaie toți copiii și pensionarii din zonă. Imi era foarte drag. Nici sub ploile torențiale nu te uda sub el! M-a salvat de mai multe ori. Acest dud nu spărsele cu crengile sale nici o mașină, nu supărase pe nimeni, nici putred nu era... spre deosebire de cei care l-au tăiat și cei care i-au privit sfîrșitul fără să zică nici pîs. 
După cele povestite de locatarii din jur, carnagiul a fost ”oficial” și nu s-a făcut la cererea locatarilor, ci prin samavolnicia Primăriei, adică a ADP, care taie și spînzură după bunul plac și fără să consulte cetățenii spațiul verde tot mai firav al Bucureștiului, fără nici o abilitare ecologist-dentrologică. Cîți specialisti în pomicultură, ecologie și calitatea aerului folosesc primăriile pentru a comite aceste tăieri? Oare prin tăieri de copaci sănătoși, în locul cărora nu se plantează nimic (sînt numeroase cazuri de acest fel!) și prin ciopîrțirea crengilor mari, cu frunziș bogat, dătătoare de umbră și oxigen, vor să asigure Primăria și ADP aerul curat al Bucureștiului? 

Priviți și pomul sănătos, mutilat integral prin tăierea completă a tuturor celor trei ramuri, transformate în cioturi. Cum și în cît timp se va regenera acest pom, dacă la primăvară, care stă să înceapă, nu va avea nici o crenguță cu muguri din care să crească frunze - unica sa sursă de hrană prin fotosinteză? Se știe că mugurii se formează în ultima parte a iernii și doar pe crengile subtiri, secundare și terțiare, emergente dintr-o ramură groasă, iar pentru creșterea noilor crengi și crenguțe e nevoie de multe luni, deci este cert că în această primăvară acest pom ciopîrțit nu va avea plămîni, deci multă vreme nu va avea cu ce să se hrănească. De unde își va lua seva pentru a genera noi crengi, dacă nici o frunză nu va avea? Ii vor trebui cel puțin două sezoane pentru a începe, timid, să se refacă. Dar ce plămîni vom avea noi, dacă plămînii arborilor îi amputăm cu atîta cruzime? 

De fapt, măcelarii... adică edilii s-au năpustit asupra întregului părculeț din Bd. Basarabia 100, părculeț și așa pirpiriu, care făcea față cu greu prafului verii și poluării rutiere a bulevardului. Unde nu au tăiat de la rădăcină, au ciopîrțit cum au știut ei mai urît: crengi zvelte, subțiri, sănătoase, fără pericol de prăbușire, ce asigurau, pînă anul trecut, perdeaua de umbră de care avem cu toții atîta nevoie. Nu o vom mai avea. De ce să distrugi alveolele unui plămîn?

Era acest pom subtiratec o amenintare?
Sau... are și alte scopuri acest carnagiu dendricol, numit eufemistic ”toaletare”? 

Situl specializat Stop5GRomania, într-un articol bine documentat, intitulat ”To BE or not to BREATHE”, arată frecvențele radio de ordinul 5G afectează grav fondul arboricol, distrugînd efectiv frunzele copacilor. Aceasta s-a observat în multe locuri în care s-au instalat astfel de antene. Expunerea îndelungată la aceste radiații scade viteza de creștere a vegetației și duce la apariția anomaliilor morfologice, scăzînd durata de viață a generațiilor următoare de plante, se stipulează în articol. Articolul citează o serie de studii foarte serioase, publicate în reviste de specialitate, care demonstrează influența nocivă a radiațiilor de tip 5G asupra vegetației. 

Pe de altă parte, frunzișul dens constituie un bruiaj pentru undele nanometrice, pentru că absoarbe o parte din ele. Astfel că, pentru ca antenele 5G să poată comunica ideal cu fiecare utilizator, fără atenuări sau pierderi de semnal, corporațiile de telecomunicații se pare că au impus autorităților tăierea arborilor cu coroane bogate sau o toaletare excesivă a acestora, iar autoritățile se jenează să spună asta poporului. 

Un deputat din Marea Britanie a acuzat guvernul țării sale de neglijență față de mediu, după ce s-a dezvăluit că arborii Regatului Unit erau tăiați pentru îmbunătățirea semnalul rețelei 5G, citează același articol http://stop5gromania.ro/to-be-or-not-to-breathe/?”

In condițiile acestui măcel organizat al naturii verzi ce ne înconjoară, lupta împotriva încălzirii climatice, atît de trîmbițată la nivel mondial, dar și la noi, este demagogie pură.

marți, 18 februarie 2020

”Inălțarea” de Larisa Șepitko, joi 20 februarie, h. 18, la Dalles



Inalțarea (Восхождение), r. Larisa Șepitko, scn. Larisa Șepitko și Iuri Klepikov (după povestirea ”Sotnikov” de Vasili Bîkov). Prod. Mosfilm, 1976, 111 min. 
Dramă psihologică de război pe tema sacrificiului și a trădării, conturată discret în termenii parabolei creștine. Cu Boris Plotnikov (Sotnikov), Vladimir Gostiuhin (Rîbak), Anatoli Solonițîn (anchetatorul). 
Laureat cu Ursul de Aur, Premiul FIPRESCI și Premiul cinelcuburilor catolice OSIC la Festivalul de la Berlin -1977; premiul Festivalului de la Riga – Marele Premiu al Uniunii Cineaștilor; alte premii naționale și internaționale. Premiat la retrospectivele internaționale de la Berlin în 1990 și în 2010.


In iarna grea a anului 1942, în Bielorusia ocupată de fasciști, doi partizani, Rîbak și Sotnikov, pleacă într-un sat în căutare de hrană pentru detașamentul lor. Satul e ocupat de nemți, iar sătenii, obligați să lucreze pentru aceștia. Cei doi ajung la starostele satului, un bătrîn credincios, pe care Sotnikov e cît pe ce să-l împuște, revoltat că acesta suportă pasiv ocupația germană, și căruia Rîbak îi rechiziționează o oaie. În drumul înapoi, cei doi sînt surprinși de nemți, cu care poartă un schimb de focuri, în urma căruia Sotnikov ucide un soldat german și  e rănit la picior. Rîbak îl transportă cu greu la o casă din sat, în care cei doi partizani epuizați de oboseală și ger găsesc trei copii mici, care își așteaptă mama, o femeie singură, plecată în sat la muncă. Sosirea mamei e urmată aproape imediat de apariția unei patrule germane, aflată în căutarea ucigașilor soldatului german. Cei doi și mama copiilor sînt arestați. Sotnikov și Rîbak sînt anchetați de un rus, fost profesor de muzică, devenit membru al poliției germane. Comportarea celor doi în timpul anchetei este radical diferită: Sotnikov îl sfidează deschis pe anchetator, refuzînd să dea orice declarație, și este torturat (torționarii direcți fiind, de asemeni, ruși). Rîbak divulgă o mulțime de informații generale despre detașamentul lor (nu însă și numele camaradului său) și, de frică, este gata să colaboreze, cerînd să intre în serviciul poliției germane. Urmează o noapte de mare tensiune dramatică, în care cei doi camarazi întemnițați se confruntă direct în privința opțiunilor lor, fiecare încercînd să-și justifice adevărul său propriu. Cu toate că Sotnikov agonizează în urma arsurilor grave primite în timpul torturii, el își domină moral camaradul trădător, invocînd demnitatea și răspunderea de soldat, în timp ce aceste din urmă caută prin orice tertip să-și justifice dorința de a trăi, care ascunde, de fapt, frica atavică de moarte. In beciul-temniță mai sînt aruncați mama celor trei copii, starostele satului (ambii, acuzați de colaborare cu partizanii)  și o fetiță evreică, condamnată la moarte pentru că refuzase să îi divulge pe cei care o adăpostiseră. Conflictul de principii dintre condamnați este domolit de mamă, care le reproșează disperată ambilor că, din cauza lor, copiii ei vor rămîne pe drumuri. Camera, atentă la prim-planuri, dezvăluie trăiri de o intensitate, adîncime morală și putere de sugestie cum rar întîlnim în cinema, susținută de o echipă actoricească dăruită trup și suflet filmului. 
A doua zi dimineață cei cinci sînt duși spre eșafod, însă teatrul confruntărilor morale se intensifică. Sotnikov încearcă să îl convingă de comandantul german să o elibereze pe mamă, luîndu-și asupra sa toată vina și pledînd pentru nevinovăția femeii, însă zadarnic. Rîbac, dimpotrivă, insistă cu disperare să fie primit în poliția Marelui Reich și este, pînă la urmă, primit. Lui îi revine sarcina să ajute la spînzurarea a camarazilor săi. La execuție este forțat să asiste tot satul. Un băiețel cu o căciulă militară cu steaua roșie desprinsă îl privește insistent pe Sotnikov, chiar cînd acestuia i se pune ștreangul de gît, și acesta îi zîmbește. Abia după execuție Rîbak realizează ce a făcut, e cuprins de disperare și încearcă de două ori să se spînzure în WC-ul poliției, dar nu reușește. In drum spre noii săi șefi, Rîbak, rămas singur în curte, urlă de disperare. 



Mai multe informații despre curs, pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica/capodopere-ale-filmului-rus/
Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

luni, 10 februarie 2020

”Filip cel bun” de Dan Pița, joi 13 februarie la Universitatea I. Dalles

Scenariul: Constantin Stoiciu. Imaginea: Florin Mihăilescu. Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu Matei, Florina Cercel, George Constantin, George Mihăiță, Marin Moraru. Durata: 90 min. Film de actualitate, meditație pe tema conflictului între generații și a integrării tineretului în societatea socialistă, în a cărei ideologie nu e tentat să mai creadă. Filmul exploatează o tensiune de mentalități: cea dintre tineretul neangajat politic și dezorientat, și o generație adultă care a supraviețuit ”obsedantului deceniu” și, de voie, de nevoie, continuă să își asume comandamentele epocii. Accentele de free cinema lasă în umbră calofilismul binecunoscut al regizorului, pe care îl regăsim, cît de cît, în decorurile aristocratic-obosite ale locuințelor (apartamentul părinților lui Filip, chiar și garsoniera închiriată de iubita acestuia, casa lui Anghelescu), fără ca acestea - în primele două cazuri - să fie puse în legătură, însă, cu profilul rural-scăpătat sau proletar al personajelor, și fără ca elementul scenografic să joace un rol important, ca în alte filme ale lui Pița. Nu întîmplător, povestea filmului rimează destul de bine cu cea din ”Diminețile unui băiat cuminte” (regia: Andrei Blaier, 1967, cu Dan Nuțu în rolul principal), scrisă de același scenarist, film care s-a bucurat în epocă de un succes similar. Proiecție comentată, în cadrul cursului de cultură și educatie cinematografica ”Dan Pița între estetic, politic și metafizic”.  Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

marți, 4 februarie 2020

”Intoarcerea din iad” de Nicolae Margineanu - joi 6 februarie, la Univ. Ioan I. Dalles

De la 18.00. 

In cadrul cursului de cultură și educatie cinematografica ”Responsabilitate istorică și adevăr în filmele lui Nicolae Mărgineanu”, vă invităm la proiecția comentată a filmului ”Intoarcerea din iad” (1983). Dramă de epocă, film de dragoste și război. 

100 minute. Regia, scenariul: Nicolae Mărgineanu. Cu: Constantin Branzea, Maria Ploae, Remus Mărginean, Ana Ciontea.

Pagina eveniment:



luni, 3 februarie 2020

PRELATI CATOLICI ÎN CIRCUL SUBCULTIRII MEDIATICE



Haina îl mărturisește pe om. Iar veșmîntul unui prelat poartă pe el chipurile sau simbolurile celor pe care acesta îi slujeste si cărora li se închină.  Slujitorii altarelor se mișcă nu doar printre simboluri ale sacrului, ci si prin formațiuni ale mentalului colectiv, cu care trebuie să se confrunte. Dar vai dacă acestea le amprentează și trupul social, adică veșmintele!  

O fotografie rătăcită pe net, postată special ca să provoace, surprinzînd niște veșminte tot spre provocare ieftină. Noile veșminte ale ierarhilor catolici, brodate cu elefănței  colorați, clowni și alte desene pentru copii, dar mai ales cu clowni, surprinse într-o fotografie scăpată pe internet, par un accident mediatic, căruia nu ar trebui să-i dăm prea mare insemnătate. Psihologic vorbind, cînd toată lumea rîde de tine, cea mai bună armă de autoapărare poate că ar fi să rîzi si tu, adoptînd același cod al autoironiei. Sau poate că e cea mai proastă. Psihanalitic vorbind, este, totuși, mărturisirea unei înfrîngeri, care va fi foarte greu de remediat de acum încolo, dacă ți-ai asumat-o chiar la nivelul veșmîntului, deci ai inclus-o în corpul tău social. 

Această nouă gălușcă de mei otrăvit, înghițită de dragul cîștigării bunăvoinței unui public tot mai antireligios - un cîștig inutil -, îmi aduce aminte de o altă bălăcire recentă a clerului catolic în ludicul spectacolului populist. E vorba de un spectacol al trupei de dansatori travestiți „Aqua Circus”, organizat în cinstea Papei Francisc la Vatican pe 8 ianuarie 2020, spectacol care ar fi fost cu totul trecut cu vederea, dacă n-ar fi fost surprins de o obscură inregistrare video. Neprofesionistă, dar nici nu e nevoie de mai mult. Nu l-ați văzut?  E în linkul înregistrării cu titlul: Pope participates in circus act during general audience. 
Nu-i nici un spectacol simbolistico-ezoteric, ca cel de la inaugurarea tunelului Elvețian sau alte show-uri politico-mistice sofisticate, ci circ ieftin, impus înalților prelați, probabil, de vreun director de imagine lipsit de gust, dar zelos, spre onorarea unui populism și mai ieftin. Si inutil, căci nici nu umilește, nici nu onorează pe nimeni mai mult decît au umilit sau au onorat alte scamatorii de acest fel. Se vede că înalții prelați fac eforturi vizibile în timpul spectacolului cu saltimbanci să nu strîmbe din nas la atîta prost gust. 

Desigur că asemenea atitudini dau apă la moară exclusiv la comentarii critice, dintre care multe își păstrează maturitatea.
Citez de pe grupul FB ”Preoți Slujitori”: ”Probabil sunt noile "epitrahile", pentru "noile situații"... de circ... din Franța, unde Biserica Catolică elimină cuvintele "MAMA" și "TATA" de pe certificatele de botez pentru a se adapta "situațiilor noi". Facem haz de necaz, dar este un circ duhovnicesc pe care unii dintre mai marii Bisericii Catolice țin să-l susțină cu fiecare ocazie pentru a fi în pas cu lumea. Dureros pentru credincioși și pentru mulți dintre preoții lor, care sunt foarte implicați în societate și cu mult bun simț!” (23 ianuarie 2020).