Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XV (Ierusalimul armenesc)


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 ianuarie 2018

Patriarhia Bisericii Armene. Ierusalim
Ierusalimul – vechiul Ierusalim – nu e un singur oraș, ci mai multe orașe suprapuse, care nu se întâlnesc unul cu altul” - explică Dmitri Brickman, cel mai subtil observator vizual al Ierusalimului, din câți am cunoscut, și simțim că are dreptate. „Există un Ierusalim al evreilor, altul al creștinilor, altul al palestinienilor, al armenilor... Ați văzut vreodată vreun arab să intre în cartierul evreilor sau al armenilor? Fiecare are rețeaua sa de străzi și locuri preferențiale, care nu se întâlnesc între ele”. Nu ne-am gândit până acum la asta, dar simțim că are dreptate. 

Este greu să realizezi acest lucru ca turist după doar câteva zile de peregrinat prin oraș, dar acum începem să înțelegem dedesupturile acelor schimbări bruște de peisaj și de atmosferă la trecerea unui anumit gang, la cotitura neașteptată a unei străzi, ori la urcarea a nu mai mult de câteva trepte pe un vechi pavaj șerpuit între două ziduri, schimbări care-ți tăiau respirația și te amețeau. Pentru că nu doar lumina se schimba, dar parcă și murmurul limbilor vorbite în jur, și viteza de mers a oamenilor, poate că și data afișată pe ceasurile de mână și pe telefoanele acestora... De ca și cum te-ai plimba cu liftul printre etajele nenumerotate ale unei mine vechi, schimbând mereu altitudinea... 

Te simți pietonul unui complicat labirint spațio-temporalo-lingvistic ori că te plimbi în culisele multietajate ale unui mare teatru necunoscut, ale cărui hotare nu le cunoști, teatru animat de mai multe trupe actoricești, care își au, fiecare, orele lor bine stabilite de joc și nu prea se intersectează unele cu altele, după o regulă de toți acceptată. Incălcarea acestei reguli înseamnă sânge, înseamnă război. Simți că mai sunt și alte reguli nescrise la fel de importante, pe care va trebui să le descoperi singur, dacă asta nu te va costa prea mult, ori vei trece pe lângă ele cu nonșalanță, așa cum fac atâția turiști. Asta e „multiplicitatea Ierusalimului”!

Într-un asemenea labirint doar îngerul pelerinilor te poate ajuta. De fapt, pe el te-ai bazat întotdeauna. El ți i-a scos în cale pe rătăcitorul Andronic, pe părintele Bogdan de la Paris, pe doamna Petrina de la Iași și pe artistul fotograf Dmitri Brickman din Tel Aviv. Fiecare ți-a dat cheița fermecată de care aveai nevoie la momentul respectiv. Cu siguranță că ai primit și alte ajutoare – de la îngeri, sfinți, oameni necunoscuți - care te-au ferit de minotaurii ascunși în capcanele labirinturilor. 

Oricum, într-un labirint este bine să ai o hartă și un înger păzitor, adică o călăuză. Acum, călăuza este Dima Brickman, el deține și harta. Un fotoreporter care a surprins pas cu pas Ierusalimul, în pulsațiile și afectele lui cele mai intime, devine el însuși o hartă. Pe această hartă vie ne poartă Dima Brickman, când străbate cu pas sigur forfota de tineri gălăgioși înfășurați în steagurile Israelului, care își sărbătoresc orașul, spre a ne aduce în ținutul său de inimă: Ierusalimul armenesc.

Și deodată se face liniște. O liniște a altui tărâm. Nu trecem mai mult de două-trei coturi de stradă și zumzetul tinerilor evrei dispare, de ca și cum n-ar fi existat niciodată. O stradă scurtă și dreaptă, numită a Patriarhiei Armene, ne conduce în curtea largă a Mănăstirii Sfântului Apostol Iacob,  întemeiată în secolul al IV-lea de Sf. Grigorie Luminătorul. Aici e sediul Patriarhiei Armene. E lăsatul serii și nu vezi țipenie de om. Lumina superbă a apusului unge zidurile măcinate de vremuri cu mirul căldurii solare.  O tăcere din altă lume ne vorbește din pietrele zidurilor.  Mănăstirea găzduiește în curtea sa catedrala Sf. Iacob, o bibliotecă, o școală de traducători (numită „a sfinților traducători”), chilii, locuințe; toate sunt îngrijite, dar nu dau nici un semn că ar fi locuite. Alături, curtea, la fel de pustie, a Seminarului teologic, în fața căreia, în sfârșit, doi adolescenți. Singurele suflete vii din cartier! Toate porțile sunt închise. Ai senzația că aici viața se trezește doar la anumite ore, bine stabilite. 

În rest se tace. Este marea tăcere armeană, pe care am întâlnit-o și la Ecimiadzin și în toată Armenia: o tăcere a evlaviei față de litera scrisă, a multimilenarei culturi învelite între fațetele pietrei măiestrit șlefuite, a demnității, a îndârjirii naționale, a tragismului istoriei, a...

(Va urma) 

Vedeți și:  
 



joi, 18 ianuarie 2018

#rezist sau nu #rezist?


Viteza de dezvăluire a informațiilor ascunse a crescut în ultima vreme, dar nu a crescut și discernământul colectiv. 
Deci, dezvăluirile de urzeli din umbră nu ajung să lămurească poporul, spre a-l face să acționeze direct și la obiect, ci îl dezorientează și mai tare. 
S-a dovedit că mișcarea anti-psd "rezist" este susținută din afară. De unii care, iarăsi s-a dovedit, nu vor deloc binele României, al bunelor tradiții și moravuri din țara asta. 

Bun, și ce facem, când abuzurile puterii sunt tot mai grave, iar incultura, corupția și incapacitatea clasei politice sunt strigătoare la cer? 

#rezist sau nu #rezist? Aceasta e întrebarea! 

Ce facem, când vedem căn Piață ies tot felul de oameni, orientați politic sau nu", dezgustați de coruptie, dar fără proiecte de țară, ori cu proiecte de import?
Păi tocmai asta trebuie să facem: să nu-i lăsăm de capul lor, să strige ce li s-a spus de departe, ci să sa-i susținem și să îi AJUSTĂM în concretizarea idealurilor! Nu contează cine i-a strâns, de vreme ce înțelepții cetății Române nu au reușit să îi strângă. De vreme ce s-au strâns, este bine să fim acolo, ca să-i susținem în idealurile drepte - debarasarea de clasa coruptă -, dar și ca sa nu-i lăsăm să deturneze mișcarea spre ideologii de import. Este esențial! Aceasta se poate, câtă vreme cei mai mulți manifestanți sunt oameni revoltați, dar fără o agendă concretă. 

Dacă privim puțin la istoria modernă a României, vedem că la fel de tulburi erau apele și în decembrie 1989. Ce doreau forțele străine din diferite colturi de putere ale lumii, care au pregătit decembrie 1989? Unii voiau comunism cu față umană, alții secesionarea țării. Și nu le-a iesit. De ce? Pentru că o parte din aceste forțe - putine - erau interne și doreau realmente debarasarea de comunism. Si pentru că a ieșit foarte multă lume în stradă, care și-a strigat idealul: "Jos comunismul!". Si așa s-a scăpat de comunism si nu s-a pierdut Ardealul, cu toate că planurile inițiale ale mișcării asta prevedeau! Si asta, datorită caracterului popular al mișcării, care a înăbușit tendințele cele mai nocive și distrugătoare. Nu a fost roz după aia, că nu avea cum să fie, dar s-a păstrat țara și s-a dat jos sistemul criminal. 

Să ne amintim că Unirea de la 1859 s-a putut făptui grație curentului naționalist din Europa acelor vremuri? Ori că independența față de turci a fost câștigată datorită unui context belicos internațional mult mai mare, din care România era o mica parte? Trebuia atunci să stăm cu mâinile în sân, că nu ne place masoneria ori nu ne plac rușii, de vreme ce idealurile noastre de țară se suprapuneau parțial cu cele ale lor? Chiar Dumnezeu lucrează cu materialul clientului! 

Istoria nu se scrie după cum vrem noi, dar nici după cum vor puternicii zilei. In istorie functionează principiul terțului inclus (care funcționează la orice revolutie). După acest principiu lucrează Dumnezeu. 

Ce nu poti face singur, faci cu ajutorul altora, dar nu-i obligatoriu sa le urmezi calea 100% si până la capăt, când aceasta este nocivă. Așa au funcționat mereu alianțele și așa s-a făcut întotdeauna istoria. Scenariile concepute în laboratoarele marii politici nu se aplică ad litteram pe teren, pentru că intervine contextul detaliilor concrete, care mereu este altul! Pe acest teren joacă șah politicienii mari cu cei mici și cu popoarele, dar joacă și Dumnezeu!

Mai pe româneste, hai sa scăpăm de răul [cel mai] iminent, de care am văzut că nu putem scăpa cu forțele noastre de acum, iar mai încolo, pentru bunele noastre intenții și rugăciuni, ne mai ajută și Dumnezeu! Că nu e contextul de acolo, de la mama lui, același cu cel de-aici!

Deci: #rezist sau nu #rezist? #rezist, dar pe calea mea!

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIV)



Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim...


Mărturisesc că, în pregătirea călătoriei la Ierusalim, pusesem accentul pe planul religios și istoric al acesteia, concentrându-ne, ca toți pelerinii, pe obiectivele vechi și de mare rezonanță pentru creștini. Nu ne așteptam ca aspectele „profane” ale locului (din care reținusem valmeșul multicultural și potențialul conflictual interreligios) și mai ales pulsul său socio-politic să ne entuziasmeze. De obicei, cei veniți de departe sunt obtuzi la pasiunile politice ale băștinașilor. Dar energia luminoasă revărsată peste oraș cu ocazia Zilei Ierusalimului nu putea să nu te impresioneze! Chiar dacă nu aveai motive să rezonezi cu entuziasmul miilor de tineri ieșiți să-și serbeze orașul și victoria într-un război controversat, bucuria și solidaritatea de pe fețele lor erau contaminante! Căci numai o bucurie curată poate contamina un străin, nu și patimile unui naționalism egoist: străinii sunt primii care îi sesizează potențialul belicos. Acum, însă, pe 24 mai 2017, rămăsese doar bucuria. Orașul, abia eliberat de sub asediul forțelor de ordine care îl paralizaseră în timpul vizitei lui Donald Trump, este inundat acum de o altă invazie, de data asta jovială și mai puțin protocolară, dar mult mai zgomotoasă: aceea a tinerilor. 
 
Ne bucurăm și noi că Dumnezeu ne-a dăruit a cunoaște și acest modus vivendi atât de tineresc și dinamic al patriarhalei cetăți, pe care, ca pelerini preocupați în special de istorie veche, nu l-am fi bănuit. Multe citadele antice își epuizează puterea de viață, implodând în propriul gol existențial ori devenind, cel mult, muzee în aer liber. Nu este acesta cazul Ierusalimului, pe care numai de epuizare nu îl poți acuza! Tinerețea și vitalitatea sa fremătătoare lasă în umbră metropole mult mai tinere și mai prospere, ca New-York-ul, Tokyo, Frankfurt, Londra sau Moscova, în care localnicii se plâng mereu de stress și depresii. Poate că moartea e mai aproape pe străzile Ierusalimului decât în metrolopele nordului, dar și dragostea de viață și patriotismul localnicilor sunt mai mari.


Dictonul rabinului cordobez

Densitatea simbolică excepțională a orașului o receptează fiecare turist și pelerin; artiștii ajunși aici încearcă s-o exprime; nu tuturor le reușește. „Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, fapt şi lucru care să poată exprima ce simte cineva când pronunţă cuvântul Ierusalim. Acest cuvânt cuprinde totul”, spunea rabinul Iosef Wasserman, argumentând cu un citat din rabinul medieval cordobez Şmuel Ha-Naghid, care spunea acum o mie de ani: „Dacă cineva a scris chiar cinci mii de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
Fără a fi cunoscut vechiul dicton al rabinului-poet din Cordoba, am simțit și eu, în urma acestui pelerinaj, nevoia de a scrie cel puțin un poem despre sfânta cetate, care mi-a arătat atâta mărinimie și m-a împresurat cu daruri atât de bogate. Un poem pe care și eu l-am voit a cuprinde „totul”, așa cum pot literele uneori să o facă. Această „totalitate”, inerent fragmentară, asemeni unui poliedru de cristal, se poate revărsa oricând în alte culori și lumini, în alte semnificații. Și în alte întâmplări și poeme. 
 
Una din aceste noi „întâmplări și poeme” este întâlnirea cu artistul fotograf Dmitri Brickman, cel mai inspirat poet vizual al Ierusalimului, din câți am cunoscut. Despre genialele sale video-eseuri și interpretări fotografice ale cărților și toposurilor sacre ale omenirii am scris nu demult. Dmitri Brickman a acceptat să vină special de la Tel Aviv să se întâlnească cu noi, pentru a ne arăta câte ceva din misterele bătrânei cetăți. Ca autor a câteva fotoalbume și filme de artă despre Ierusalim, cunoaște ca nimeni altul orașul. Dar pentru că este foarte ocupat, și pentru că și noi, pelerinii, avem agenda încărcată, nu am găsit moment mai potrivit a ne întâlni decât aglomerata Zi a Ierusalimului. Și tocmai la Poarta Jaffa, care este literalmente sufocată de hoardele de tineri cu steaguri, aflați în permanentă mișcare. Mulțimile împing din toate părțile. Cum ne vom găsi în acest furnicar? Zgomotul e atât de mare, încât vorbitul la telefon e inutil. Dar Dmitri e un om cu prezență de spirit și, la cei 1 metru 90 ai săi, se urcă pe o piatră masivă din fața porții, așa că devine ușor de observat în marea de oameni. Ne întâlnim. 
 
Înotăm în marea de oameni; la fiece pas spunem „excuse me!” și mulțimea compactă ne face loc, astfel că înaintăm fără să împingem și să fim împinși; într-o aglomerație bucureșteană nu s-ar fi întâmplat asta. Nici urmă de agresivitate la acești tineri înfășurați în steaguri alb-albastre cu steaua lui David, care realmente știu să-și sărbătorească identitatea! După câteva zeci de metri de înot prin zumzetul neostoit al mulțimii, deodată se face liniște: o liniște mare, din alt tărâm! Parcă și lumina s-a schimbat! Am intrat în Cartierul Armenesc.


(Va urma) 

Vedeți și:  
 

duminică, 7 ianuarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIII)



Ierusalimul în haina marilor speranțe

Ziua Ierusalimului
Revenirea în Ierusalim după fascinantul periplu la Ierihon, Carantania și Iordan, ne readuce cu picioarele pe pământ. Descindem într-un Ierusalim mult mai terestru decât cel pe care l-am lăsat la plecare. Dezbrăcat de alura sa mistică, pe care am receptat-o atât de vibrant, Ierusalimul se readună după istorica vizită a lui Trump. Tensiunea de dinaintea vizitei, care solicitase intens, timp de două zile, toate forțele civile și militare ale orașului, transformându-l într-o fortăreață strașnic supravegheată, s-a destins și și-a schimbat coloratura, fără să se risipească cu totul. Aceiași militari și oameni de ordine cu mitraliere, concentrați în nodurile strategice ale urbei, și-au schimbat radical atitudinea: frunțile încruntate s-au destins, mâna încordată până acum câteva ore pe armă azvârle cutiile golite de bere și pungile de la snacks-uri peste gazon, acoperit de gunoaie ca după un pick-nick popular – semne ale mulțimii ieșite să întâmpine alaiul prezidențial și rămase pe străzi, ca la o sărbătoare națională. Relaxarea domnește în aer, ca un fum somptuos de țigară vălătucit peste oraș, atestând o bătălie câștigată. 
 
Abia acum avem răgazul să observăm steagurile americane și israeliene, panourile stradale și lozincile cu care a fost întâmpinat proaspătul președinte al Americii. Panouri modeste ca dimensiuni și realizare și destul de puține – israelienii nu prea iubesc publicitatea stradală - , dar îndrăznețe și pe alocuri profetice ca mesaj. „Welcome, Mr. President! Time to move the US embassy to Israel’s capital”; „Trump is a friend of Zion”, caricaturi simpliste cu pungi de dolari americani, alături de unui arab cu jungherul în mână, comentate prea explicit și nediplomatic „Thank you, America!”. 

Nu e ceea ce s-ar numi campanie agresivă, nici cult al personalității sau propagandă instrumentată de vreun mega-trust publicitar – neprofesionalismul realizării lor și amplasarea stradală pripită trădează mai degrabă o manifestare cvasi-spontană, dar cu atât mai impresionantă, a entuziasmului popular față de „marele frate”, cu care cosmopolitul mental israelian pare să aibă atât de mult în comun. Nu comentez dacă un asemenea protocol susține imaginea Israelului și a Americii, sau dimpotrivă. Dar sentimentul general că vizita președintelui, inclusiv închinarea cuplului prezindențial american la Sfântul Mormânt, are o mare importanță istorică, plutește în aer.

Și Ierusalimul tinerilor
 
Acest entuziasm popular va fi continuat a doua zi, 24 mai, pe un alt plan, tot al sentimentului național, dar de altă factură: mai caldă, mai tinerească și degajată, dar și mai covârșitoare prin sinceritate și amploare. Este Ziua Ierusalimului, sărbătorirea eliberării părţii estice a orașului, a Muntelui Templului şi a Zidului de Apus (aflate până atunci sub administrație iordaniană), în timpul Războiului de 6 zile din iunie 1967, când armata israeliană a ocupat fulgerător și Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Această victorie răsunătoare, dar controversată, împotriva coaliției arabe formate din Egipt, Iordania și Siria a creat o mare solidaritate națională și a reaprins flacăra speranței în rândul evreilor din Israel și din restul lumii. Aceștia au început să se adune anual la Ierusalim pe 28 ale lunii lyar, dată care consemnează, după calendarul evreiesc (cu cronologie de la Facerea Lumii) marea victorie. Evreii și-au recăpătat astfel dreptul de a se închina la Zidul Plângerii și la alte locuri sfinte ale lor, la care accesul le fusese oprit în timpul ocupației iordaniene. 
 
Mărturisesc că nu am văzut nicăieri în lumea asta mare, atât cât am cutreierat-o, manifestare de patriotism mai sinceră, energică și luminoasă în același timp, decât cea din timpul Zilei Ierusalimului. Nici urmă de militarism, violență sau vulgaritate în mulțimile formate în special din tineri, adunate în jurul Porții Jaffa și în alte părți ale Orașului Vechi. Eram și eu atunci acolo, printre ei, la Poarta Jaffa. Tineri și tinere în tricouri albe, unii, cu rucksaci după ei, veniți de departe, purtând steagurile albe ale Israelului cu steaua albastră a lui David, fluturând deasupra capetelor, radiau o stare de bucurie curată și stenică, molipsitoare. Puteai trece lejer printre ei, chiar dacă nu erai cu ei, fără frica de a fi strivit. Și erau cu miile. 

Nu știu câți dintre ei puteau fi numiți „fundamentaliști”, chiar dacă unii purtau costumația tradițională, dar privirile nu trădau nimic din rigiditatea agresivă asociate acestui adjectiv. Nicăieri nu am văzut vioiciunea, deschiderea și patriotismul atât de armonios îmbinate într-o reuniune de masă. Nici urmă de afectele decadente ale tineretului occidental, nici de moliciunea blazată a tinerilor români, ori de obștescul teribilism juvenil. Asemenea adâncime și forță a privirilor unor adolescenți, și încă a mii de adolescenți, nu am mai cunoscut! Parcă descindeai într-o altă epocă sau, mai precis, într-o altă civilizație, în care tineretul știe să se bucure, păstrându-și vivacitatea și neîntinarea. Băieți și fete cu asemenea priviri curate și joviale am mai întâlnit în Europa doar în fotografiile interbelice ori mai vechi. De vei întreba un adolescent român, dar chiar și un educator al tineretului din România sau din restul Europei dacă se mai poate trăi în acest fel, îți vor spune, invariabil, că nu: noi ne-am pierdut speranța; ei, nu. 
 
Oamenii se fac sclavii vremurilor atunci când nu au un ideal. Idealul este cel care ne susține orizontul dincolo de presiunea istoriei. Citeam în ochii lor, mai ales a celor veniți de foarte departe, bucuria de a regăsi o țară strămoșească, pe care o crezuseră piedută de mii de ani! O bucurie pe măsura credinței și a memoriei, generatoare de tot atâta speranță și forță interioară. Doar cel convins că Dumnezeu este cu el le poate avea. „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”

Frumusețea lăuntrică a tinerilor evrei, pe care am observat-o și în alte zile ale pelerinajului, este cea care m-a sunt convins că Israelul are un viitor, și încă unul pe măsura privirilor și energiei acestor tineri.

(Va urma)

Vedeți și:  

marți, 2 ianuarie 2018

Umor ortodox


Rușii au un simț al umorului deosebit de dezinvolt, care știe să penetreze cu eleganță și jovialitate chiar și barierele sobrului spațiu eclezial, fără să tulbure spiritele curate ori să răstoarne vreun canon. Umorul ortodox este, la ei, un gen bine consacrat. El poate la fel de bine să se inspire din realitatea imediată, ori să fabuleze pe marginea unor defecte ale noastre. Dar nu atât proveniența sa contează, cât spiritul, jovialitatea pe care o aduce acolo unde coperțile groase ale cărților sfinte ridică bariere pentru novici, dar uneori și pentru cei încercați.

Spilcuiesc câteva fărâme culese din acest tezaur risipit în sfera virtuală.

***
Într-o biserică de provincie s-a gasit devizul unui zugrav pentru ceea ce astazi am numi servicii de restaurare de pictură bisericească. Este datat cu anul 1867. Mai jos este reprodus în intregime. Il traduc și eu, pentru umorul său colosal.

1. Am indreptat cele 10 porunci si am acoperit [cu vopsea] Tablele legii - 2 ruble, 40 kopeici.
2. Am aurit coarnele lui Moise - 3 rubl, 60 kopeici.
3. I-am facut un corn nou tâlharului si i-am rășchirat degetele - 1 rubl. 30 kop.
4. I-am lipit aripile Arhanghelului Mihail, restul am înnoit - 3 rubl. 40 kop.
5. Am înnoit mantia lui Pilat, am înconjurat-o cu blană nouă și am acoperit-o în față și în spate - 1 rubl. 30 kop.
6. I-am vopsit de trei ori pe arhiereu și pe slujitoare - 2 rub. 15 kop.
7. I-am pus un dinte nou apostolului Petru și i-am fixat aripile cocoșului - 1 rubl 10 kop.
8. Am lărgit cerurile și am adăugat câteva stele - 2 rubl. 15 kop.
9. Am indreptat ochelarii și l-am făcut pe diavol mai rău - 1 rubl. 10 kop.
10. Am argintat cei 10 arginți - 1 rubl. 40 kop.
11. Am indreptat-o pe Maria Magdalena, care era cam stricată - 5 rubl.
12. Le-am revizuit pe fecioarele înțelepte și le-am îndreptat pe ici, pe colo - 1 rubl.
13. I-am făcut lui Moise un chip expresiv și fratelui său i-am ridicat mâna - 1 rubl. 10 kop.
14. Am curățat Marea Roșie de muște - 3 rubl. 40 kop.
15. Am reparat coasta străpunsă a Mântuitorului - 5 rubl.
16. I-am pus Sfântului Duh pană și coadă - 3 rubl. 75 kop.
Pe respectivul document, parohul bisericii notase: "A i se plăti nătărăului tot ce cere, altminteri ne va strica toți sfinții!"



(Sursa: Egorius Giorgio‎ în Православные смеются😊,26 decembrie la 09:22)



***
Vrednicul de pomenire protoiereu Nikolai Vasechko (1929- 2012) se încumetase în perioada sovietică să restaureze biserici. Odată, a sosit împreună cu consilierul parohial la șeful unui ocol silvic ca să-i ceară niște scândură pentru repararea acoperișului unei biserici. Șeful ocolului i-a primit cu bucurie, dar când a aflat motivul pentru care le trebuie scândura, i-a refuzat categoric.
- De ce, om bun, nu vrei să ne dai scândură? S-a mirat sincer pr. Nikolai.
- Cum de ce? Pentru că sunt necredincios.
- Stai oleacă, nu te înfierbânta așa! L-a domolit pr. Nikolai. Dar ce fel de necredincios ești?
- Cum, ce fel? Dar ce, necredincioșii sunt de mai multe feluri?
- Desigur, spuse cu bucurie pr. Nikolai. Există necredincioși ortodocși, necredincioși catolici, necredincioși musulmani și budiști.
- Nu, nu! Eu sunt ortodox!
- Ei, vezi? Spuse părintele bucuros. Si noi suntem tot ortodocși! Așa că dă încoace scândura!

(sursa: Православные смеются😊,25 decembrie)

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XII)


 
Ospitalitatea deșertului, Sfântul Gherman și leul înțelegător

Port cu mine și voi purta multă vreme elevația înaltă de după îmbăierea în apele Domnului, în Iordan. Pot spune acum că tot pelerinajul nostru în Țara Sfântă se împarte în două: înainte și după Iordan. De ca și cum Iordanul ar fi despărțit apele firului spiritual al călătoriei noastre. Să te îmbăiezi în apele Domnului: să te îmbăiezi cu Hristos, împreună cu Hristos, în aceeași apă. Apă a pocăinței pentru noi, oamenii, limpezită pentru totdeauna de trupul lui Hristos, cuminte aplecat odinioară sub palma tremurândă a Botezătorului Ioan. Port cu mine și voi purta întotdeauna această îmbrățișare erotică a apei care, ca un scutec, a învelit în repejunile ei și a legănat trupul lui Dumnezeu pe pământ, pentru a îmbrățișa apoi trupurile cuminți a milioane de pelerini, care și-au plecat aici fruntea de-a lungul istoriei creștinismului. Nu te poți scălda de două ori în aceeași apă curgătoare, spun înțelepții elini. Așa este cu apele lumii, dar apele Iordanului desfid memorabilul dicton al lui Heraclid.
 
Probabil că nostalgia botezului este cea care ne atrage îndeosebi spre Iordan: în primul rând pe popoarele pentru care botezul colectiv a constituit actul fondator al încreștinării (precum slavii), apoi pe cei care s-au botezat adulți, pe fiecare. Unii (neo)protestanți, care obișnuiesc să se boteze la maturitate, aleg efectiv să săvârșească taina botezului (așa cum o înțeleg ei) în Iordan. Au un farmec aparte grupurile de americani, în special negri, cu chipuri de o seninătate copilărească, intonând la unison gospel-uri percutante și calde, pentru a intra împreună, ținându-se de mâini, în apele moi ale Iordanului și a se ruga cu voce tare împreună. Ei au păstrat o taină a trăirii comunitare, pe care noi, ortodocșii, „păstrătorii tainelor”, cum ne place să ne numim, am cam pierdut-o. Oricum, un petic de cer ancestral se revarsă peste toți în aceste momente, care amprentează biografia sacră a fiecăruia. Un petic de cer, care ne va hrăni multă vreme. 
 
După Iordan, urcușul anevoios al munților ispitei pare rămas în spatele nostru. Răsuflăm ușurați, cumulând în noi o negrăită senzație de zbor. Această stare de zbor de după îmbăierea în apele Domnului îți dă încrederea că nu vei mai întâmpina obstacole de nebiruit, că le vei depăși pe toate, câtă vreme te vei lăsa pe aripile lui Dumnezeu. Că ești de neînvins, dacă te lași cu totul în voia Domnului. O asemenea încredințare ți-o dau doar marile momente ale întâlnirilor cu Dumnezeu. Chiar dacă nu sunt hierofanii evidente, ci teofanii de taină. Îmbăierea în aceste ape ale Duhului ne menține trează flacăra sufletească spre depășirea akediilor usturătoare ale deșertului. Toate celelalte repere ale pelerinajului ni se vor deschide ușor de acum, de parcă drumul ne-ar fi fost uns cu mirul binecuvântării Iordanului.

În această stare euforică, după mai puțin de zece minute de drum cu mașina, ajungem la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, o oază de culoare și vivacitate cenobitică, unde suntem întâmpinați cu ospitalitatea specifică monahismului grec și locuitorilor deșertului. Doi teologi pelegrini măreți și tragici, romancierul Constantin Virgil Gheorghiu și părintele André Scrima descopereau în lungul lor exil adevărata ospitalitate evanghelică la popoarele nomade care, cu conștiința vremelniciei a tot ce e pământesc, își împărțeau fără ezitare efemerul acoperiș și puținul avut cu străinii, pe care-i primeau ca pe trimișii lui Dumnezeu. Acest fel de a fi îl intuim și noi aici, chiar dacă petrecerea noastră printre oamenii deșertului nu ne prilejuiește asemenea dezvăluiri. 
 
Mănăstirea, veche din secolul al V-lea, a fost întemeiată de sihastrul al cărui nume îl poartă, „Sfântul cu leul”, cum îl imortalizează icoanele, ca adăpost pentru pustnicii din zonă. Nu departe de acest loc s-au nevoit Sfânta Maria Egipteanca şi Cuviosul Zosima. Mănăstirea a fost distrusă de perși în timpul invaziei sângeroase din 614, apoi reconstruită la începutul secolului al IX-lea, abandonată după perioada cruciadelor, reconstruită în secolul al XVI-lea și distrusă un veac și jumătate mai târziu. Lăcașul actual a fost refăcut de Patriarhia Ierusalimului la sfârşitul secolului al XIX-lea la o oarecare depărtare de cel iniţial, pe ruinele vechii lavre Kalamon. Impresionante moaște întregi ale călugărilor uciși de perși se află la loc de cinste în biserica mănăstirii, după cum am mai întâlnit și în alte mănăstiri și biserici din Țara Sfântă. Cronicile spun că au fost martirizați atunci vreo 64 000 de creștini, un adevărat genocid, de care prea puțină lume își mai aduce aminte.
 
Povestea leului vindecat de Sfântul Gherasim, ajuns să-i slujească cu credincioșie acestuia și obștii sale până la moartea sfântului, a amprentat, ca un nor de căldură și bunătate, pereții de piatră ai lăcașului, unde totul pare vesel, blând și fabulos. Suntem departe de ascetismul sever al Carantaniei și de simplitatea trainică și bine rânduită a Hozevei. În lăcașul modest, dar foarte primitor al Sfântului Gherasim, totul pare pregătit de sărbătoare, parcă chiar de Crăciun. O bogăție de plante și flori, cupole aurite, stegulețe colorate atârnate abundent pe aleea din exterior și în curtea îngustă, vechi mozaicuri animaliere pe podeaua bisericii, limonada cu care suntem serviți la intrare dau un aer de firesc și convivialitate unor ziduri arhaice de piatră gălbuie, vechi de multe sute de ani... 

Nu știu de unde, în curte răsare un cocoș arămiu, tocmai de culoarea leului din icoană; șoferul nostru intră în joc cu el, iar eu reușesc să-i prind în cadru. Nimic curios în prezența domesticii zburătoare între acareturile unei mănăstiri; totuși, este singura pe care o văd în două săptămâni de peregrinare prin satele și orașele de aici. Parcă harul prieteniei dintre om și necuvântătoare s-a imprimat în pereții lăcașului. Abia acasă observ că pe o coloană de lângă cupola principală a bisericii este imortalizat leul înțelegător, intrat în Viețile Sfinților.

(Va urma)

Fotografiile aparțin autoarei. 

Vedeți și: