Aproapele meu la ”Quo Vadis”

Invitație la Festivalul internațional de film „Quo Vadis” (Iași, 10-14 noiembrie 2026)

Când vine noiembrie, cinefilii iubitori de frumos și de valori spirituale se pregătesc de Festivalul internațional de film „Quo Vadis”. Și nu doar cinefilii și profesioniștii filmului din Iași, ci din întreaga Românie și chiar de peste hotare. Căci da, întâlnirea noastră, oricâte impedimente i-ar sta în cale – căci îi stau –, este o mare fiestă a artelor și a spiritului; a artelor și a cinematografului în special, descoperitoare de Dumnezeu. Cel puțin așa încercăm, cu toții, după puterile și inspirațiile noastre.

În cei trei ani de la înființare și de ființare a Festivalului Internațional de Film „Quo Vadis”, începem să devenim un centru al filmului și al artelor ziditoare de spiritualitate creștină nu doar din România, ci din estul și centrul Europei, cu punți de legătură în centrele de cultură ortodoxă - încă firave, dar numeroase și dinamice - din lumea mare... 

Am inițiat festivalul în 2024 sub auspiciile cuvântului de forță libertate, cu ocazia aniversării a 35 de ani de la Revoluția Română; am continuat în 2025 sub comandamentul iertării, pentru ca libertatea - politică, religioasă și de mărturisire - câștigată să rodească în expresii artistice trainice și ziditoare de spirit. Iertarea este cea care topește barierele între semeni, aducându-ne mai aproape unii de alții, ne face mai empatici și mai deschiși, astfel ca anul acesta să ne putem afla răspunsul evanghelic la întrebarea: Cine este aproapele meu? Desigur că răspunsul va fi mediat sau moșit de experiențele noastre cinematografice, umane și artistice în general, prilejuite de oferta ediției din anul acesta a festivalului.

Așadar, ”Cine este aproapele meu?” Mai suntem noi dispuși să purcedem întru întâmpinarea acestuia, pentru a răspunde la această întrebare? Ne mai poartă oare dorul bucuriei întâlnirii cu semenii, mai ales când drumul spre această întâlnire de suflet este minat de bariere - cel mai adesea, interioare -, a căror depășire cere efort - intelectual și sufletesc - și nu este lipsită de pericole? Acesta este, cred, lipsa cea mai acută a societății contemporane și cauza psihologică principală a multe cataclisme sociale: lipsa răbdării, pierderea interesului de a asculta, lipsa dorinței de a ne înțelege semenii, pierderea bucuriei comuniunii. 

Pe toate acestea încercăm să le recâștigăm prin acest festival: în primul rând prin oferta de filme, dar și prin celelalte manifestări cultural-artistice conexe, precum și prin bucuria întâlnirilor prietenești între confrați de breaslă de pe meridiane diferite, cu crezuri identice sau asemănătoare, dintre aceștia și cinefili - adică prin atmosfera caldă, hrănitoare sufletește și convivială, cu care v-am obișnuit de la prima ediție.

Căci doar grija și atenția față de aproapele - ne spune Hristos, dar o intuiesc și celelalte religii - ne poate ajuta să supraviețuim personal, dar mai ales comunitar, fără să ne distrugem pe această planetă, devenită tot mai mică, mai impulsivă și chiar punitivă față de alteritatea pe care n-o înțelege, pentru că nu mai vrea s-o înțeleagă. În vremuri de criză, „aproapele nostru” este soluția. Biruința în spirit nu poate fi decât comunitară. 

Ce noutăți ne aduce, așadar, această a treia ediție a festivalului, desfășurată sub egida căutării aproapelui? „Cine este aproapele meu, aproapele nostru”? Care sunt filmele și cine sunt cineaștii și ceilalți profesioniști care ne aduc mai aproape de semenii noștri în acest festival? 

Secțiunile principale ale festivalului sunt, ca de obicei, cea de Ficțiune (lungmetraj), așezată sub genericul „Lumea prin ochii aproapelui meu”, și cea de Documentar – „Fereastră spre aproapele meu”, ambele - necompetitive. 

Continuăm tradiția concursului de scenarii de scurt-metraj, deschis scenariștilor din România și Republica Moldova, ai cărui câștigători vor fi laureați în cadrul serii festive de închidere a festivalului.

Anul acesta am demarat și un concurs de scurt-metraje, adresat cineaștilor din România și Republica Moldova. Filmele selectate în concurs vor putea fi vizionate într-o secțiune specială, iar laureații vor fi aplaudați în cadrul aceleiași ceremonii de închidere a festivalului.

La secțiunea Ficțiune, probabil, cea mai urmărită din cadrul forumului nostru cinematografic, avem cele mai multe noutăți. Ne vor încânta (sau incita) atât noile pelicule ale unor prieteni mai vechi și îndrăgiți ai festivalului, ca Yelena Popovic, Andrej Šepetkovski, Cristina Chirvasie, Nicolae Mărgineanu, dar aducem și nume noi, artiști remarcabili, de mare calibru pe plan internațional, ori tinere talente în curs de afirmare.

Marea noutate, de neratat pentru cinefilii români, este prezența în festival a talentatului cineast georgian George Ovashvili, un răsfățat al marilor festivaluri de film din întreaga lume, de la care a recoltat un palmares foarte bogat, și unul dintre cei mai reprezentativi cineaști contemporani din Georgia și din Caucaz, din ultimele două decenii. I-am rezervat un medalion, în cadrul căruia vom vedea două capodopere recente ale sale: Frumoasa Elena (2022) și Și luna este tatăl meu (2025), care confirmă geniul regizoral al lui Ovashvili prin nominalizări la festivaluri de top precum Trieste și Tallinn Black Nights. Chiar de curând, în octombrie 2026, Luna este tatăl meu a cucerit cel mai râvnit trofeu al prestigiosului Festival de film din Antalia, Marele Premiu pentru cel mai bun film. Ambele pelicule impresionează prin stilul vizual inconfundabil: o poetică a tăcerilor dense, în care imagini simple, dar de o rară profunzime a sensului înlocuiesc dialogul, fie că explorează criza existențială a unei tinere în drama Frumoasa Elena, fie că radiografiază legătura dureroasă dintre un tată și un fiu în sălbăticia Caucazului, din tulburătorul Și luna este tatăl meu.

Probabil că cel mai așteptat de cinefilii creștini români este thrillerul cu gangsteri, dar cu subtext hagiografic Moise Etiopianul (SUA, 2026), al regizoarei Yelena Popovic, cunoscută publicului din România și de pe mapamond pentru biopicul Omul lui Dumnezeu, dedicat vieții Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, un film de mare succes în lumea ortodoxă, care o transformă pe regizoarea de origine sârbă într-un nume foarte apreciat de cinefilii creștini. Noua ei dramă, Moise Etiopianul, transpune povestea pocăinței unui sfânt din secolul al IV-lea în lumea interlopă a Chicago-ului de azi, înscriind inspirat genul filmului noir în tematica spiritual-creștină. Filmul, care a avut premiera mondială pe 20 ianuarie 2026 la Los Angeles, beneficiază de o distribuție impresionantă.

În spectrul de aculturații etnico-religioase dintre Lumea Veche și Lumea Nouă se înscrie drama de epocă Între granițe (regia: Mark Freiburger, lansat în SUA în 2025), saga unei familii armenești, refugiate din pricina persecuțiilor religioase din Azerbaidjanul musulman în Statele Unite în timpul prăbușirii Uniunii Sovietice. Mark Freiburger este un cineast american independent, orientat pe drame complexe cu impact social și tematică religioasă (precum Jimmy (2013), Dog Days of Summer sau Ordinary Angels). Filmul Între granițe evocă persecuția religioasă și exilul unor armeni din Baku (capitala actualului Azerbaidjan, o țară musulmană) în timpul colapsului Uniunii Sovietice. Producția a fost filmată parțial în România și beneficiază de prestația mai multor actori români de prim rang, în roluri secundare, dar consistente: Ana Ularu, Adrian Titieni, Sofia Pistireanu, Gabriel Spahiu ș.a. Pelicula s-a bucurat de recunoaștere în nișa filmelor cu tematică religioasă, câștigând în 2025 premiile Gold Crown pentru Cel mai bun regizor și Silver Crown (acordate de International Christian Visual Media).

O altă dramă a emigrării în America, de data aceasta a sârbilor din prima jumătate a veacului XX, vom vedea în Bogății (Bogatstvo, 2026), debutul în lungmetraj al prietenului festivalului nostru, actorul, regizorul și scenaristul sârb Andrej Šepetkovski, prezent la „Quo Vadis” în 2024 cu scurtmetrajul Slujba, o dramă despre o anchetă a serviciilor de securitate din Iugoslavia anilor '60, descinși la o mănăstire să investigheze o presupusă amenințare de lovitură de stat, a căror agresivitate este contracarată de blândețea și dragostea creștină a stareței. Primul lungmetraj al lui Šepetkovski urmărește drama plecării bărbaților sârbi la muncă peste Ocean, împinși de impactul devastator al Primului Război Mondial, care destramă comunitățile rurale, lăsând în urmă văduve și orfani. În Bogății, credința, speranța și legătura cu pământul natal funcționează ca piloni de rezistență morală și culturală ai țăranului sârb în fața opresiunii istorice. Filmul a avut premiera națională în Serbia în septembrie 2026, iar Iașiul are onoarea să găzduiască premiera internațională a filmului.

Un film care are în centru credința, dar, de data aceasta, în ipostaza sa eroică și sacrificială, este drama istorico-biografică Biruința inimii, debutul în lung-metraj al cineastului american Anthony D᾽Ambrosio, o coproducție polono-americană din 2025. Filmul evocă sacrificiul eroic al călugărului franciscan polonez Maximilian Kolbe, care s-a oferit să ia locul unui prizonier în celula înfometării de la Auschwitz și a fost ulterior canonizat de Biserica Catolică. Această dramă creștină impresionantă a avut premiera mondială în Polonia în 2025, urmată de premiera în SUA și de lansarea în cinematografele din ambele țări în același an. A fost distins cu mai multe premii la festivaluri de profil, precum: Marele Premiu la a 40-a ediție a Festivalului Internațional de Film Catolic „Niepokalan” (Polonia, 2026), Cel mai bun lungmetraj de ficțiune la Festivalul de Film Carmarthen Bay (Marea Britanie, 2026), pentru cel mai bun actor (protagonistul Marcin Kwaśny în rolul părintelui Kolbe) la Festivalul Internațional de Film Religios Popoli e Religioni din Terni (Italia, 2025), pentru Cel mai bun lungmetraj la festivalul independent Hard Faith Film Festival (SUA, 2025), fiind de asemenea selectat și nominalizat la mai multe festivaluri de film.

Cineaștii români îmbogățesc oferta de anul acesta a festivalului cu două premiere naționale: a unui clasic în viață și a unei debutante în ficțiune de lungmetraj, ambii - prieteni fideli ai festivalului nostru, precum și cu o premieră de scurt-metraj de ficțiune.

Mult-așteptata dramă istorică Iertarea (2026), a maestrului Nicolae Mărgineanu, continuă epopeea tragico-eroică a prigoanei creștinilor de către organele securității în perioada „Obsedantului deceniu”; la fel ca în celelalte pelicule ale suitei sale dedicate acestei teme, cineastul aduce în poveste coordonata esențială a pocăinței și a iertării creștine. Scenariul, semnat de Bogdan Adrian Toma (cu care regizorul a mai lucrat la Cardinalul și la Fals tratat de mântuire a sufletului), reia relația dramaturgică dintre victimă și călău din acest din urmă film, pe care o dezvoltă, de data aceasta, din perspectiva pocăinței călăului.

Salutăm, de asemeni, debutul în ficțiune de lungmetraj al vrednicei prietene a festivalului, Cristina Chirvasie, cu Alter Eva..., un rafinat eseu cinematografic despre provocările contemporane ale feminității, realizat în 2016, dar, în chip misterios, oferit oficial publicului abia peste zece ani. Autoarea, bine cunoscută din documentarele ei despre personalități de marcă ale României, își valorifică gustul pentru experimentul vizual, exersat cu o modestie justificată de subiect în documentarele istorice de tip monografic, gust pentru experiment pe care îl dublează cu reflexia introspectivă, dar dinamizată de un ritm mai degrabă extrovertit. Astfel, tânăra cineastă dovedește o virtuozitate ce îmbină armonios jocul estetic cu cel intelectual, într-un discurs de factură experimentală, parțial confesiv, când ludic, când grav, în care își concepe un fel de autoportret subiectiv și abstract, proiectat într-un absolut al eternului feminin, dar tensionat permanent de dialogul cu lumea de azi. Cu AlterEva..., Cristina Chirvasie își probează cu brio calitatea de cineast de film experimental și de ficțiune.

Scenarista, regizoarea și directoarea de imagine Crînguța Pînzaru, absolventă a celebrei facultăți de film La Fémis din Paris, va lansa în premieră națională scurt-metrajul Calea, produs de Valentin Burlacu, ecranizarea unei nuvele a părintelui arhim. Nicodim Petre, care urmărește transformarea spirituală dintr-o comunitate rurală, arătând cum viața unei parohii se schimbă atunci când oamenii învață să privească lumea și greutățile prin ochii aproapelui lor.

            

Secțiunea Documentar – „Fereastră spre aproapele meu”, conține câteva direcții principale:

Documentarele cu subiect social și creștin, care urmăresc coagularea unor comunități ortodoxe ad-hoc, centrate în jurul unor acțiuni comune, realizate în primul rând cu scop apologetic și misionar, dar care respiră sinceritate și autenticitate în același timp.

Un astfel de film ne prezintă regizoarea și realizatoarea de televiziune Zoya Dimitrova, specializată în terapie și consiliere familială ortodoxă, în documentarul său Pietre fericite (Bulgaria, 2020), care urmărește modul în care un om traumatizat de pierderea fiului său își regăsește pacea și sensul vieții, construind prin forțe proprii o capelă în munți, la a cărei dificilă înălțare cooptează o întreagă comunitate de voluntari.

Pe aceeași direcție de acțiune civică creștină și chiar pe un subiect asemănător se înscrie și filmul lui Aleksandar Jović, Dincolo de vârf (SUA, 2022), debutul în lungmetraj documentar al tânărului cineast sârb stabilit în America. Documentarul cineastului sârb stabilit în SUA urmărește un grup de alpiniști ortodocși, care escaladează un pisc înalt pentru a ține acolo un serviciu memorial pentru sufletul unui confrate decedat. Legătura profundă dintre om și divinitate este potențată de provocările extreme ale naturii sălbatice și de solidarizarea micii echipe care îmbină escaladarea montană cu rugăciunea. Filmul a avut premiera mondială în 2021 la Belgrad și a circulat în comunitățile universitare și bisericești din America de Nord, ulterior fiind preluat de platforme de streaming. Selecția filmului în „Quo Vadis” marchează premiera sa festivalieră internațională.

Cea de-a doua direcție a secțiunii documentare și centrul ei de gravitație estetică, metafizică și simbolică este Medalionul Dmitri Brikman, dedicat importantului artist vizual din Israel. Este vorba de artă vizuală ”pur-sânge”, cu profunde valențe estetice, simbolice, scripturistice, spirituale. Dmitri Brikman este un nume major în arta fotografică și în eseul video, filmele sale de montaj (pe care le numește foto-transpuneri) și suitele sale fotografice fiind invitate constant în importante centre culturale ale lumii. Vom viziona, așadar, eseurile cinematografice: Umbrele Ierusalimului, Cele zece porunci, Ruga Ierusalimului, Israel-Armenia: ochi în ochi, Ecclesiastul, Visul despre Ierusalim al lui Dmitri Șostakovici. Acest regal reprezintă tot atâtea invitații de meditație asupra esteticii sacrului, cea mai densă formă de exprimare vizuală a nevăzutului, a sublimului epifanic sau a tensiunii aspre a teofaniei arhaice - toate, cuprinse într-o privire, într-o atingere de mână, în dramatismul unei îmbrățișări, în caligrafia unor riduri savante, prin care privesc lanțuri întregi de generații. Conceptul de editare grafică, cel muzical, precum și iconomia savantă, dar reținută a efectelor speciale, dialoghează subtil cu textele sacre sau cu memoria acestora înscrisă în noi, slujind toate aceluiași scop: redeșteptarea conștiinței sacrului din noi, dar și a conștiinței comunitare, de fii ai aceluiași Părinte Ceresc, indiferent de apartenențele noastre etnice, religioase, sociale. Acest drum dificil, riscant teologic, dar esențial, Dmitri Brikman și-l asumă cu maximă seriozitate artistică, umană și ontologică.

Vom avea bucuria să ne lăsăm absorbiți de aceleași profunde mistere existențiale și chiar teandrice în expoziția de fotografii a lui Dmitri Brikman de la Palatul Braunstein, intitulată Ierusalimul nu este doar un oraș, și care oferă o experiență spiritual-imersivă în sine. Filosofia vizuală a lui Dmitri Brikman redă profunda experiență ontologică a istoriei veșnic vii, produsă și potențată de întâlnirea sa mistică cu axis mundi: Ierusalimul. Obiectivul aparatului său fotografic ajunge să surprindă ”memoria lucrurilor și a oamenilor”, pentru a vedea în ochii protagoniștilor săi, dar și în ”respirația pietrelor”, ceea ce aceștia au văzut, ceea ce acestea au pătimit. O fotografie densă, a straturilor istoriei și memoriei omenești, în care fiecare strat e viu și vorbește, iar aceste ”vorbe”, descifrate de ochiul lăuntric al lui Dmitri Brikman, sunt surprinse pe pelicula sa.

Desigur că și cineaștii români sânt prezenți în secțiunea documentară „Fereastră spre aproapele meu”.

Mara Ionescu, un nume de referință în cinematografia documentară din România, va prezenta în premieră documentarul său produs de Trinitas TV, Chemarea. Sfânta Cuvioasă Parascheva,care explorează fenomenul pelerinajului de la Iași, transformat de-a lungul secolelor într-un nucleu de rezistență spirituală și identitară al poporului român și al ortodoxiei răsăritene. Pelicula îmbină rigoarea istorică cu mărturii tulburătoare, reconstituind drumul moaștelor Sfintei Parascheva de la Epivata la Iași. Filmul pune un accent pe mărturiile pelerinilor contemporani, consemnând miracolele și resorturile care transformă cel mai amplu pelerinaj al României într-o profundă călătorie de regăsire a demnității și speranței.

Cunoscuta jurnalistă de televiziune Ileana Gaiță, realizatoare în echipa emisiunii „Universul credinței” de la TVR 1, va participa cu documentarul de scurt-metraj Casa cu îngeri de la Râșnov(2025, imagine: Andrei Coruț). Pelicula pătrunde în universul familiei unui preot din Râșnov, care alături de soția sa crește unsprezece copii, ca pe o binecuvântare și un dar divin. Documentarul surprinde modul în care rugăciunea, efortul zilnic, micile provocări și bucuriile se împletesc într-o casă dominată de iubire și dăruire de sine, iar copiii, deși diferiți ca temperament și preocupări, învață de mici valoarea solidarității și a grijii reciproce.

Directorul de imagine și regizorul documentarist Andrei Coruț este prezent și cu o producție proprie, Aproapele nostru (2026), în care semnează regia și imaginea, produsă de Alexandru Ionescu cu sprijinul Asociației „Bucurie în Dar”. Scurt-metrajul urmărește acțiunile filantropice și sociale ale Asociației creștine, arătând cum implicarea în viața celor în suferință devine un catalizator pentru întreaga comunitate. 

Nu în ultimul rând, inimoasa și harnica prietenă a festivalului nostru, regizoarea Cristina Chirvasie, din cadrul proiectului „Revoluția modelelor – Real. Asumat. Cu sens”, va oferi publicului din Iași, Neamț și Botoșani o selecție recentă din filmele sale-portret dedicate unor personalități exemplare ale culturii și spiritualității române, și anume: Năvodarul Duhului. Părintele Constantin Galeriu (2023), Limanul. Silvia Radu (2024), Copilul lui Dumnezeu. Dorel Zaica (2024).

Concursurile de creație „Quo Vadis”

Din acest an, am adăugat concursului de scenarii de scurt metraj de ficțiune și un concurs de filme de scurt metraj (fără să specificăm genul), deschise ambele scenariștilor și cineaștilor din România și Republica Moldova și desfășurate sub cuvântul de forță „Aproapele meu”.

Am avut bucuria să constatăm cum calitatea scenariilor candidate a crescut de anul trecut, concurența din acest an la cele trei premii fiind foarte strânsă. Juriul, compus (la ambele concursuri) din Elena Dulgheru, Violeta Gorgos, Cristina Chirvasie, Cătălin Jeckel, a desemnat următorii laureați ai concursului de scenarii:

• Premiul I (500€): Distanța dintre noi – de Sebastian Bădărău

• Premiul II (300€): Dresorii de câini – de Dan Mihalcea

• Premiul III (200€): Cine este aproapele meu – de Gabriel Gabor Balint,

Mențiuni speciale: Sărbători fericite - de Daniel Nuțescu și Un simplu like de Răzvan-Gabriel Dutchevici.

La competiția de filme de scurtmetraj, juriul nu a acordat decât două din cele trei premii prevăzute:

• Premiul I (800 Euro): Casa neagră – de Dumitru Grosei

• Premiul II (600 Euro): Dincolo de mai aproape (Beyond Closer) – de Steliana Blaga

• Premiul III (400 Euro): nu s-a acordat.

Toate scurt-metrajele selectate în concurs, și anume: Ca un fel de cântec despre viață dar altfel, de Bogdan Georgescu; Casa neagră, de Dumitru Grosei, Îndrăzneală și impas de Ion Buteanu, Beyond closer de Steliana Blaga, Little Angel de Eva Maria Lupes și DOGMA '71 de Ștefan Marcu, vor rula la Ateneul Național din Iași pe 11 noiembrie 2026, urmând ca scurt-metrajele laureate să beneficieze de o proiecție suplimentară la ceremonia de premiere.

TERRIENII, NABUCODONOSOR ȘI LICANTROPIA MEDIEVALĂ

Terrienii... ce nume savant, inventat ca să sugereze o nouă specie biologică, dar fără nici un sufix care să fixeze patologia comportamentală... 

În dreapta: Lycantropi, gravură de Charles Le Brun (1619-1690) 

E de înțeles că puberii, dacă nu prea au preocupări, se plictisesc și mulți sînt gata să facă orice ca să fie în centrul atenției publice. Cine nu s-a dorit vedetă în copilărie sau în adolescență? E ok să te joci și de-a zebra sau ornitorincul, dacă ai pînă în 6-7 ani și școala nu îți îngreunează încă mintea cu teme și nici părinții cu responsabilități casnice. Dar responsabilizările astea sînt considerate învechite si sînt nerecomandate de psihologii recenți. Iar cînd șaua responsabilităților e dată jos, mintea devine slobodă și fără motor și-și caută de lucru în jocuri de rol și deghizări aparent inocente.

Bun, dar de aici pînă la o subcultură cu o așa-zisă doctrină, fabricată de sociologi și abil promovată de presa si sistemele de divertisment pentru puberi, e cale lungă. Și aici intervine manipularea. Căci aceste aparent inocente mofturi degenerative urbane sînt promovate de presă și luate în serios de comunicatorii sociali pt. copii si adolescenți, cu aerul de surpriză în fața unei noutăți bulversante, de ca și cum ar transmite Animal Planet că a descoperit cimpanzei în Alaska sau limbrici pe Marte... Deci că ar trebui să ne oprim prin parcuri si să-i observăm cu atenție, să nu protestăm dacă sîntem agresați cu lătrături emise de oameni, adică să cădem pe spate din respectul față de alteritate, în timp ce o mulțime de alterități nedegenerescente, sănătoase și utile social sînt puse la zid de aceiași comunicatori și de aceeași mass media.

Minciuna din titlul știrilor care promovează anomalia e următoarea: Nu, terienii nu ”se cred animale”, ci pretind că se cred animale, adică își asumă un rol perfect conștient, ca la teatru, dar coboară teatrul ăsta în spațiul public, altminteri nu ar avea nevoie de haine, hrană și igienă umană, și s-ar comporta fiziologic ca animalele. Dar se poate ajunge și la asta! Există boli psihice grave, ca schizofrenia, neurosifilisul și psihoza reactivă, care aruncă pacientul în delir real de transformare corporală.

Amintiți-vă de experiența tragică a biblicului Nabucodonosor al II-lea, pedepsit de Dumnezeu să își piardă mințile și să pască iarbă timp de șapte ani, pentru că se crezuse zeu suprem al regatului său și respinsese avertismentele profetice pe care i le-a dat Yahweth prin Daniel! Și nu este unicul caz de acest fel din istorie.

În Europa Occidentală din secolele XVI-XVII, zeci de oameni au susținut cu tărie că s-au transformat în lupi. În realitate, mulți sufereau de psihoze clinice severe, trăiau izolați în păduri, umblau în patru labe și atacau animale sau oameni. Boala psihică s-a numit licantropie. Unii ar identifica-o cu consecința unei vrăjitorii sau a unui blestem.

Terrienii de azi nu au licantropie și probabil nici grijulii lor părinți n-au auzit de cîns sînt ei de aceasta, dar comportamentul pe care și-l fabrică cu obstinație și juvenil narcisism, aparent inocent; pare să invoce tocmai această psihoză și factorii care o declanșează, pe care unii i-ar putea asocia cu posesia demonică.

Cînd un pacient sub hipnoză profundă își roade unghiile, aleargă în cerc în patru labe și se caută de purici, asta înseamnă cu adevărat ”să te crezi animal”! S-au făcut experimente de acest fel.

Aceste două tipuri de cazuri - delirul psihotic și alterarea de conștiință temporară hipnotica - există și sînt bine documentate istoric.

Cadru din ”Cum să-ți dresezi dragonul”, versus terrian-șarpe

Dar invocarea forțată a patologicului, pe care o face, inconștient, așa-numitul terrianism, poate stimula patologicul, precum și factorii declanșatori ai acestuia, de care cel demonic nu e străin.

În esență, în spatele fenomenului pueril-adolescentin al terrianismului se ascunde neopăgînismul, bazat pe adorarea Mamei Gea și a creaturilor ei, pînă la identificarea cu ele - stadiul maxim al adorării.

De caracterul demonic al cultului nu mai vorbesc, el se vede cu ochiul liber, uneori chiar puștimea respectivă îl savurează, cînd adoră să imite gesturi de fiare sălbatice și să își sperie prin parcuri noaptea astfel colegii. Nu inventez, o fetiță de vreo 10 ani din București, bine educată și isteață, mi-a povestit cu mîndrie de pasiunea ei, bine alimentată de cărțulii, vestimentație și recuzită aferentă. Desigur că hăinuțele curate ale puberilor-terrieni, bine spălați și igienizați, ascund caracterul macabru al cultului, căruia i se oferă ca victime inconștient.

Revăd acum desenul animat pentru copii ”Cum să-ți dresezi dragonul” (How to Train Your Dragon, 2025), un lung-metraj DreamWorks haios, care nu mi se mai pare atît de inocent. Mai ales de când am înțeles ce mult este folosită NLP în mega-industriile media. 

Aceste înșelăciuni, care promovează acest curent histrionic degenerescent, aparent ludic și inocent, trebuie dezamorsate cu tact. Atît în fața părinților, cît și în fața copiilor.

Nocturnă de radio-taifas despre film, Quo Vadis 2025 și secția Cinema de la Alba Iulia, duminică la RRC

Duminică pe 19 octombrie 2025 spre miezul nopții, de la ora 23,30 la 24, la emisiunea ”Credință și cunoaștere” de la Radio România Cultural, ascultați taifasul meu cu realizatorul Cristian Curte despre tentațiile și capcanele filmului, precum - și mai ales - despre două fuziuni unice palpabile dintre cinema și spiritualitatea creștină: secția de Cinematografie, Fotografie și Media a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, respectiv Festivalul Internațional de Film ”Quo Vadis”, a cărui a doua ediție o așteptăm cu înfrigurare (Iași, 1-5 noiembrie 2025). 

Retrospectivă-medalion ”Tenghiz Abuladze - 101 de ani de la naștere” la Râmnicu Vâlcea

Azi, 10 septembrie 2025, la Râmnicu Vâlcea, sub auspiciile deja tradiționalei Luni dedicate Sfântului Antim Ivireanul, patronul orașului, debutează Retrospectiva-medalion ”Tenghiz Abuladze - 101 de ani de la naștere” - un omagiu extrem de actual adus cinematografiei georgiene, libertății de conștiință și puterii transfiguratoare a artei. 

Programul Festivalului de film georgian „Conștiința libertății” cuprinde legendara trilogie cinematografică a genialului cineast caucazian: trei structuri dramatice complexe, cu dense conotații simbolic-poematice, ce angrenează un discurs metaforic despre lupta eroică dintre tiranie și libertatea de conștiință în istorie și contemporaneitate. 

Organizator principal: Arhiepiscopia Râmnicului, cu sprijinul Ambasadei Georgiei, al Primăriei municipale, al Consiliului Județean Vâlcea și al Teatrului ”Ariel”. 

Gazdă: Cinema ”Geo Saizescu” 

Prezentator și comentator: Elena Dulgheru

Programul proiecțiilor comentate: 
Miercuri, 10 septembrie, ora 18 - „Copacul dorințelor” (1977), durata: 107 minute.
Joi, 11 septembrie, ora 18  - „Ruga” (1967), durata: 76 minute
Vineri 12 septembrie, ora 18 - ”Căința” (1987), durata: 153 minute.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile. 

Prezentarea filmelor

"Ruga" (titlu internațional: Molba, titlu original: Vedreba), Gruzia-Film, URSS, 1967. Dramă istorico-filosofică, poem vizual. 

Regia: Tenghiz Abuladze. Scenariul: Tenghiz Abuladze, Rezo Kveselava și Anzor Salukvadze, după texte ale scriitorului Vaja-Pșavela. În rolul principal: Spartak Bagașvili. Imaginea: Aleksandr Antipenko. Montajul: Lusia Vartikyan. Muzica: Nodar Gabunia

Durata: 76 minute.

Filmul este o pildă poematică vizuală despre relația cărturarului cu societatea în care trăiește, în special cu tirania și nedreptatea: are scriitorul, intelectualul dreptul moral să se retragă din fața cruzimii si nedreptății sociale în turnul de fildeș al operei sale, ori este dator să le înfrunte? Iată întrebarea lansată de film. 

 "Ruga" este primul din trilogia care inaugurează etapa de maturitate artistică a genialului cineast, trilogie continuată cu "Copacul dorinței" (titlu original: Gvâris tskala, titlu internațional: Drevo jelanija, 1977) și "Căința" / Pokaianie (1984). 

 Filmul este inspirat de motive din opera poetului național georgian Vaja Pșavela, în special din poemele "Aluda Ketelauri" și "Oaspetele și gazda". 

 Filmul folosește ca pretext momente de intoleranță religioasă dintre creștinii și musulmanii din Transcaucazia medievală, cu deznodămînt tragic, comentate poetic și filosofic, pentru a dezvolta o meditație asupra binelui și răului în lume, lansînd dureroasa întrebare asupra inexorabilității răului. 

 Moartea "cavalerilor" binelui și dreptății îl face pe Poet să cadă în disperare și să renunțe la luptă; el este încurajat atunci de personajele sale, care îl conving să reia lupta activă cu răul lumii. 

 Filmul este compus din două povestiri independente narativ, legate tematic. Prima relateaza viața unui războinic cecen, ucis în luptă de creștinul Kevsur Aluda. Totuși, impresionat de curajul inamicului său, creștinul nu retează mîna dreaptă a războinicului ucis, potrivit obiceiului, ceea ce este un semn al dezonorării. Aceasta atrage oprobriul bătrînilor satului, care îl expulzează pe Aluda din comunitate pentru încălcarea tradiției. 

 A doua povestire îl are în centru pe vînătorul musulman inguș Jokola Alkastauri, care îl întîlnește în munți pe creștinul Kevsur Nunua Zviadauri, căruia îi oferă hrană și adăpost peste noapte. Gestul de ospitalitate este reprobat de bătrînii satului, care îl recunosc pe creștin ca făcînd parte dintr-un clan inamic și îl ucid. De supărare că nu a putut să-l protejeze pe Zviadauri și neputînd suporta ocara bătrînilor, Jokola se sinucide.

• Marele Premiu, Festivalul Internațional de Film de la San Remo, Italia (1973).

”Copacul dorinței” (titlu internațional: Drevo jelanija, titlu original: Natvris xe), Gruzia-Film, URSS, 1977. Dramă de iubire, film-pildă. A doua parte a legendarei trilogii a lui Abuladze.  

Cu un scenariu scris de regizor împreuna cu scriitorul și poetul Revaz Inanișvili după motive din mai multe nuvele de Gheorghi Leonidze (1900-1966), filmul evocă viața unui sat georgian de dinainte de revoluția bolșevică. Axa narativă principală este dată de întoarcerea în sat a frumoasei Marita, care se îndrăgostește de consăteanul sărac Ghedia. Dar rudele Maritei, susținute de starostele satului, hotărăsc să o mărite pe tînăra cu un consătean bogat împotriva voinței ei. Ghedia este alungat, casătoria are loc, dar cei doi îndrăgostiți continuă sa se întîlnească în taină. Tinerii sînt descoperiți de rudele soțului, care, împreuna cu starostele satului, o dezonoreaza public pe Marita, plimbînd-o prin sat călare cu spatele pe un măgar, o împroașcă cu noroi și o lapidează, iar Ghedia este împușcat. În jurul acestei iubiri tragice gravitează personaje pitorești, desprinse din fresca socială a satului georgian, care comentează în cheie sapiențial-sibilinică tragedia de factură shakespeariană: aristocrata închipuită Fufala, falsul filosof Bumbula, care fac hazul copiilor satului, precum și zănatecul Elioz, care caută fără succes în pădurea de iarnă un fermecat "copac al dorințelor".

Regia: Tenghiz Abuladze. 

Scenariul: Revaz Inanișvili, Tenghiz Abuladze.

Imaginea: Lomet Ahvlediani.

Muzica: Bidzina Kvernadze.

In rolurile principale: Lika Kavjaradze, Soso Jacivliani. 

Durata: 107 minute.

Premii: 

1977 — Marele Premiu la Festivalul Unional de Film din URSS.

1977 — Premiu pentru cel mai bun regizor la Festivalul International de Film de la Teheran.

1978 — Premiul special la Karlovy Vary.

1979 — Premiul de stat "Șota Rustaveli" al RSS Gruzine.

1979 — Premiul "David di Donatellо" pentru cel mai bun film străin al anului difuzat în Italia.

1988 — Premiul "Lenin" pentru Tenghiz Abuladze. 

”Căința” (titlu internațional: Pokaianie, titlu original: Monanieba), Gruzia-Film, URSS, 1987. 

Dramă istorică, film-pildă de meditație asupra totalitarismului și libertății de conștiință. 

Subiectul filmului e centrat pe dictatorul Varlam Aravidze, primarul unui oraș de provincie, care a distrus viața pictorului Sandro Barateli și a soției sale, singurii care au îndrăznit să se opună planurilor dictatorului de a dărîma cea mai veche biserică din oraș penttu construirea unui complex sportiv. Peste ani, în momentul decesului lui Aravidze, Keti Barateli, fiica cuplului martirizat, își răzbună părinții într-un mod cu totul neașteptat, conferind martiriului familiei ei și al întregii comunităti de rezistență antitotalitară o valoare cosmică. Asumîndu-și și ea condiția de martir, Keti transformă acestă "sapiențială razbunare" într-un act de restabilire a ordinii divine. 

Terminat în 1984, filmul a fost imediat interzis și doar reformele Perestroicii i-au dat undă verde către ecrane: prima difuzare a filmului a avut loc în URSS la sfîrșitul anului 1986 și a zguduit imediat și iremediabil toate straturile opiniei publice. Filmul cucerește Marele Premiu la Cannes în 1987, în URSS i se decenează șase premii NIKA în 1988 și cunoaște un succes fulmimant nu doar festivalier, ci putem spune planetar, de lungă durată, provocînd, în special în blocul socialist, o adevarată metanoia a conștiinței politice. Este ultimul film al trilogiei începute cu "Ruga" și "Copacul dorinței".

"Căința" lui Abuladze este unul dintre cele mai influente și mai transformatoare filme ale cinematografiei mondiale, din momentul lansării sale și pînă azi. 

 

Regia: Tenghiz Abuladze.

Scenariul: Revaz Inanișvili, Tenghiz Abuladze. 

Imaginea: Lomer Ahvlediani.

Muzica: Bidzina Kvernadze. Aranjamente muzicale din Arvo Pärt (fragment din „Tabula rasa”), L. van Beethoven (addagio din Sonata Lunii, fragment din finalul Simfoniei a IX-a), Verdi (aria lui Manrico din ”Trubadurul”), Claude Debussy (Preludiu la piesa „Pași în zăpadă”), Aram Haciaturian („Dansul săbiilor” din baletul „Gaiane”), Charles Gounod (fragment din oratoriul „Moarte și viață”), „Sunny” de „Boney M”. 

In rolurile principale:

Avtandil Maharadze (Varlam Aravidze și Abel Aravidze, fiul lui Varlam)

Merab Ninidze (Turnike, fiul lui Abel)

Zeinab Boțvadze (Keti/Ketevan Barateli, cofetareasă)

Ketevan Abuladze (Nino Barateli, mama lui Ketevan).

David Giorgobisni (pictorul Sandro Barateli).

Premii: 

1987, Marele Premiu la Festivalul Unional din URSS.

1987, Festivalul de la Cannes - Marele Premiu al juriului, Premiul FIPRESCI, Premiul Juriului Ecumenic pentru regizor. 

1987, URSS, șase categorii de premii NIKA: Cel mai bun film de ficțiune, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu (Nina Djanelidze, Tenghiz Abuladze, Revaz Kveselava), Cea mai bună imagine (Mihail Arganovici), Cea mai bună scenografie (Gheorghi Mikeladze), Cel mai bun rol principal masculin (Avtandil Maharadze).

1987, Premiul special pt. cel mai bun actor principal la Fest. film de la Chicago.

1988, Polonia, Premiul Criticii pentru cel mai bun film străin rulat în Polonia.

DESPRE FIZIOLOGIA MINUNII

 

Meditație de Duminica Vameșului și a Fariseului pe marginea unei polemici recente, legate de natura (reală sau înșelătoare) a unei minuni: strălucirea icoanei unuia dintre sfinții canonizați, cu ocazia ceremoniei de marți pe 4 februarie 2025 din curtea Patriarhiei Române. 

Publicat pe 9 februarie 2025 pe platforma ActiveNews

Primii care au observat fenomenul optic suprins de camera foto au spus că este o minune, vestea s-a rostogolit viralizant, preluată de entuziasmul colectiv. Ulterior, alții au descoperit că primii încurcaseră sfîntul de pe icoană (nu era Arsenie Boca, ci Visarion de la Lainici), și au susținut că fenomenul optic este fenomen optic și nimic mai mult. Ceea ce susțin pînă azi. Categoria a doua îi acuză pe primii de obscurantism, credință rudimentară și necunoaștere a legilor reflecției (?!!), jignindu-i și tratîndu-i cam de sus, susținînd că primii ar fi pradă manipulării și că ce se vor face ei, bigoții, cînd vor începe hologramele magnifice pe cer cu Buddha-Krishna și toate alea... Categoria I și-a înghițit gălușca, care era și cu umplutură (că na, mai încurcaseră și sfîntul din icoană!) și tace rușinată. Categoria ”intelectualilor” jubileză. Damian Stănoiu - și mai tare...! 

Dar eu zic așa: Nu toate minunile lui Dumnezeu sînt făcute prin sfidarea legilor fizicii, biologiei, chimiei, astronomiei etc. Am citit cu atenție despre mai multe asemenea subiecte. O să dau cîteva exemple din memorie. 

Cîndva am vizionat un documentar științific, care furniza o ipoteză plauzibilă a explicației minunii despărtirii apelor Mării Roșii de către Moise, ipoteză bazată pe mecanica fluidelor în condiții atipice: un vînt foarte puternic, direcționat de sus, ca un jet de mare presiune - se pare că aici era minunea (sau acțiunea directă a) lui Dumnezeu, care despărțise apele. Savanții modelaseră fenomenul aero-hidrodinamic în laborator: le ieșise! Așadar, ceva de genul: Moise lovește cu bastonul în mare și Dumnezeu suflă un curent energic de aer de sus, despărțind apele. Conlucrare teandrică. Teologic - este corect!  Minunea este conlucrare. Chiar și cînd omul participă la ea doar prin smerenie activă sau prin rugăciune. Aici, Moise participase prin credință și ascultare. Iar Dumnezeu împlinea. Dumnezeu lucrează ușor cînd este credință și ascultare. 

Alt caz, despre care am citit explicații plauzibile și coerente: oprirea soarelui pe cer la rugăciunea Sfântului Iisus Sirah - evident, nu era vorba de oprirea mișcării de rotație a pământului în jurul axei, care ar fi condus la perturbări gravitaționale, urmate de catastrofe de tot felul pe toată planeta, ci de un fenomen optic. Realizat de Dumnezeu ca urmare a rugăciunii cu inimă zdrobită a lui Iisus Sirah  și a ascultării evreilor față de Yahve, Care le-a indicat un anumit tip de rugăciune (cu înălțarea mîinilor). Credința, ascultarea și asceza lor a adus și bunăvoința divină, manifestată prin minunea unei mari biruințe militare în condiții de dezavantaj numeric evident. 

Dacă ne apropiem mai mult de minunile vindecărilor miraculoase, măcar a celor din zilele noastre, atestate de medici și pacienți, uneori cu lux de amănunte medicale, vedem adesea că ele se produc de preferință treptat, fără șocuri și, în aparență, firesc: minunea nu exclude firescul! Dumnezeu, de obicei, nu Își sfidează legile (de ce ar face-o?!), ci le optimizează în folosul omului. Sînt multe culegeri de asemenea minuni contemporane, ale Sf. Gherontie de la Tismana, de pildă, și multe altele. Și vedem că, cel mai adesea, Dumnezeu lucrează așa. Fără ”fachirisme” și gesturi spectaculoase, fără ”Deus ex machina”. Optimizează stazele organismului bolnav, pînă cînd acesta intră în autovindecare. Desigur că și aici e o minune, dar nu una ”sfidătoare” și spectaculoasă, ci una osmotică, petrecută în intimitate. Așa lucrează iubirea. Căci Dumnezeu nu iubește fachirismul, minunile circărești, ci discreția, taina, noblețea. Și, eventual, anonimatul. 

Alt exemplu clasic: curcubeul - fenomen natural de refracție, explicabil prin legile opticii clasice, totuși, cînd îl trimite Dumnezeu într-un loc sau altul, îl receptăm ca pe un semn ceresc, legămîntul lui Dumnezeu cu oamenii, și avem fundament biblic în asta. La fel și halourile solare, ca cele de pe Tabor și din Ceahlău, produse cu predilecție la anumite sfinte sărbători. E o habotnicie să le constați ori să le iei ca un semn ceresc? Duce asta la necredință, la erezie, la exaltare?! Nu am observat! Dimpotrivă! Ori e de preferat să întorci fundul minunii, pretinzînd, filosofic, că cea mai mare minune este ”cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine”? O fi pentru unii, dar nu pentru ortodocși! Protestanții preferă varianta kantiană. Dar ortodocșii preferă osmoza - minunea vie, lucrătoare organic, și nu neapărat chestionată, cît timp aceasta nu le tulbură buna relaționare cu Dumnezeu.

  În timpul aresturilor pandemice, în rarele procesiuni cu icoane la vedere, uneori o cameră surprindea lucirea puternică a icoanei. Părăsiți și închiși în case, amenințați de viruși și arafați, ne bucuram cu toții că măcar Dumnezeu nu ne-a părăsit: și asta era minunea, de care aveam nevoie ca de apă atunci! Și inima ne șoptea că nu sîntem în autoînșelare și nimeni nu-și bătea capul cu dileme de reflecție și refracție! Tot atunci, exaltarea luminoasă orbitoare a crucii cîte unei biserici unde se ținuse, în taină, sfînta liturghie, ne bucura enorm, ca un semn de biruință asupra terorii fauciene, și ne dezgheța spiritul. Mai cîrcoteau atunci fariseii ca acum? Mai analizau la microscop capacitatea de reflecție a foiței de aur a crucilor și icoanelor? Nu, că tuturor le tremurau oasele: lumea era paralizată de frică, nu îi dădea nimănui mîna să facă exerciții intelectualiste. Exaltarea aurorală ne dădea tuturor speranțe, mesajul minunii era ortodox, ceea ce ne întărea duhul, și asta conta enorm. Și nu era autosugestie! Iar de unde anume venea fenomenul din punct de vedere optic, adică unde anume se intersecta raza voinței divine cu raza solară reflectată în folia aurită, pătrunsă în obiectiv, mai puțin conta. Evident că erau raze de soare, dar iată că acestea impresionaseră maximal ”pelicula” foto, ca apoi să impresioneze retinele noastre și noi să ne înseninăm inimile! Unde se intersectează aici raza bunăvoinței divine cu raza fizică solară, mai puțin contează, dar intersecția aceasta există și ea definește minunea! 

Dar acum sîntem relaxați, lockdownurile se pare că nu ne amenință, și fariseii își permit să relativizeze minunea, că nu-i mai împunge frica în coaste! N-ar fi nimic rău aici, de-ar gîndi cu frică de Dumnezeu și cu evlavie, iar nu cu dispreț. Atunci, frica pandemică ne smerea pe toți și nu ne permitea să teoretizăm speculativ în jurul minunii. Acum ne permitem! Dar cum?! Dacă judecata mea mă îndeamnă la dispreț față de semeni, ea nu este bună, căci am pierdut harul, și nu mai raționez în lumină, iar discernămîntul se duce! Dar exact în felul acesta, cu dispreț față de semenii lor, au raționat ”teoreticienii minunii” de azi! 

Rar apelează Dumnezeu la ”minuni ”hard”” - teleportări, fenomene antigravitaționale,  transsubstanțieri (pe care le avem la fiecare liturghie) și altele ca acestea: Dumnezeu nu iubește codurile tari. A apelat la ele la Facerea Lumii, ca să zic așa, și apelează la ele doar acolo unde nu se poate altfel. Cea mai mare minune, sau cea mai tandră, este să ne schimbe nouă ”dioptriile”. Adică să ne facă să Îl vedem. Și să Îi recunoaștem astfel manifestarea, inclusiv prin minuni. Taina inimii trebuie să rezoneze cu taina minunii. Să le simțim duhovnicește la fel, în duhul învățăturii ascetice creștine. Atunci știm că nu sîntem în înșelare.

Așa și aici, pe 4 februarie 2025, în curtea Patriarhiei: unii văd exaltarea luminoasă a icoanei sfîntului nou-proslăvit și se bucură cu smerenie, sporindu-și credința (că e Sf. Arsenie Boca ori Visarion de la Lainici mai puțin contează, zic eu, că sfinții se bucură împreună, iar Dumnezeu îi îmbrățișează pe toți). Dar alții, experții în fizică de clasa a VII-a, fac pe fariseii circumspecți și îi acuză pe primii de naivitate și bigotism, închipuindu-se atât de evoluați spiritual, încît minunea - care e jertfă Dumnezeiască, atenție! - nu le mai trebuie, disprețuind astfel nu doar pe semenii lor cu o credință mai spontană, ci și iubirea lui Dumnezeu, pogorîtă în taina minunii. 

Unde este trufia intelectuală? Unde este lipsa de aplecare cu dragoste, sensibilitate duhovnicească și grijă, față de lucrarea lui Dumnezeu? Intelectualismul ăsta ne omoară ochiul lăuntric și ne împietrește inima, ca să nu mai vedem minunea, sugerîndu-ne să ne considerăm superiori, prin intelect și spirit, minunii! Asta e curata nebunie! Ăsta e pericolul de acum, mult mai acut ca spontaneitatea și simplitatea în credință a unora. Pe cei simpli îi va apăra Dumnezeu, căci Dumnezeu îi iubește pe cei cu inima curată și cu copilăria în suflet! Căci și lui Dumnezeu îi place spontaneitatea, iar nu cugetarea sofisticată! Așadar, cu dragoste să primim iubirea cerească și cu grijă să cugetăm!

+9 februarie 2025, duminica Vameșului și a Fariseului

________________________________

Surse ale evenimentului comentat: 

Icoana părintelui Arsenie Boca [n.n.: erata se face abia mai jos în articol] a „strălucit supranatural“ la Centenarul Patriarhiei Române / video+foto

Autor: Ioan-Radu Gava, 05.02.2025

Marți, 4 februarie 2025, la Catedrala Patriarhală din București a fost organizată o serie de evenimente liturgice cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la decizia Sfântului Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a săvârșit Sfânta Liturghie, împreună cu membrii Sfântului Sinod, membrii Adunării Naţionale Bisericeşti, eveniment la care au participat sute de clerici și mireni. Imediat după terminarea slujbei a avut loc proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinţi duhovnici şi mărturisitori din secolul al XX-lea. Apoi a avut loc slujba Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române şi pentru începutul lucrărilor Sfântului Sinod şi ale Adunării Naţionale Bisericeşti. Toate lăcașurile de cult din România au săvârșit la rândul lor un Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române, iar clopotele au fost trase în toată țara timp de un minut. [...] Icoanele noilor sfinți din Biserica Ortodoxă Română au fost scoase din Catedrala Patriarhală în curtea din fața lăcașului de cult și Palatului Patriahal. 

Minune la Centenarul Patriarhiei. Icoana Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop a „strălucit supranatural“

Întreaga procesiune a fost difuzată video pe canalul de televiziune Trinitas TV, dar și audio la Radio Trinitas. Cei care au urmărit evenimentele de ieri de la Catedrala Patriarhală au sesizat însă un eveniment interesant. La un moment dat, o rază de soare a țintit fix icoana Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cunoscut până de curând ca părintele Arsenie Boca. Potrivit mai multor postări de pe rețelele de socializare, icoana a părut că „strălucește supranatural“.

https://www.dcnews.ro/icoana-parintelui-arsenie-boca-a-stralucit-supranatural-la-centenarul-patriarhiei-romane-video-foto_985450.html

Coiful dacic și orele astrale ale României : ”Ochii lui Dumnezeu” ne privesc!

Publicat pe platforma ActiveNews, marţi, 28 ianuarie 2025

Furtul coifului de aur de la Coțofenești și al brățărilor din tezaurul României arată ca un ultim ghiont de trezire a acestui popor și de îndemn la unitate, dincolo de orice disensiuni. Și va funcționa! Deja a inceput să funcționeze. 

       Nu întâmplător, furtul tezaurului s-a produs imediat după marea revărsare a sentimentului de biruință națională, iscată de ghirlanda nemaivăzută de hore ale Unirii, rotite cu bucurie, simultan, în toată țara: o demonstrație de unitate românească și de iubire de neam nemaiîntîlnită. Duhul Sfînt lucrează puternic în asemenea ”ore astrale”, iar demonul le urăște cumplit, căci bucuria  colectivă altruistă și plină de speranță este dintre cele mai puternice arme împotriva uneltirilor sale! 

      Nici o mînă omenească, nici un îndemn de natură ocultă, al oricărori rețele de partid, sindicaliste, mafiote, transnaționale, nu poate realiza, cu de la sine putere, o asemenea coeziune de duh românesc și la o asemenea scară. Toți participanții au simțit sublimul acelor ore, adică plenitudinea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor! Doar oamenii surzi la experiențe spirituale, cinicii cu inima atrofiată și cu mintea ștanțată ideologic, nu simt asta. 

       Dar ”ora asta astrală”, în care neamul își refăurea sufletul și sentimentul comunitar, trebuia pedepsită, trebuia spulberată pe orice cale. Cum? Printr-un atac la inima neamului. Apropo, sufletul, în traditia populară și în cea simbolică, este reprezentat de aur - esența netrecătoare. Și în alchimie aurul este sufletul omului - descoperim asta făcînd hermeneutica unor legende despre mitul sacrificiului întemeietor. 

       Abia în urma acestui scandal aflăm că tezaurul nostru antic, o cărămidă esențială din arborele genetic al neamului românesc, fusese dus de mult ostatic în acel muzeiaș provincial nepăzit, de cîteva luni de zile. Nu am văzut ca presa să fi trîmbițat acest major act intercultural - efectiv, un eveniment muzeistic internațional de mare anvergură, așa cum ar fi fost normal și cum se face în asemenea cazuri, nici măcar cît agitase spiritele cu  ”poneii roz” ai standului nostru național, organizat de ICR la New York! Nu mai vorbesc de ilegalitatea scoaterii din țară a originalelor și de șubrezenia contractulului expozițional. Toate astea trebuie anchetate la nivel internațional, și se va face.  

      Dar, dpdv strategic, se vede că tot acest transfer tacit al tezaurului a fost folosit ca un ”plan B” de forță majoră, eventual cu funcție de șantaj. Și iată că rotirea cosmică a marilor hore românești exultarea luminoasă produsă de această horire națională a iritat într-atît niște spirite, încît ele au simțit necesitatea forței majore! Înțelegeti cine anume a simțit asta și ce anume a deranjat! Dincolo de interesele de partid, de ideologii sau concepte etnice, de simpatii europene, euroatlantice, balcanice, eurasiatice sau autohtone, comuniunea națională românească s-a produs, în tot ce are ea mai nobil și mai înălțător, și este în creștere. Și se pare că nu mai poate fi oprită. Orice atac o întărește, orice provocare o consolidează! 

       Toți participanții la manifestările de celebrare a Unirii din 24 ianuarie simt cu inima asta: e un suflu de căldură umană, bucurie nebiruită și comuniune, un suflu parcă ceresc și eliberator! Este suflul biruinței, susținute de binecuvîntarea cerească. Un suflu susținut de mișcări similare din Europa și din alte părți influente ale lumii. Toată lumea fredonează ”Hai să dăm mînă cu mînă...” și trăiește duhul Unirii. Doar prin Dumnezeu se poate realiza așa ceva. Toți cei ce au experiența comuniunii cu Dumnezeu simt duhul euharistic al acestei comuniuni naționale. 

       Așa că marele rapt nu va ține, dar, mai ales, nu își va atinge scopul! Trofeul va fi găsit, iar acest moment de mare revoltă și emoție colectivă, stîrnit de incompetența clasei noastre conducătoare, va coaliza si mai mult această țară în jurul unui ideal comun, esențial, unificator. Toți oamenii responsabili ai acestui neam reactionează cu aceeași sfîntă indignare la marele rapt național și cu același sfînt îndemn de restabilire a dreptății și al onoarei acestei țări! Onoare manifestată și în spirit, și în cultură, și în litera legii. 

      Nu mai e acum o chestiune de a fi de partea unui candidat prezidențial sau a altuia, de partea unei facțiuni politico-ideologice sau a alteia: miza e identitatea națională, însăși ”ființa neamului”. Și iată cum asemenea sintagme, demagogice pentru unii, nu mai sînt cuvinte goale! Au înviat! Raptul național și atentatul la demnitatea națională sînt cele ce le-a reumplut de sens! 

      Cei mai multi au înțeles asta, iar cei care încă vituperează furios și aberant, înecați în propriul venin și în frustrările fără număr, au căzut rău la această etapă a Marii Cerneri. Căci nu întîmplător ne trimite Dumnezeu asemenea grele încercări, și tocmai acum! O mare încercare este și un mare dar, dacă știi să te folosești activ și duhovnicește de ea... Să o folosim ca atare: inteligent, creativ, euharistic!

Rețeta fericirii și rețeta nefericirii

 Știți care-i rețeta fericirii? Curajul! Curajul de a risca pentru Hristos, curajul de a ți-L asuma pe Hristos. 

     Fiți curajoși! Mizați pe cei curajoși! Nu vă înmormîntați idealurile, așa cum au făcut-o și o fac toți colaboraționiștii sistemelor (comunist, capitalist, oricare ar fi el)! Ei sînt cei ce vă spun că ”nu se poate altfel”, pentru că ei nu au reușit! Ei și-au ratat idealul, iar acum spumegă de teamă că li se spulberă castelele de nisip, clădite pe minciună, corupție, duplicitate și impostură! 

      Alegeți-i pe cei curajoși, pe cei care vă propun un ideal și un plan de realizare a lui! Asta arată că ei au mai realizat proiecte de anvergură (chiar dacă nu au condus o țară, un partid, o multinațională...), altminteri nu ar fi fost capabili de gîndirea sistemică pe care un proiect de țară o cere. O gîndire organizată, strunită de voință și disciplină creatoare, de care cei cu ochii încețoșați și promovați de sistem nu au habar, căci este nevoie de multă osteneală și perseverență pentru a o dobîndi. Doar profesioniștii, și dintre ei, doar cei curajoși o au!  

     Nu vă înmormîntați idealurile, așa cum au făcut-o cei care confundă Idealul cu Iluzia!

     Idealul nu se construiește  de unul singur, ci împreună! Am intrat în evul în care doar împreună vom reuși! Împreună în Adevăr, în Dumnezeu și Speranță: aceasta este măsura cernerii! 

    Știți care-i rețeta nefericirii? Compromisul! Pactul cu diavolul, de dragul unei siguranțe iluzorii și egoiste, care nu te duce, de fapt, nicăieri, căci e zidită pe minciună și ipocrizie, care te duc, pînă la urmă, doar în haosul și degradarea morală produse de trădări și de perpetua confuzie a valorilor. Este calea sinucigașă, pe care mulți debusolați spiritual marșează, de dragul iluzoriei siguranțe și al carierei, ducîndu-i și pe alții la pierzare. 

    Alegeți Idealul, iar nu Iluzia! 

    Cînd caracatița tremură din toate tentaculele, e clar că i-a sosit ceasul. Nu mai alegeți caracatițele sistemului, de dragul iluzoriei siguranțe, pe care nu v-o vor oferi niciodată, căci nu au de unde! Nu vor face decît să vă sugă și mai mult sîngele - aceasta fiind singura lor hrană -, cufundîndu-vă în haosul și degradarea morală în care ei înșiși se zbat. Ochii lor tulburi și zîmbetele chinuite, deformate de frustrări, arată asta. Ca și declarațiile abia silabisite și fără noimă, citite după prompter, și bălbăielile publice, vrednice de cel mai vulgar stand-up comedy. Toate acestea arată că alții îi împing spre o poziție publică nemeritată, iar păpușarii din spatele lor vor face jocul. Nu lăsați să se mai întîmple aceasta! 35 de ani de minciună și păpușăreală politică ieftină ne-au ajuns! 

    Românii - cei mai mulți - nu au știință politică, dar Îl mai au pe Dumnezeu! Să-i iubim pe cei ce nu se rușinează de Dumnezeu, pe cei care nu renunță la Ideal! Pe ei să mizăm! O societate fără credință și ideal și-a semnat cu mîna ei condamnarea la descompunere. 

    Trăiască România! Trăiască Dumnezeu în România!

Din viața Cuvioasei Elena din Diveevo (+28 mai/10 iunie) sau taina ascultării: ”Ia mori tu în locul lui Mihail Vasilievici!”

28 mai/10 iunie: Prăznuirea Cuvioasei Elena (Manturova) din Diveevo, ucenica părintelui Serafim de Sarov. 

 Era de origine aristocratică și locuia într-un sat de lîngă Novgorodul de Jos (Nijni Novgorod), împreună cu fratele său. La vîrsta de 17 ani a văzut în vis un balaur, care încerca s-o înghită. Pe atunci ea ducea o viață lumească, dar coșmarul acesta a făcut-o să cadă în genunchi la rugăciune, făgăduindu-i Născătoarei de Dumnezeu că își va afierosi viața Domnului. Atunci balaurul a lăsat-o. De atunci Elena și-a schimbat viața: a început să lectureze cărți duhovnicești, străduindu-se din inimă să își împlinească făgăduința. Timp de trei ani, Elena a mers la părintele Serafim de Sarov, rugîndu-l să o lase să intre în mănăstire. Dar el îi tot vorbea de un mire, care trebuia să apară în viața tinerei. Ea nu înțelegea că sfîntul vorbea despre Mirele Ceresc, Hristos. 

Abia peste trei ani avva Serafim i-a dat Elenei binecuvîntarea să intre în monahism. Și îi plăcea adesea să le spună celorlalte maici, arătându-le-o pe Elena: - Iată, aceasta este conducătoarea voastră! Astfel, Cuviosul a prevăzut cu ochii minții viitorul nevoitoarei. Elena, desigur că era intimidată de asemenea cuvinte. 

Ea nu își precupețea ostenelile, trudind cot la cot cu celelalte surori. Din firea ei era foarte bună și le ajuta în taină pe multe surori. La recomandarea Cuviosului, se străduia să petreacă mai mult timp în tăcere și în rugăciune. Cu timpul, Cuviosul Serafim a însărcinat-o responsabilă cu odăjdiile preoțești și cu rînduiala slujbelor, motiv pentru care a fost tunsă rasoforă. 

Brusc, fratele ei, Mihail, de asemeni ucenic al Cuviosului Serafim, se îmbolnăvi și căzu la pat. Atunci starețul Serafim îi spuse Elenei: - Fratele tău trebuie să se mai ostenească în ogorul Domnului, spre slava lui Dumnezeu. Așa că ia du-te tu, în locul lui, la prestolul Ceresc! Fie cum binecuvîntați, părinte - răspunse cu smerenie Elena. Atunci părintele începu să vorbească mai des cu ea. Și Elena i se destăinui că, de fapt, în era frică să se întoarcă ”acasă”. - Vai de mine, bucuria mea! Moartea nu trebuie să ne îngrozească, că doar ne așteaptă bucuria veșnică! După această discuție, Elena se prăbuși de cum ieși din chilia părintelui Serafim. Reuși să ajungă, cum-necum, pînă la casa ei, unde se întinse pe pat, din care nu se mai sculă niciodată. Înainte de moarte, Cuvioasa Elena avu o vedenie: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu o duse de mînă în Cerescul Diveevo (mănăstirea cerească Diveevo), un palat de aur și cleștar, de o neasemuită frumusețe, unde Elena văzu, într-o odaie luminoasă, pe surorile de mănăstire - prezente, trecute și viitoare - în înveșmîntarea cerească, hărăzită de Dumnezeu, dar într-o altă odaie, mai întunecată, le văzu și pe cele nevrednice și triste, dezbrăcate de bucurie. Părintele Serafim asistă la această vedenie, chemîndu-i pe toți în sfîntul lăcaș. 

Cuvioasa Elena a trăit 27 de ani, dintre care ultimii opt ani în mănăstire. A trecut la Domnul pe 28 mai/10 iunie 1832. Imediat a doua zi după moarte era praznicul Sfintei Treimi și atunci, în timpul liturghiei pentru adormiți, exact la cîntarea Heruvicului, de față cu toți cei din biserică, prezenți la slujba parastasului, Cuvioasa Elena zîmbi bucuroasă din sicriu de trei ori, de ca și cum ar fi fost vie. Și Cuviosul Serafim spuse: Sufletul ei s-a înălțat în zbor ca o pasăre! Heruvimii și Serafimii s-au dat înapoi în fața ei și i-au deschis calea! S-a învrednicit această fecioară să șadă nu departe de Preasfînta Treime!” Cuvioasa Elena a fost înmormântată alături de mormîntul întemeietoarei mănăstirii, maica Aleksandra. De multe ori maicile doriseră să înmormînteze în acel loc liber vreun mirean, dar de fiecare dată, în chip minunat, Cuvioasa maică Alexandra săvîrșea cîte o minune spre a nu îngădui asta, de pildă groapa se inunda în urma unor ploi torențiale, Cuvioasa arătând că nu dorea acest lucru. Acum groapa rămăsese uscată și în ea fu coborît trupul dreptei rugătoare a mănăstirii Diveevo. Elena Vasilievna fusese deosebit de frumoasă la înfățișare, avea statura înaltă și fața rotundă, ochi negri cu priviri agere și păr negru. În anul 2000 i-au fost descoperite moaștele neatinse de stricăciune, așa cum profețise cîndva părintele Serafim.