Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 23 mai 2015

”Povestea prințesei Kaguya”: o pildă a alegerii veșniciei



Apărut în  Ziarul Lumina de sâmbătă 23 mai 2015 și preluat de platforma culturavietii.ro din 30.05.2015

Cel mai încântător film prezentat în ediția de anul acesta, a XI-a, a Festivalului de Film București (BIFF) a fost, probabil, desenul animat de lung metraj japonez ”Povestea prințesei Kaguya” / ”Kaguya-Hime no monogatari”, un film adresat atât copiilor, cât și adulților, producție a Studioului Ghibli.


Regizorul filmului, Isao Takahata, este un veteran al animației japoneze, autor, din 1968, a mai multe lung-metraje de animație cu tematici și stiluri grafice foarte diferite și coautor, printre altele, al celebrului serial ”Heidi”. 


Nominalizat în 2014 la Oscar pentru cel mai bun film de animație, ”Povestea prințesei Kaguya” este ecranizarea unei străvechi legende medievale, datând din sec. X, numită și ”Povestea tăietorului de bambus” și considerată cel mai vechi text scris nipon. 


Legenda se înscrie în mitologemul fecioarei născute din floare (care în basmul european a dat ”Degețica” lui Andersen), dar se suprapune și peste cel al femeii venite din Lună, tot de sorginte extrem-orientală. Având o mare popularitate în Japonia, legenda a inspirat câteva filme, un balet, mai multe serii de benzi desenate și jocuri video. 


Filmul, realizat într-un stil realist, cu o grafică simplă și luminoasă, fundaluri acuarelistice fixe și câteva elemente expresioniste, este conceput pentru a se adresa în primul rând copiilor, astfel că observarea detaliilor vieții cotidiene domină, încărcătura simbolică intrând în joc în a doua jumătate a peliculei. 
Realizat după un scenariu scris de regizor împreună cu Riko Sakaguki, filmul urmează întocmai firul narativ al legendei. Potrivit acesteia, un bătrân tăietor de lemne fără copii găsește într-o pădure un trunchi de bambus luminos, pe care îl taie; trunchiul se desface asemeni unei flori de lotus, dezvăluind în mijloc o prințesă adormită, de mărimea unui deget. Tăietorul ia nobila copilă acasă și, fericit, i-o arată soției sale, considerând-o un dar al cerului. Pe dată, prințesa se transformă într-un nou-născut, iar femeii cu părul alb îi țâșnește laptele din sân, semn că prunca le este hărăzită bătrânilor soți. Fetița crește într-o zi cât alți copii într-o lună și se obișnuiește cu viața simplă a pădurarilor. În altă zi, tăietorul de lemne găsește în două trunchiuri de bambus filoane de aur, pietre nestemate și mătăsuri prețioase, cei doi soți înțelegând că darurile îi sunt dedicate fetiței, pentru ca aceasta să poată primi o educație aleasă și să trăiască potrivit rangului său ceresc. Pentru aceasta, mica familie se mută în capitală, unde fata este instruită pentru viața nobiliară, iar vestea despre frumusețea ei nepământeană se răspândește ca fulgerul. Apar pețitorii, dar sunt constant refuzați de tânăra prințesă, care preferă recluziunea și studiul și tânjește după viața simplă de la țară. Aceste ”capricii” nu fac decât să stârnească și mai mult interesul pețitorilor: cinci prinți de rangul cel mai înalt se înfățișează la conacul fetei, spre a-i cere mâna. Ascultând cele cinci entuziaste declarații de dragoste, prințesa cea înțeleaptă îi cere fiecărui pețitor să îi aducă un obiect greu accesibil, spre a-și dovedi prin fapte iubirea și jertfelnicia mărturisite în vorbe. Primul prinț trebuie să aducă bolul de piatră al Marelui Buddha; al doilea, o ramură dintr-un copac cu pietre prețioase de pe un munte inaccesibil din China; al treilea, haina de blană a Șobolanului de Foc (ființă mitologică din zodiacul chinez); al patrulea, perla de la gâtul Dragonului Ceresc; al cincilea, scoica din cuibul unei rândunici. Pețitorii dispar pentru trei ani, după care se înființează cu comorile cerute. Dar trei dintre ei aduc falsuri: bolul se sparge, blana cerească se lasă mistuită de flăcări, ramura cu pietre prețioase este manufacturată de un bijutier, care își cere plata; pretendentul însărcinat să aducă scoica din cuibul rândunicii se dovedește un impostor și un afemeiat și fata îl respinge; al cincilea - singurul cinstit - e înghițit de valurile mării, în încercarea de a captura perla înfricoșătorului Dragon. 


Vestea despre perspicacitatea cu care prințesa și-a respins pețitorii ajunge la Marele Împărat, care este curios s-o cunoască; dar prințesa nu aspiră spre viața de la palat; atunci însuși Împăratul o vizitează și se îndrăgostește pe loc de ea. Când Împăratul îi face avansuri, prințesa își amintește deodată de originea ei lunară și fuge. Ea înțelege că timpul de ședere pe pământ este pe cale să îi expire și că în curând va fi luată ”acasă”, în cerul lunar. Jalea îi cuprinde pe părinți la auzul veștii, jalea o cuprinde și pe prințesă, care a ajuns să îndrăgească oamenii simpli și natura nevinovată de pe pământ. În ziua marii despărțiri, părinții fetei se înconjoară inutil cu o armată de arcași cu arcurile ațintite spre zenit, gata să înfrunte cortegiul ceresc care urmează să le ia fata. Însă, la apropierea mesagerilor cerești, săgețile lansate se transformă în flori; panica pământenilor este resorbită de muzica celestă, cântată de cortegiul lunar, cu care fata se înalță pe un nor. 


Nostalgia eternei întoarceri, melancolie buddhistă, dar și o parabolă a celor cinci simțuri (cei cinci pețitori), care se arată neputincioase sau trădătoare în ascensiunea spirituală; chiar și cel de al șaselea ”pețitor”, Împăratul (rațiunea) nu face față setei spirituale a sufletului (întruchipat de prințesă), care nu își poate găsi împlinirea decât în Împărăția Cerească. Această veche pildă buddhistă, transcrisă pe înțelesul copiilor, se citește foarte bine din perspectivă creștină, ducându-ne cu gândul, pe filonul gândirii simbolice occidentale, la misterioasa serie (mult mai târzie) de 5+1 tapiserii, cunoscute sub denumirea ”Fecioara cu Licorna”, care vorbesc despre aceleași cinci simțuri, adunate, însă, în jurul rațiunii (a șasea tapiserie) și închinate cunoașterii lui Hristos. 

[Filmul, cu titlul internațional The Tale of the Princess Kaguya, este distribuit în România de Independența Film.]

luni, 18 mai 2015

”Trois coeurs”: inimi, ce nu pot bate în trei


Apărut (într-o variantă ușor modificată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 16 mai 2015

Tulburător de simplu, parcă atemporal, filmul ”Trois coeurs” (Franța, 2014) al lui Benoît Jacquot, selecționat la Veneția și Toronto, a putut fi văzut în cadrul Festivalului Internațional de Film București (BIFF).
Autor a peste 20 de lung-metraje (multe având în centru femei), a aproape la fel de multe filme TV (adesea ecranizări, adesea pe teme istorice, la care se adaugă și un documentar despre Jacques Lacan), Benoît Jacquot este descris de  Cahiers du cinéma ca ”un cineast fundamental insesizabil, care crede foarte tare în real, foarte tare în literatură și foarte tare în inconștient”. În echilibrul acestora trei (care tind de obicei în ficțiunea cinematografică, să-și impună fiecare propria stăpânire), stă secretul perfecțiunii mici sale capodopere.
Filmul este o dramă psihologică ce investighează geometria unui triunghi amoros. Ce poate fi mai banal? Mai melodramatic? Mai susceptibil picanteriei, frivolității, crizelor de nervi, argumentației în favoarea imoralității? Nimic din toate acestea. 

Cu toate că se desfășoară în Franța contemporană, filmul respiră o atmosferă de Rusie de secol XIX, citită prin prisma clasicilor săi literari. A celor fără apetit pentru senzațional, ci pentru urmărirea și înțelegerea împletirii și despletirii destinelor. Acest firesc al curgerii vieții, fără trasee dinainte impuse scenaristic, impresionează și în filmul, a cărui poveste este semnată de regizor, împreună cu Julien Boivent. 

Filmul beneficiază de prestațiile a trei mari actrițe - Charlotte Gainsbourg, Chiara Mastroianni, Catherine Deneuve - care evoluează alături de actorul și umoristul belgian Benoît Poelvoorde, iar ansamblul celor patru funcționează ca un adevărat organism. 

Într-un orășel în care niciodată nu se întâmplă nimic eșuează Marc, un anodin și destul de antipatic inspector fiscal. Fusese în delegație și, ratând ultimul tren, este obligat să petreacă noaptea acolo. Rătăcind deprimat și anxios pe străzile pustii, o întâlnește pe Sylvie (Charlotte Gainsbourg), care pare la fel de pierdută; probabil, în urma unui conflict de rutină cu iubitul, un tip violent, cu care nu se înțelege, dar pe care nu se îndură să îl părăsească. Ea îl orientează pe Marc, ajutându-l să găsească un hotel; defel înclinată să intre în vorbă cu necunoscutul, se trezește cu un șuvoi de confesiuni, izbucnit cu o virulență nevrotică: Marc e nemulțumit de viață și e fericit că și-a găsit un interlocutor. Sylvie simte că ar avea la fel de multe să-i spună, dar nu este timp și cei doi hotărăsc să se întâlnească peste o săptămână la Paris. Simțind parcă nevoia să lase mână liberă destinului, Sylvie nu își dezvăluie numele și refuză să facă schimb de numere de telefon cu Marc.

În ziua întâlnirii, în urma unei crize de inimă, Marc întârzie cu mai bine de o oră. Sylvie îl așteaptă degeaba în Grădinile Tuileries și, întoarsă acasă, se hotărăște brusc să plece cu iubitul ei în America. 

Dar în micul orășel trăiește întreaga familie a Sylviei: sora ei, Sophie, împreună cu mama acestora (Chiara Mastroianni, respectiv Catherine Deneuve). Cele două locuiesc într-o vilă superbă și țin împreună un magazin de antichități. Deși sunt net diferite fizic și temperamental, între ”rebela” Sylvie și raționala Sophie e o caldă prietenie, iar Sophie suferă pentru neîmplinirea conjugală a surorii mai mari. 

În calitate de controlor fiscal al firmelor din oraș, Marc este abordat de Sophie, care îi cere consultanță pentru contabilitatea magazinului de antichități. Astfel Marc ajunge să petreacă multe ore în comun cu Sophie și... cei doi se îndrăgostesc, fără ca vreunul să bănuiască de legătura celuilalt cu Sylvie. Marc se mută în casa Sophiei, este acceptat de mama acesteia și în curând se stabilește nunta, la care Sophie își invită sora din America, cu care discută frecvent pe skype. Nimic nu pare să stea în calea fericirii generale, până când întâmplător, Marc observă stupefiat pe monitorul calculatorului chipul misterioasei necunoscute, a cărei întâlnire o ratase în Tuileries. Din monitor îi răspunde privirea la fel de stupefiată a Sylviei, rămasă și ea fără cuvinte... 

Din acest moment, cei doi ”proto-îndrăgostiți” (Marc și Sylvie) nu fac tot posibilul să se întâlnească, ba se resping multă vreme și după sosirea Sylviei din America: frica de propriile reacții, frica de reacțiile celuilalt, frica amândurora de a nu o răni pe Sophie, frica de a nu răni căminul fericit tocmai constituit... tot atâtea tensiuni, care, până la urmă, trebuie să-și găsească eliberarea...

Amestecul de ambiguitate, rebeliune ascunsă și seriozitate extremă de pe chipul Charlottei Gainsbourg lasă să se întrevadă tot acest spectru de sentimente, dintre care cele mai multe rămân în penumbra stării latente. În aceeași penumbră se află și trăirile lui Marc - birocrat conservator, fericit alături de strălucitoarea Sophie (Chiara Mastroiani): facies-ul actorului (Benoît Poelvoorde), și așa ambiguu,  se contorsionează treptat sub povara unui destin, pe care nu și l-ar fi dorit niciodată. Un singur schimb de replici se conturează limpede între cei doi: ”Cum de ai ales-o pe ea?”, întreabă Sylvie. Marc răspunde simplu: ”Nu am ales”.

Și totuși, viața îi va obliga să aleagă, în timp ce ei vor lupta din răsputeri ca să nu aleagă, intuind că a alege, în cazul lor, înseamnă a ucide un sentiment care avusese tot dreptul la împlinire; dar a nu alege înseamnă același lucru. În sondarea acestei zbateri tăcute (sortite, evident, eșecului), în care fiecare personaj își păstrează până la capăt misterul și o doză de frumusețe, cu toate că fiecare va fi rănit sau va răni, stă toată virtuozitatea regizorală a filmului...  


vineri, 15 mai 2015

Cu taxiul printre problemele Iranului de azi

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de luni 11 mai 2015

 

Cel mai important film prezentat în ediția de anul acesta, a XI-a, a Festivalului Internațional de Film București (BIFF), coordonat, ca de obicei, de Dana Dimitriu-Chelba, a fost ultima producție a lui Jafar Panahi, Taxi, laureată la Berlin cu Ursul de Aur și cu premiul FIPRESCI.

Jafar Panahi, condamnat în 2010 la şase ani de închisoare pentru "conspiraţie şi propagandă împotriva regimului" din ţara sa, a fost arestat pentru prima dată în 2009 după participarea la comemorarea unor protestatari. A fost eliberat, dar i s-a interzis să părăsească ţara. În curând a fost iar arestat, pentru a fi eliberat după plata unei cauţiuni şi o grevă a foamei. De atunci și până acum, marile festivaluri, asociaţii de cinema şi personalități ale ecranului solicită constant repunerea în drepturi a cineastului. Totuși, se pare că nimic nu-l poate opri pe marele om și cineast să filmeze: el continuă să-și facă filmele pe ascuns și să le trimită pe căi ocolite în festivaluri unde, în ciuda bugetului extrem de restrâns cu care sunt făcute, acestea continuă să cucerească importante premii. Două pelicule, This Is Not a Film (2011) și Closed Curtain (2013), realizate în aceste condiții, au surprins festivalurile internaționale, primul fiind prezentat la Cannes, cel de-al doilea cucerind Premiul pentru scenariu la Berlin. 
 
Dar nu despre dizidența lui Jafar Panahi și clandestinitatea realizării filmului Taxi doresc să vorbesc aici - o face destul presa internațională -, cât despre dragostea profundă de oameni, de patrie, de libertate și de adevăr pe care le mărturisește. Și despre sensibilitatea vibrantă și înțeleaptă, tot mai rară în cinema-ul contemporan, cu care o face. 

Realizat în întregime într-un taxi și în proximitatea imediată a acestuia - deci în condiții scenografice, de regie și de filmare cu totul improprii -, filmul este un road-movie care se bazează, în primul rând, pe un scenariu de o structură și o limpezime exemplară. Nici una din limitările tehnice nu își spune cuvântul asupra produsului finit, nici una nu torturează ochii spectatorului. 

Filmul descrie traseul de câteva ore al regizorului, devenit taximetrist (aluzie la șomajul impus) prin Teheran, orașul său de rezidență forțată, traseu în care acesta transportă oameni diferiți, care își spun și își trăiesc fiecare povestea. Cinci istorioare aparent fără legătură între ele, tragi-comice, anodine, eroice sau duioase, redate cu obiectivitate jurnalistică și parțial împletite, conturează un adevăr autobiografic și în același timp universal, de dincolo de ele. Aproape fiecare pasager îl recunoaște în taximetrist pe notoriul regizor, moment tratat cu discretă autoironie, care lasă loc unei multitudini de conotații. 

Prima poveste este dialogul dintre o profesoară și un misterios ”free-lancer”, vehement susținător al pedepsei cu moartea pentru hoție, care la sfârșit își mărturisește identitatea: este hoț profesionist, dar îi disprețuiește pe ”găinarii” mărunți, care fură de la săraci. Sensul povestioarei în conxtextul peliculei va fi elucidat de ultima secvență, cu care aceasta fuzionează perfect, spre a produce morala filmului.

A doua este întâlnirea cu gestionarul unui centru de închiriat casete video, care descrie cenzura practicată în țara sa asupra cinematografului internațional și a celui intern - prilej de discuții și reverențe față de repere importante ale filmului mondial, de la Nuri Ceylan la Woody Allen, discuții în care intervine ulterior un alt pasager, student la cinema, care îi va cere regizorului sfaturi pentru realizarea unui scurt-metraj. 

A treia, debutată dramatic, este o fabulă despre profitorism: taximetrisul culege victima unui accident stradal, un bărbat însângerat aproape mort, însoțit de soția sa înlăcrimată, care cere să fie duși la un spital pentru săraci. Pe drum ”mortul” își revine și, grijuliu, își dictează testamentul, care îi favorizează soția în fața celorlalte rude și pe care aceasta îi cere șoferului să-l filmeze cu telefonul său mobil. La spital bărbatul își revine, dar soția insistă să primească testamentul din telefonul regizorului, ”pentru orice eventualitate”. 

A patra poveste, cea mai bizară, pentru că nu conține elemente de critică socială - dar care va pune în lumină sensul de profunzime al filmului -, este a două cumetre cu un acvariu cu pești, care țin să fie duse urgent la un lac din oraș, pentru a împlini o ciudată superstiție care, spun ele, le-ar condiționa viața: ele trebuie să elibereze peștii în lac la o dată și oră precisă, pentru a lua alții pentru exact un an, ritual care, cred ele, le asigură viața. Pe drum acvariul se sparge, prilej de momente comice între cumetrele guralive, speriate de moarte, și șoferul, care le ajută în tot ce poate. 

Cea de-a cincea poveste, cea mai lungă, desfășurată într-un mic evantai de povești în povești, deschide dimensiunea intimistă a filmului: este întâlnirea regizorului cu nepoata sa, o puștioaică isteață care este luată de la școală. Dintr-o dată imaginea, care până acum avea neutralitate de film neorealist, capătă vibrație: mașina trece agale pe o alee cu copaci, al căror frunziș bogat creează jocuri de lumini pe obrazul fetiței, realizând în jurul ei o aură paradisiacă. Este uimitor câtă dragoste de cinema și de oameni dovedește Jafar Panahi (scenarist, regizor, operator și șofer), obținând atâta virtuozitate în cele mai restrictive condiții și cu cele mai modeste mijloace, într-un film care te-ai fi așteptat să fie cât se poate de auster!

Fetița, de vreo 12 ani, este pasionată de cinema, materie care, aflăm astfel, este cuprinsă în Iran în programa gimnazială, și trebuie să filmeze și regizeze singură un scurt-metraj pentru școală. Cu un aparat de amatori, fetița filmează dezinvolt ceea ce vede pe stradă, fără să iasă din mașină, și întâlnim astfel reluate temele recurente ale peliculei: hoția pentru a supraviețui, sărăcia, demnitatea, corectitudinea politică din industria filmului național. Tot de la fetiță aflăm lista lungă de interdicții pe care trebuie să le respecte un film, pentru a intra în rețeaua de distribuție națională. Două istorioare incluse, relatate fetiței și unchiului său de doi vechi cunoscuți, dezbat teme importante ale filmului: una, tema hoției pentru supraviețuire și a posibilei benignități a jefuitorului, a doua, relatată de o frumoasă și curajoasă avocată, tema deținuților politici și a solidarității în lupta pentru drepturile omului. 

Scenariul se rotunjește neașteptat în jurul peștișorilor din acvariu, ai căror stăpâne și-au uitat în mașină portofelul, pe care regizorul vrea să li-l înapoieze, cu toate că nu le luase bani pentru drum. Astfel ajungem la o rezervație naturală - discret simbol al libertății. Regizorul și nepoata ies pentru prima dată amândoi din mașină, pentru a împlini generoasa restituire. Spațiul din jur e pustiu, agitația umană se chicește ceva mai departe, lângă lacul, pe care nu îl vedem. În acest moment imaginea se întunecă și zgomote neprietenoase sugerează o spargere, operată de indivizi răsăriți ca din pământ - semn că taxiul fusese urmărit - și auzim cum intrușii caută, caută, caută și nu găsesc... probabil, memory-stick-ul care urma să ducă filmul la Berlin... Dar asta nu-i decât o speculație a mea, căci regizorul nu își demască jefuitorii. 

Avem în față un film autobiografic, ori o parabolă asupra ”stării națiunii”? Micile ironii sunt autoreferențiale sau ”național-referențiale”? Care e rostul alegerii și înșiruirii fabulelor - amuzante sau impresionante în particularitatea lor, dar trimițătoare în același timp către stări de fapt generale, despre care înțelegem că nu este permis a se poate vorbi la modul direct? 

Tema hoției și nelegiuirii, ca metonimie a supravegherii politice, se juxtapune cu aceea a libertății, generozității și puterii de a ierta, într-un film de o senitătate extraordinară. 


luni, 4 mai 2015

”Nori peste Sils Maria”: între Bergman și Hollywood

Apărut (prescurtat) în Lumina Literară și Artistică / aprilie 2015


Cu toate că este plină de calități rare pentru filmul contemporan, coproducția franco-germano-elvețiană ”Nori peste Sils Maria”, nominalizată la șase premii César (2015) și selectată în competiția oficială la Cannes în 2014, are șanse să treacă destul de neobservată, și pe nedrept... la fel cum, programată în ultima zi a concursului, a trecut oarecum neobservată și pe riviera franceză. 
 
Marele atu artistic al dramei psihologice semnate de regizorul, scenaristul și criticul francez de cinema Olivier Assayas este curajul de a vorbi pe teme eterne - ca îmbătrânirea, realizarea și declinul profesional, dragostea, trădarea și sinuciderea, confruntarea dintre generații, confruntarea (de sorginte bergmaniană) a două femei, tema alter-ego-ului -, fără a face apel la ingrediente picante (chiar dacă tema lesbianismului plutește în aer). Acestea vor constitui, probabil, și handicapurile promovării pe piața cinematografică (inclusiv pe piața filmului de artă) a peliculei, susținută doar de numele ”iconic” al Juliettei Binoche și al starului în devenire Kristen Stewart (Twilight) și - pentru iubitorii filmului francofon - de cel al lui Olivier Assayas, cineast cu o carieră importantă de aproape trei decenii, aflat la primul său film vorbit în engleză
 
Dar abstinența în privința codurilor tari în favoarea modelării arhitecturii de adâncime și a exploatării raporturilor dintre planurile dramaturgice, dă și măsura inteligenței și măiestriei scenaristice a regizorului și fostului cronicar, format în anii '80 la Cahiers du Cinéma
 
Filmul (în care Assayas semnează regia și scenariul) este construit ca o dramă de două personaje - o actriță la apogeul carierei, Maria Enders (Juliette Binoche într-o demonstrație de mare versatilitate scenică) și secretara sa personală, Valentine (Kristen Stewart, într-un rol ce îi descoperă capacitatea de a nuanța) - și pe pendularea dintre trecut și prezent, un trecut glorios al protagonistei, la provocarea căruia aceasta trebuie să facă față. 
 
Invitată să joace în remake-ul piesei care a lansat-o în urmă cu peste douăzeci de ani, ”Maloja Snake”, pentru a interpreta rolul adversarei sale scenice, care se sinucide în urma relației tumultuoase cu eroina mult mai tânără (pe care o interpretase odinioară), Maria Enders este obligată să se confrunte cu propria ei imagine de sine. Încă încorsetată în imaginea triumfătoare a protagonistei din ”Maloja Snake”, cu care a ajuns să se identifice, Maria refuză inițial rolul eroinei perdante, a cărei identitate nu avusese niciodată curajul să și-o asume. Rolul îi pare depresiv și i se pare că nu ar ajuta-o să depășească încercările din viața reală cărora trebuie să le facă față: un divorț în plină desfășurare și moartea subită a autorului piesei, un dramaturg de succes, cu care întreținuse o strânsă prietenie și pe care tocmai se pregătea să-l viziteze, moarte care se dovedește a fi... sinucidere. 
 
Acțiunea se petrece în localitatea Sils Maria din Alpii Elvețieni, în jurul vilei dramaturgului, pusă la dispoziție Mariei Enders de văduva acestuia pentru a învăța rolul, pe care, la insistența secretarei sale și a regizorului, îl acceptă. 
 
Unul din paradoxurile ce contribuie la valoarea adăugată a filmului este ritmul nonconflictual și neutru al axului dramatic principal, constituit din relația dialogală a Mariei Enders cu secretara sa, care scoate, însă, la iveală conflictul mai adânc al actriței cu umbrele ei din trecut, intrate în scenă în persoana partenerei mult mai tinere și de altă factură (hollywoodiană și ”agresivă”, iar nu europeană și ”rafinată”), căreia Maria urmează să-i dea replica. Conflictul cu aceasta debutează abia în ultima parte, la apariția tinerei starlete americane, sosită în Alpi spre a-și cunoaște ilustra parteneră, dar plutește în aer pe tot parcursul filmului și îi dă tonul, repercutându-se indirect și asupra relației Mariei cu secretara sa. 
 
Din geografia locului se inspiră și titlul filmului, și acela al piesei din film (repetat invocată, dar pe care practic nu o vedem): este vorba de fenomenului norilor vălătuci curgând prin Trecătoarea Maloja, asimilat de imaginația localnicilor unui șarpe fantastic, ”Maloja Snake”. Fenomenul este exploatat metaforic de Assayas, care introduce un scurt fragment din documentarul geografic german Das Wolkenphänomen in Maloja (r. Arnold Fanck, 1924) - un film din trecut privit din prezent, care pare să sugereze, din perspectiva celor două femei care îl privesc (Maria și Valerie), criza trecerii de la tinerețe la vârsta matură. 
 
Surprinzătoare este virtuozitatea cu care Assayas reușește să surprindă foarte multe fațete și adevăruri umane, reflectate în oglinzile paralele ale unui unic conflict, ce modelează însă întregul film într-o structură cristalină de planuri lăuntrice ținând aproape de inefabil.