Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 18 septembrie 2021

Prelegerea despre filmul "Viața lui Aleksandr Nevski" continuă anul comemorativ Nevski la Casa Rusă

 


Joi, 23 septembrie 2021, la ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50) continuă ciclul cinematografic dedicat aniversării a 800 de ani de la nașterea Sfântului și binecredinciosului Mare Cneaz Aleksandr Nevski, cu filmul:

"Viața lui Aleksandr Nevski" («Житие Александра Невского»), regia Gheorghi Kuznețov, URSS, 1991. Scenariul: Gheorghi Kuznețov și Boris Șustrov. Imaginea: Gheorghi Maier. Muzica originală: Vladimir Lebedev. În rolurile principale: Anatoli Gordul (Cneazul Aleksandr), Viktor Pomorțev (pr. Tavrion), Vațlav Dvorjețki (Mitropolitul), Arsen Umuraliev (Batîi). Producător: Studioul ”Evrazia” (Sverdlovsk). Dramă istorică, film biografic, film creștin.

Filmul relatează imaginar ultimele zile din viața Marelui Cneaz, care se întoarce din capitala Hoardei de Aur în cetatea Vladimirului, reședința sa. În timpul îndelungatei și anevoioasei călătorii cneazului i se face rău. Stările de conștiență alternează cu cele de semi-trezvie, în care creazul muribund este vizitat de diferite viziuni. Amintirile faptelor de vitejie ale trecutului iau locul prezentului și alternează cu acesta - prilej pentru flash-back-uri evocatoare ale trecutului glorios al voievodului, precum și pentru meditații creștin-sapiențiale, rostite de protagomist ori de călugărul care îl însoțește pe cneaz. 

Filmul se concentrează pe dimensiunea hagiografică, de sfințenie a marelui conducător medieval, ilustrînd trama cu ierofanii și alte minuni consemnate de cronici, inclusiv cu viziuni de minuni petrecute după moartea sfîntului voievod.

Este primul și singurul din suita, destul de bogată, de ecranizări ficționale ale vieții marelui voievod rus, care evocă virtuțile creștine și de sfințenie ale acestuia.  Sub acest aspect ideatic (și ideologic), el se situează oarecum diametral opus față de capodopera lui S. Eisenstein, cu care, de altfel, nu își propune să polemizeze în mod explicit. Este filmul de care ”hagiografia cinematografică” rusă contemporană avea nevoie. 

Film accesibil inclusiv școlarilor de vîrste mijlocii și mari (12+). 

Subtitrarea în limba română, realizată special pentru acest eveniment, este asigurată de Casa Rusă din București.

Accesul la prelegere și vizionare este gratuit, în limita locurilor disponibile. 

Cei interesați sînt invitați să-și confirme participarea pe pagina Casei Ruse din București, dedicată evenimentului: https://www.facebook.com/events/282752390023239?ref=newsfeed.


Filmul este vizionabil și virtual, dar fără nici un fel de subtitrări și (pe youtube) cu reclame:

http://glazoveparhia.ru/film-zhitie-aleksandra-nevskogo/ 


vineri, 20 august 2021

Plecarea la cer a Doamnei Nazaria - Recviem la trecerea în veșnicie a poetei Nazaria Buga

Apărut în revista Convorbiri literare nr. 7 (iulie) 2021, p. 148-150

De Înălțarea Domnului a părăsit pământul poeta, editoarea și presbitera Nazaria Buga. După ani lungi de discreție literară și stingere lentă a fragilei ei ființe pământești, Dumnezeu a hotărât s-o înalțe la Sine, odată cu Sine. Ce dar mai mare poate fi ca acesta? Ce poți cere mai mult de la o viață trăită în Dumnezeu?

A viețuit mereu în mare discreție. În ultimii ani se disipa încet, tăcut și lucid, măcinată de o suferință de care nu s-a plâns niciodată. Acesta era pariul marii demnități existențiale, asumat de doamna Nazaria Buga: de a nu-și divulga suferința, păstrându-și mereu, pe cât posibil, atenția și disponibilitatea deschise către familie, prietenii din jur și cei din biblioteci și către aproapele, întru o îmbrățișare hristică încununată de o platonică frumusețe. O frumusețe crucificată. 


Da, exista o frumusețe aristocratică ascunsă în spatele acestei stingeri, pe care prietenii și apropiații o intuiau, și cred că și dânsa era, oarecum, conștientă de asta. Chiar dacă ajunsese la acea deplinătate a vârstei și a condiției femeiești și umane, cînd nu te mai pui pe tine, oricât de grele ți-ar fi încercările, în centrul atenției. Cred că această frumusețe crucificată devenise hrana sufletească zilnică a doamnei preotese Nazaria, atunci când trupul ei firav ajunsese să respingă aproape orice fel de hrană palpabilă. De aceea probabil că și evita să vorbească despre suferința ei - subiect aproape tabu: să nu piardă orizontul acestei frumuseți aspre, demne și foarte înalte, în care se învățase, de ani buni, să trăiască.

Întâlnirile noastre, nu multe, dar esențiale, s-au desfășurat nu atât în jurul bisericii Sf. Gheorghe Vechi, unde slujea părintele Ion Buga, prin anii '90 - 2000, cel cu care-și unise destinul, biserică la care mersesem regulat mai bine de un deceniu și jumătate, cât în jurul ”literelor frumoase”, a literaturii de esență creștină și a celor care o animau, pe care distinsa scriitoare îi aduna în jurul revistei ”Rațiunea Mistică”, editată de Fundația ”Sf. Gheorghe Vechi”; ne mai întâlnisem la câteva serate de suflet, găzduite de Spiru și Gunka Vergulescu, pictorul și muziciana, prietenii de o viață ai familiei Buga, plecați și dânșii, de ani buni, la Domnul. 

Adesea, buna sa prietenă, criticul de artă Alexadra Titu, care îmi fusese profesor de istoria artei  și cu care împărtășisem, ulterior, mai multe pasiuni și interese intelectuale și artistice, îmi spunea cuvinte de apreciere despre doamna Nazaria. La rândul ei, aproape de fiecare dată cînd ne întâlneam, doamna Nazaria îmi împărtășea admirația ei față de temeritatea cu care Alexandra Titu își înfrunta dramaticul și neobișnuitul destin și de eforturile cu care lupta să-și slujească în continuare familia și profesia, în ciuda bolii necruțătoare, care tindea să o rupă de tot ce-i era drag. Le lega o trainică prietenie, bazată, probabil, și pe același tip de confruntare dintre vocația creatoare, voință și dăruire, boală și credința în Dumnezeu, desfășurată în arena vieților lor. De la ambele mari doamne, slujitoare ale culturii și artelor, am învățat multe, dar mai ales tenacitatea, demnitatea și curajul de a-mi urma idealul. 

La începutul anilor 2000, cînd auzise că scrisesem o carte despre Tarkovski, doamna Nazaria Buga m-a invitat să public în cadrul revistei pe care o îngrijea. Atunci i-am spus că scriam și poezie. Am colaborat pe tema sacrului în artă și a poeziei, și întâlnirile noastre de lucru - nici foarte dese, nici foarte lungi - au prilejuit tot atâtea discuții de substanță, gravitînd în jurul artelor, spiritului și slujitorilor lor. 

Simțind că pe terenul poeziei ne reunesc cam același orizont interior și cam aceeași paletă simbolică, am rugat-o să îmi scrie prefața volumului de debut, Pentru trecerea zării și alte poeme. O impresionase, aproape la fel de mult ca poezia, ilustrația cărții, mai ales un fotoportet al meu de adolescență, un profil destul de frust și șăgalnic, de care eu mă detașasem de multă vreme. Spre surprinderea mea, profilul cu coadă de cal, proiectat pe un coșcojit leu de piatră, baroc, de la Palatul Peleș, îi rămăsese în memorie pentru mulți ani. Apoi, încrederea căpătată m-a convins să-i încrediințez scrierea unui cuvînt de referință și la următorul meu volum de versuri, mult mai riscant și mai provocator: Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui, și am avut bucuria să descopăr elevata intuiție și aparatul hermeneutic de calitate, pe care distinsa poetă și l-a pus la bătaie spre a desluși piscurile abrupte și alunecoase ale volumului. 

Abia acum, după trecerea ei dincolo, i-am descoperit cu greu, prin hățișurile netului, o fotografie de tinerețe: un portret în profil, foarte liric, tensionat în frumusețe și de-a dreptul metafizic. Chipul autoritar, cu alură regală, aproape alegorică, e marcat de ovalul părului negru, căzut rotunjit peste umăr. Palmele albe, așezate pe genunchi, își alungesc degetele, parcă în căutarea unui pian. Pianul lipsește, dar ai senzația că este acolo, și așa îmi vine să-l numesc: fotoportretul cu pianul. De altfel, afinitatea doamnei Nazaria față de etajul elevat al artelor, mai ales față de muzica clasică, era o coordonată permanentă a vieții sale, asiduu cultivată în familie, transmisă cu iubire copiilor, și poate că muzica fusese unul din podurile legăturii cu părintele, precum și cu buna ei prietenă, soprana Gunka Vergulescu... Nu ați cunoscut-o de pe scenele muzicale, pentru că imediat după timpuria căsătorie doamna Gunka și-a așezat muza la picioarele soțului ei, pictorul Spiru Vergulescu... dar asta e o altă poveste. 

Dar nu mă pot dezlipi de ”fotografia cu pianul”. Întreaga atitudine denotă o mare concentrare în jurul propriei ființe, privite în adâncime, și o enormă sete de ideal, pe care, la vârsta aceea a marilor visuri, ai putea-o numi superbie. Dar una profund spirituală, cenzurată de o remarcabilă voință și stăpânire de sine - trăsături atipice climatului intelectual de început al șaptezecilor, perioadă căreia pare să-i aparțină fotografia, dar cultivate de nobilul șaizecism. Aceste nobile trăsături poeta Nazaria Buga se va lupta să le păstreze întreaga ei viață, șlefuind aristocrația duhului ei în creuzetul de diamant al suferinței.

Îmi povestise odată cum își trăia moartea la fiecare dializă, ca o dedublare a ființei golite de sânge, care își contemplă fluidul vital scurs și adunat înafara ei, ca într-o cupă euharistică, umplută în timp ce tu te golești, pentru a te alimenta apoi tot pe tine! Zguduitoare imagine. Sciziunea dureroasă dintre sufletul-spirit și sufletul-sânge, care de obicei coabitează o viață întreagă împreună și doar la moarte se despart. Zguduitoare similitudine cu sacrificiul hristic, fie și aparentă, de care nu am îndrăznit niciodată să vorbim, dar pe care bănuiesc că o intuia. Chiar dacă moartea și învierea mediate de aparate erau motivate terapeutic și aveau o finalitate pragmatică personală, neaplecată direct către alții, similitudinea, fie și vagă, rămânea. Sunt sigură că ea o simțise. Și era tulburătoare. Sângele pulsând înafară de trup, împreunându-se cu fluidul purificator și scurgându-se înapoi, reciclat, în corp. O tainică metanoia a trupului, care nu mai putea să se îngrijească singur de această lucrare. O tainică cruce. Doamna Nazaria pătimea această cruce de două ori pe săptămână. Timp de cinsprezece ani, inima i-a fost nevoită să îndure acest supliciu. Un supliciu salvator. Un poet mai tânăr, Florin Caragiu, a avut curajul și inspirația să transpună în versuri vibrațiile dureros-străluminânde ale acestor morți și învieri repetate. Doamna Nazaria, poetă de mare calibru simbolic, vastă cultură și adâncă trăire lăuntrică, a preferat, și în această privință, tăcerea. Cred că tăcerea a fost cea care i-a dat marea forță de a duce această cruce până la capăt, fără să se risipească pe cale și, mai ales, fără cârtire. Aceasta din urmă, cu precădere - necârtirea în fața suferinței, ca și nejudecarea aproapelui - cred că i-a deschis și calea cea mai sigură spre cer. 

Când înainte de Înălțare mi se lipiseră de ochi florile splendide, de iunie, ale unui țăran care le vindea printre blocuri, fără să am vreun motiv obiectiv să le cumpăr, am presimțit că ceva urma să se întâmple. Parcă Dumnezeu inserase o scurtă pauză de frumusețe gratuită în viața mea, căreia abia mai târziu urma să-i deslușesc noima. A doua zi, vestea morții mă pune în gardă. Alerg în stradă: țăranul era încă acolo, cu superbii lui trandafiri de grădină, românești, cu petale vii, larg deschise și mirositoare. Atunci mi-am amintit că doamnei Nazaria îi plăceau mult florile, mai ales cele autohtone. Fie și somptuoase. Am ales cei mai somptuoși trandafiri țărănești! O minune de flori, pe care Dumnezeu mi le trimisese ca s-o conducem spre cer pe roaba Sa, poeta Nazaria! Din clipa aceea micile minuni se ținură lanț. Aveam sentimentul frumos și liniștitor al unei petreceri dincolo, bine rânduite de Dumnezeu, cum se întâmplă nu neapărat cu sfinții, ci cu oamenii așezați în credință și greu încercați, când Dumnezeu deodată îi slobozește în Lumină, îngrijindu-Se și de cei rămași pe pământ. 

Slujba stâlpilor de vineri seara, în biserica de suflet a părintelui Buga și a noastră, slujba parastasului de sâmbătă, densă și cristalină în trăire și conținut; prieteni de demult, rubedenii cunoscute și necunoscute, surpriza îmbătrânirilor, dar și bucuria privirilor noi, de copii - atmosfera adunărilor funerare în varianta lor cea mai, duhovnicește vorbind, fericită. Fericirea aceea când simți că cel răposat este bine, pentru că a nădăjduit și a iertat până la capăt, pentru că a iubit și a fost iubit, pentru că rugăciunile și credința i-au fost consistente și nezadarnice. Multă limpezime și pace, lacrimi cumpătate și sincere, așa cum se cuvine unei agapice prohodiri. Cuvântul înțelept, dar sugrumat de emoție al părintelui Buga, cuvântul cald și vibrant al mai tînărului pr. Tudorel Peiu, cel al luminoasei maici Anastasia și al altor apropiați, ne-au readus-o și mai aproape pe doamna Nazaria, în tot ce avea ea substanțial și frumos, în tot așezământul arvunit al mântuirii ei, dar și al împăcării cu Dumnezeu a celor ce au iubit-o. 

În drumul spre cimitir, o ploaie năprasnică ne surprinse. Turna torențial, cu bulboane, perdele de apă curgeau șuvoaie din cer, încât orice înmormântare după rânduială părea compromisă. Unii decantau superstiții, câteva femei se rugau, altele se gândeau cum să nu-și strice pantofii. Așteptam. S-a mai domolit, cât să ne adunăm în jurul mormântului; dar numai cuvântul popii, de la primele orații ritualice, a oprit vijelia. Amuțirăm cu toții. Slujba și-a urmat rânduitul făgaș. După ce primii bulgări de pământ fură aruncați peste groapă, o femeie îmi făcu semn să mă uit la cer. Nu vedeam nimic. Mi-a luat clipe bune să zăresc în înaltul norilor tuciurii o spărtură rectangular-cruciformă prin care se vedea limpede cerul albastru. ”E ca un înger cu aripile desfăcute!”, ciripi o fetiță; ”prin crucea asta Dumnezeu îi ridică sufletul la El”, îi explică, previzibil, mămica, înțelegătoare. Clipe îndelungi veghe de pe cer, benedictină, pământul proaspătului mormânt așezat chiar dedesuptul ei, al crucii albastre. Până când vântul o risipi. 

Nu, nu știu dacă a fost un model de sfințenie doamna Nazaria. În orice caz eu nu am fost îndeajuns de apropiată de ea pentru a putea să mă pronunț. Alții pot da mărturie despre aceasta. Dar a avut un model de așezare în cele ale idealului, în suferință și în Dumnezeu, care i-au deschis, în final, mila și bunăvoința divină. Până la urmă, despre asta este vorba, nu-i așa? 

15 iunie 2021

Mini-fișă biografică

Nazaria Buga: poetă, critic literar, eseist (n. 8 februarie 1949, com. Răchitoasa, jud. Bacău - m. 10 iunie 2021, București). A scris prefețe la mai multe volume literare și a fost redactor-șef al revistei ”Rațiunea Mistică”, editată de Fundația ”Sf. Gheorghe Vechi” din București. 

Volume de versuri publicate: Întîmplare dintr-o veche gravură, Editura Litera, 1979; Himera apei, Editura Litera, 1983. 

Apariții literare în presa vremii (ex: România literară nr. 24/2006, http://romlit.romanialiterara.com/index.pl/nazaria_buga). 

miercuri, 28 iulie 2021

”Novgorod cel Mare” continuă anul comemorativ Nevski la Casa Rusă

 Marți, 3 august 2021, la ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50) continuă ciclul cinematografic dedicat aniversării a 800 de ani de la nașterea Sfântului cneaz binecredincios Aleksandr Nevski, cu filmul: 

 


”Novgorod cel Mare, cetatea Sfântului Aleksandr Nevski”
(«Господин Великий Новгород»)
, URSS, 1984. Regia: Aleksei Saltîkov. Scenariul: Aleksei Saltîkov și Iuri Limanov. Producție Mosfilm. Cu: Oleg Strijenov, Viaceslav Ezepov, Zinaida Kirienko, Elena Antonova. Dramă de război cu elemente mistic-creștine. Durata: 96 min. 

Filmul, o dramă de război plasată în timpul Celei de-a Doua Conflagrații Mondiale, redă lupta locuitorilor Novgorodului, organizați în formațiuni de partizani, de a-și salva orașul ocupat și patrimoniul cultural și spiritual de invadatorii hitleriști. 

În august 1941, armata germană, care a invadat Uniunea Sovietică, se apropie de Novgorod cel Mare. Orașul este pe cale să cedeze, locuitorii sunt evacuați și, împreună cu ei, valorile de patrimoniu din muzee. În timp ce lucrătorii muzeului Kremlinului novgorodez (vechea fortăreață) se grăbesc să evacueze muzeul (care reprezintă centrul spiritual și identitar al orașului), hitleriștii doresc să distrugă orice urmă de arhitectură tradițională rusă din oraș, batjocorind monumentul a 1000 de ani de la încreștinarea Rusiei și plănuind să arunce în aer catedrala și clopotnița din Kremlin. În jurul acestora  se țese conflictul principal al filmului. Pentru a distruge Kremlinul, hitleriștii încuie populația civilă în catedrala mănăstirii Sf. Gheorghe (Iuriev) și încearcă s-o arunce în aer cu tot cu oameni, dar, printr-o minune, catedrala rezistă exploziei. Între timp, detașamentele de partizani află de explozivul, ce este transportat cu bacul, în scopul detonării Kremlinului și organizează o diversiune prin care anihilează, cu prețul vieții unuia dintre ei, încărcătura cu exploziv.



Acțiunea din  timpul Celui de-al doilea Război Mondial alternează cu incursiuni istorice în epoca lui Aleksandr Nevski, motivate de o situație istorică oarecum similară. Alternarea celor două timpuri istorice în jurul aceluiași tip de confruntări, al căror teatru este aceeași cetate a Novgorodului celui Mare, sugerează intervenția spirituală a sfântului cneaz și a celor dimpreună cu el în salvardarea eroilor partizani și a fortăreței novgorodene, cotropite de hitleriști. 

Filmul reia un episod istoric paradigmatic, al pruncilor smulși de la sânul mamelor lor și aruncați de teutoni în cuptorul de topire a clopotelor catedralei, evocat și în filmul lui Eisenstein și mult discutat de comentatori.  

Dincolo de trama specifică de război, filmul este și o meditație asupra importanței patrimoniului cultural și spiritual pentru identitatea unui popor. Astfel, teatrul confluntărilor nu este atât cel militar, între două armate (mai precis, între o armată organizată și o formațiune de partizani), cât între păstrătorii Tradiției strămoșești și invadatorii, care doresc să o anihileze. Iar lupta pentru Novgorod, concentrată în lupta pentru salvgardarea Kremlinului, a clopotelor și a catedralei, este lupta pentru salvgardarea ”inimii” unui poporului rus și a zestrei sale creștine.  

Realizat din perioada premergătoare Perestroikăi, filmul lui Aleksei Saltîkov este prima producție sovietică de ficțiune în care marele cneaz este evocat nu doar ca voievod exemplar, erou întemeietor și personaj de legendă (ca în capodopera lui S. Eisenstein din 1938), ci și în dimensiunea sfințeniei sale, zugrăvită în culori pitorești și legendare. 

Jocul convingător al actorilor, sincer asumat psihologic și expresiv, discreția intervențiilor ”mistice-cerești”, precum și trama bine condusă, într-un ritm alert și bine închegat, fără exagerări maniheiste, conduc la un film emoționant, tulburător și meditativ, pe nedrept neglijat de distribuitori și de istoria filmului. 

Mulțumim Casei Ruse din București pentru realizarea traducerii - prima traducere într-o limbă străină a filmului -, precum și studioului Mosfilm pentru acceptul de difuzare a acestei rarități cinematografice în România!  

Intrarea este liberă. Vizionarea va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

https://www.facebook.com/Elena-Dulgheru-texte-texturi-subtexte-1415839265390600/ 

marți, 6 iulie 2021

”Aleksandr Nevski” de Eisenstein deschide Anul Comemorativ Nevski la Casa Rusă

Proiecție comentată ”Aleksandr Nevski” ("Александр Невский") de Serghei Eisenstein (URSS, 1938), scenariul: S. Eisenstein și Petr Pavlenko, durata: 1 oră și 50 min.Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text care spune „06 IULIE 17:30 CASA RUSĂ București, Lascar Catargiu 50 prelegere a doctorului în științe cinematografice grafice Elena Dulgeru despre viața Sfântului Alexandru Nevski (partea 1) cu proiecția filmului ALEXANDR NEVSKI (1938)”

 

Marți 6 iulie 2021, ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50, aproape de Piața Victoriei) demarează un ciclu de vizionări de film comentate, dedicate Sfântului cneaz binecredincios Aleksandr Nevski și modelului sfințeniei voievodale în istoria guvernării statelor creștin-ortodoxe. Subiectul este prilejuit de ”Anul Aleksandr Nevski” -  aniversarea în 2021 a 800 de ani de la nașterea legendarului conducător - eveniment cultural major pentru identitatea Rusiei contemporane.


Sfântul binecredincios Mare Cneaz Aleksandr Nevski este personalitate marcantă a Rusiei medievale și a calendarului creștin-ortodox, model exemplar de coabitare a virtuților sfințeniei cu cele ale civismului, a calităților voievodale cu înțelepciunea și evlavia. Cinematografia rusă i-a dedicat câteva ample pelicule de ficțiune, pe care le vom viziona și analiza în cadrul unor seri, la Casa Rusă din București. Dintre aceste pelicule, capodopera lui Serghei Eisenstein este cea mai cunoscută și apreciată, atât în istoria filmului rus și sovietic, cât și în cea a filmului universal. Și este cea cu care debutăm acest ciclu. 
 
Intrarea este liberă. Vizionarea va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

duminică, 30 mai 2021

Duminica Samarinencii: Cui Își divulgă dumnezeirea Hristos?

 

Lucrare, probabil, de Elena Murariu
Hristos a vindecat si miluit pe foarte mulți. Dar şi-a divulgat Dumnezeirea foarte puținora. Cui anume?
Nici lui Pilat şi mai marilor zilei, nici leviților Templului și învățaților farisei, nici leproşilor și celor flămînzi doar de pîine și sănătate trupească, ci unei femei de neam neales şi de credință "neortodoxă", sincretică, dar cu un fundal sănătos, adică încă păstrătoare a învățăturilor lui Dumnezeu date prin Moise si ceilalți profeți. 
 
Hristos nu Işi dezvăluie Dumnezeirea stăpînitorilor oficiali ai teologiei mozaice, pretinșilor patroni peste revelație și peste lucrările Domnului, ci Samarinencii, unei femei cu viață personală încurcată, dar însetate de trăire duhovnicească și căutatoare a locului adevaratei închinări, unei femei inteligente, îndrăznețe şi cu inimă mare și necoruptă, că altmineri n-ar fi putut converti în cîteva ceasuri un sat întreg, care pînă atunci o marginalizase.
 
Nu leviților, prestatori de servicii religioase, cu inima împietrită, nici școliților farisei, pretinși stăpînitori peste dogmă Își arată fața și identitatea Hristos, ci femeii stigmatizate, rebele și inițial șovăielnice, dar căutătoare de Adevăr, de la Fîntîna lui Iacov, "oaia neagră” a satului, cea care va deveni apoi apostola satului, iar apoi apostolă și mărturisitoare neînfricată a lui Hristos, împreună cu toată familia ei. Iată cui i se arată față către față Hristos!
 
De ce? Pentru că una ca Fotini avea să-L recunoască și să se lase transformată de învățătura Sa! Cine și cum Îl va recunoaște astăzi și în viitorul ce va să vină, pogorît din filele Cărții Cărților, și a și venit? Cine îl va recunoaște pe Cel-Ce-Este de Cel-Ce-Doar-Pare-Să-Fie? Fariseii, leviții, sau cea din Samaria? Și care sînt cheile recunoașterii? Aceasta este întrebarea care ar trebui să planeze acum deasupra conștiințelor tuturor. 

Sfîntă muceniță Fotini, dă-ne credința ta, setea ta de Dumnezeu și de Adevăr şi buna ta îndrăzneală, precum și sfîntul discernămînt dumnezeiesc, ca să trecem biruitori prin cuptorul de foc, amenințări și amăgiri al vremurilor din urmă!

miercuri, 12 mai 2021

Cu lacrimi zboară cocorii - 9 Mai la Nikolaevsk


O simplă și foarte emoționantă minune s-a întîmplat pe 9 mai în orașul Nikolavesk din Rusia, la comemorarea anuală a Zilei Victoriei, relatată de multe posturi de știri. În timp ce oamenii, cu mic, cu mare, erau  adunați la festivitatea depunerii de flori la Monumentul Soldaților uciși în Marele război de apărare a patriei (WW2), și se transmitea celebrul cîntec "Zboară cocorii", dedicat soldaților ucişi pe front, au apărut pe cer două stoluri de cocori, care au început să planeze deasupra multimii adunate, exact câtă vreme a durat cîntecul, după care păsările s-au îndepărtat de la sine. 
În iubitul și foarte nostalgicul cîntec, care a dat numele și unui celebru și foarte iubit film sovietic de război*, cocorii simbolizează sufletele luptătorilor uciși pe front. 
(Nu poate fi vorba de un fals, căci fenomenul a fost înregistrat, la fața locului, de zeci de telefoane). 
Ruşii au plîns de emoție, chiar cei tineri si de vîrste medii, care nu știu despre război decît de la școală, de la părinți și bunici și din auzite! 


Apropo, de zeci de ani, adică dintotdeauna, comemorarea anuală a Zilei Victoriei este sărbătorită de ruși ca o adevărată mare sărbătoare populară. În această zi rușii din fiecare oraș, fără să fie împinși de la spate de nimeni, obișnuiesc să iasă cu mic, cu mare la marea demonstrație, cu steaguri și mai ales cu pancarte pe care fiecare familie își poartă, ca pe un odor, fotografia strămoșului-erou, care a luptat pentru ei, cei de azi, în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei. Acest sentiment al recunoștinței este foarte prezent în popor, chiar dacă a fost și întreținut de aparatele mediatice, ca pilon central al identității naționale.  

Extraordinară este sensibilitatea acestor oameni, care știu să împărtășească pînă la lacrimi suferințe la care nu au participat în mod nemijlocit! Și adîncă le este memoria. Cred că asta se cheamă dragoste de țară, nu? Cînd suferința strămoșilor tăi este parte din trupul tău, din sufletul tău, care doare, iar nu o informație oarecare, vehiculată de un manual de istorie sau de ziare, pe care le arunci la gunoi. 



Oare cîți dintre tinerii și adulții noștri plîng azi la evocarea suferinței celor uciși la Canal, în temnițele comuniste, la Fîntîna Albă, la Ip și Moisei, la Mărășești și Oituz? Ne răspunde Noul Cinema Românesc. Bine, nu au toate aceste tragedii aceeași anvergură, veți spune. Și mai este și propaganda, da. Dar suferința e suferință, tragedia colectivă e tragedie colectivă, iar neamul care și-o uită nu are viitor. Căci sentimentul apartenenței la neam este unul. Și el cimentează o țară pe axa istoriei, el îi asigură dăinuirea. 

”Noi aici am stat și am plîns”, spunea cîndva în vers Nichita Stănescu. Se mai cuminecă azi cineva din acest plîns? 

https://www.youtube.com/watch?v=kUtX9P5z_Xc


___________________________________________

*URSS, 1957, de Mihail Kalatozov. 


CHESTIUNEA CALENDARULUI: MEREU INOPORTUNĂ, MEREU ACTUALĂ

Iulian versus Gregorian. Cîteva gînduri incomode



În miezul celui mai mare praznic al Creștinătății, sfintele Paști, ne-am bucurat din nou, prin mila nesperată a Domnului, de minunea copleșitoare a pogorîrii Luminii necreate la Sfîntul Mormînt din Ierusalim, în Sîmbăta Mare. O minune care sfidează de două ori legile fizicii - prin geneza inexplicabilă prin știința actuală a fasciculelor luminoase și prin faptul că acestea nu ard în primele minute materia. 
Minunea coborîrii Luminii Pascale încîntă bucuria copilului din noi, copilul care crede că iubirea este mai mare decît barierele firii sau legile materiei, și că iubirea aceasta, de sorbinte dumnezeiască, se manifestă prin lumină. 
Mai mult chiar, minunea Luminii Pascale este o mărturie fără putință de tăgadă, valabilă pentru întreaga omenire, a adevărului evenimentului istoric al morții și învierii Domnului, precum și confirmarea corectitudinii datei la care este acesta prăznuit. 

Petrecut aproape în fiecare an, de două milenii încoace, acest măreț spectacol de taină (oximoronul exprimă prin excelență condiția tainei) ar trebui să adeverească  veridicitatea unui calendar al ciclului liturgic centrat pe Pascalii, bine întemeiat, o dată pentru totdeauna. 

Este de neînțeles cum, asistînd la această mare minune, creștinii ortodocși rămîn indiferenți față de adevărul chestiunii calendarului bisericesc, mărturisit de aceasta, de parcă bucuria lor s-ar manifesta doar sentimental, iar nu și asupra minții înțelegătoare. Cum poate fi atît de frivolă și efemeră trăirea lor din noaptea Învierii la Sfîntul Mormînt, pe care o petrec, posibil, o dată în viață? Cum de intelectul nu li se transfigurează doxologic prin această Lumină, mai ales celor cu cunoștințe teologice? Ori chiar acestea, fiind asimilate superficial, au ajuns să le obtureze capacitatea intelectivă?  

Cum de freamătă toată toată oecumena ortodoxă la cele mai mari praznice ale Creștinătății - mai ales de Paști, de Bobotează și de Schimbarea la Față - cînd marile semne dumnezeiești adeveresc din cer, cît să audă și pietrele, autenticitatea calendarului Iulian! Cît orgoliu intelectual, insensibilitate duhovnicească, cecitate teologică și nepricepere filosofică trebuie să ai ca să spui că timpul în care își desfășoară Biserica activitatea mîntuitoare nu contează? De ca și cum nu timpul este una din coordonatele fizice care ne adună împreună, participînd astfel în mod esențial la realizarea sobornicității Bisericii? Ori aceasta e clamată doar retoric în Crez? Cum poți vorbi de Creștinism, ca o religie în care tainele  întîlnirii omului cu Dumnezeu sînt retrăite liturgic, față către față, ignorînd, ca inesențială, dimensiunea timpului, cînd aceasta are valoare liturgică, de vreme ce îi adună pe oameni împreunăfață către față, pentru a putea fi săvîrșită liturghia? Fără acest împreună, liturghia nu este valabilă. Cum pot catolicii - care acceptă dogmatic minunea și taina, ca manifestări ale Duhului Sfînt - să celebreze Învierea Domnului înainte de ortodocși, pe ”stil gregorian”, cînd însăși lumina pascală le grăiește tuturor limbilor, culturilor și religiilor potrivit ”Pascaliei alexandrine” a vechiului calendar, adică cel iulian.

Știm că Paștele Ortodox se prăznuiește după calendarul iulian, și că o parte a bisericilor ortodoxe (printre care și cea Română) a trecut la calendarul greogorian în prima jumătate a secolului XX, în urma unori conjuncturi complicate, din care nu a lipsit presiunea politică, dar pe care nu le discutăm aici. 

Sciziunea aceasta calendaristică mă face să mă gîndesc la pilda banchetului mistic, cînd Dumnezeu îi invită pe toțila marea masă de nuntă împărătească, la care - potrivit pildei evanghelice - invitații se codesc să vină, scuzîndu-se cu motive lumești: boii cumpărați pentru aratul țarinii, nevasta tînără și celelalte. În altă evocare evanghelică a banchetului dumnezeiesc, un nuntaș este dat afară pentru că îi lipsește haina de nuntă, se pare că deoarece fusese căldicel (nici cald, nici rece), iar în pilda fecioarelor nebune și înțelepte, miza este aceeași mare cină a omului cu Dumnezeu. Iată cît de importantă este această întîlnire dintre om și Dumnezeu, cît de importantă este valoarea praznicului, în special a sfintei liturghii. 
Ei, cum ar fi ca o parte dintre invitații la nunta cerească să se scuze, motivînd că ei au celebrat-o  cu două săptămîni mai devreme? Va fi fost prezent, sau nu Dumnezeu la ceremonia făcută  
de ei după mintea și calculele lor? Noi nădăjduim că da... că încă ne mai rabdă această indolență. 
Argumentele unor teologi, că ”timpul nu există la Dumnezeu”, sînt lipsite de înțelegere a noțiunii filosofice și teologice a timpului, adică a timpului sacru, cu toate atributele și dimensiunile lui, și, de aceea, sînt frivole și fără substanță.
Mda, poate că Dumnezeu Își mai face încă pogorămîntul pentru ambele părți ale Bisericii Ortodoxe, scindate de chestiunea calendarului, trimițînd Duhul Său Sfințitor și unora, și altora, pentru nevinovăția și rîvna curată a celor ce nu se vor fi făcut responsabili direcți de marele păcat al sciziunii. Dar în ce măsură se poate face cel păcătos vas al harului, cînd sufletul său este distorsionat de păcatul nepocăit și, poate, chiar neconștientizat? Știm că într-o foarte mică măsură: vasul murdar, vasul găurit, vasul rupt sau corupt nu poate ține multe vreme fluidul luminii. Dumnezeu poate fi darnic, dar harul nu rămîne în sufletul orb și nepocăit. Așadar, oare în ce măsură și pînă cînd mai rabdă Dumnezeu această sciziune? 

Rarele discuții din România pe tema calendarului sînt extrem de superficiale și expediate, cu argumente (și teologice, și științifice) destul de simpliste, dacă nu chiar șubrede și conjuncturale. 
Este adevărat că în România, practic, nu se găsesc materiale serioase pe tema calendarului, și textele accesibile pe această temă se limitează la articole de maxim două-trei pagini. Totuși, subiectul este de mare importanță pentru teologi, care ar trebui să recurgă la astronomi specializați în chestiunea aceasta a calendarului, ca să o înțeleagă. Dar asemenea astronomi nu prea găsești în România, căci tema e extrem de îngustă, ”neproductivă” dpdv științific, extrem de complicată, și mai e și incomodă politic!

Știu foarte bine că nu o putem rezolva, și nici măcar pune oficial în discuție, în pripă și că este o chestiune foarte dificilă, din punct de vedere ecleziologic mai ales. Dar să ne aducem măcar aminte de ea, să o putem pe lista chesiunilor nerezolvate din agenda noastră de lucru, să lansăm discuții și dezbateri constructive pe această chesriune! E mai greu decît de organizat o masă de protocol și cîteva discursuri bombastice pentru presă, dar merită! Căci este viitorul nostru în joc.   

Materiale stiintifice serioase demonstrează că dpdv astronomic, calendarul Iulian este mult mai apropiat de realitate. De-a lungul secolelor, după aparitia calendarului Gregorian in Occident, in Rusia s-au organizat nu puține întruniri ale academiilor de științe, care, împreună cu oamenii calificați ai Bisericii, au analizat această problemă complicată, pentru a evalua oportunitatea adoptarii noului calendar si corectitudinea astronomică a acestuia. Au existat ”Comisii pentru calendar” care au activat ani de zile, acestea antrenând cele mai luminate minți ale epocii (ca savantul Dmitri Mendeleev, care a avut o mare contribuție în chestiune). Concluzia a fost că Iulianul este mult mai apropiat de realitatea astronomică și mai practic. Se găsesc multe materiale bisericești si stiintifice pe tema aceasta, biblioteci intregi cu sisteme astronomice de masurare a timpului, comparatii dintre acestea după diverse criterii... E o știință complexă, un subdomeniu al astronomiei pe care foarte puțini specialiști îl stăpânesc. 

Iată o mostră din această vastă bibliografie: О старом и новом календарном стиле, Петрова Н. Г. (Despre stilul calendaristic vechi și cel nou, de N.G. Petrovna)

Iată și ceva în engleză, publicat pe situl Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși:

Calendar battles or about Julian and Gregorian calendars in stark terms, 18 January 2021, Archpriest Vladimir Dolgikh

... care, apropo, are și o versiune în limba română, cu traducerea studiului respectiv în românește:

Bătălii calendaristice sau De la calendarul iulian la calendarul gregorian, 24 ianuarie 2021, Prot. Vladimir Dolghih

Din păcate, mulți astronomi consideră calendarul Iulian un ”medievism” în sensul prost al cuvîntului, ceea ce total fals. Am vorbit cu unii astronomi cu experiență și... am fost dezamăgită de necunoașterea lor in această problemă. In română nici nu se găsesc materiale substanțiale pe tema asta, chiar și Biserica pe stil vechi nu a publicat decît broșuri foarte sumare pe tema asta, mai degrabă apologetice și care nu abordează subiectul dpdv astromomic, ci iar în Vest, unde, oricum, Ortodoxia nu e la ea acasă, bibliografia pe această temă nu e ușor accesibilă. Căci ideologiile dictează, iar teologii noștri nu au la ce specialisti autohtoni să recurgă. Așa că traducerea unor asemenea texte ar trebui să fie o chestiune urgentă...

Spre exemplificare, traduc un fragment din studiul intitulat ”Despre calendarul vechi și cel nou” de N.G. Petrova, publicat pe portalul-bază de date cu lucrări științifice ”Mir znanij”:

Astronomul A.A.Belopolski a amintit că savanți, precum astronomul rus F.A. Bredihin, astronomul american Simon Newcomb și istoricul rus V.V. Bolotov au demonstrat în mod repetat superioritatea calendarului iulian. (...) Vorbind de aspectul științific al problemei calendarului, Iușkov observă că ”multă lume crede sincer că cei ce preferă stilul vechi o fac din ignoranță sau pentru că aparțin de creștinii pe stil vechi. Mulți dintre cei ce se consideră ”oameni bine școliți” cred că sistemul calendarului gregorian este ultimul cuvînt al științei, o apoteoză a geniului omenesc. Iușkov observă că, în privința preciziei calendarelor, calendarul poetului și matematicianului persan Omar Khayyam este mai precis decît cel gregorian. În plus, reforma calendarului gregorian a eliminat din calculul timpului 10 zile, ceea ce toate celelalte reforme ale calendarului, de pînă atunci, reușiseră să evite. Din acest motiv calendarul gregorian nu permite o numărătoare continuă a zilelor. Și, ceea ce e cel mai important, reforma nu avut sens, pentru că nu și-a atins scopul: acela de a lega echinocțiul de o dată fixă. La fel ca în calendarul iulian, echinocțiul se deplasează către luna ianuarie, dar este adevărat că mai lent. De aceea, în calculul pascaliilor după stilul nou, la fel ca și după stilul vechi, nu se folosește data echinocțiului astronomic, ci o dată convențională: 21 martie. In concluzie, calendarul iulian - susține Iușkov - chiar dacă nu ține foarte precis socoteala anilor, în schimb, fiind mai simplu și mai comod, ține foarte precis socoteala zilelor. Pe cînd despre calendarul gregorian nu se poate spune nici una, nici alta”. (О старом и новом календарном стиле, Петрова Н. Г.)



vineri, 23 aprilie 2021

Pasivismul civic al creștinilor: dovadă de smerenie sau de trădare?

 - Replică la cuvîntul unui vrednic părinte -

Publicat miercuri, 21 aprilie 2021 pe platforma ActiveNews

și preluat de https://stiripebune.com/2021/04/21/pasivismul-civic-al-crestinilor-dovada-de-smerenie-sau-de-tradare-replica-la-cuvantul-unui-vrednic-parinte-despre-cazul-foisor/ și de https://ganduridinortodoxieweb.wordpress.com/2021/04/22/cazul-foisor-pasivismul-civic-al-crestinilor-dovada-de-smerenie-sau-de-tradare-replica-la-cuvantul-unui-vrednic-parinte-despre/

O predică oportună, echilibrată și curajoasă


Este oportună, curajoasă și foarte importantă mărturisirea părintelui Tudor Ciocan despre evacuarea abuzivă a Spitalului de Ortopedie de la Foișor, despre experiența sa deosebită de preot de spital. Subtile sînt observațiile legate de imoralitatea tehnocraților care ne conduc, despre abuzurile și lipsa de compasiune a celor de la putere, despre ispita satanică de alegere a răului în condiții de dictatură, despre pretinsul bine social și individual, impuse cu forța, despre criteriile obscure de numire a directorilor de instituții medicale, precum și toate celelalte observații duhovnicești asupra ”mirajelor” și ”coșmarurilor” pe care le trăim de un an și ceva. Sînt importante și dătătoare de speranță îndemnurile sfinției sale la rugăciune, pocăință și apropiere de Dumnezeu, adresate enoriașilor, în primul rând, și societății noastre creștine.

Toate acestea au fost rostite într-o predică intitulată ”Dezvăluiri șocante despre incidentul de la Spitalul de Ortopedie Foișor” (https://www.youtube.com/watch?v=v17Zh-fo4Qk) și postată pe 13 aprilie pe canalul youtube Calea Spre Mântuire. Înregistrarea a întrunit fulgerător peste șapte milioane de vizualizări și comentarii nu multe, dar exclusiv pozitive.

Middle-class-ul ortodox românesc și pasivismul social

Totuși, adresîndu-se tinerilor și generațiilor medii din așa-numitul ”middle-class” românesc - publicul său preponderent -, părintele descurajează explicit acțiunea socială deschisă și mărturisirea publică în cetate (adică ”ieșitul în stradă”), invocând pericolul compromiterii acestor mișcări de către provocatori și labilitatea maselor, gata de a trăda, ca în momentul aclamării glorioase a lui Hristos la Intrarea în Ierusalim, deturnată imediat de vinderea din Săptămâna Patimilor. (Comparația surprinde just labilitatea maselor, doar că fenomenologia acestora este mult mai complexă și nu poate fi expediată așa, dar nici nu este foarte potrivită, căci protestele stradale, în oricare dintre formele lor actuale, nu includ defel momente de ”glorificare regală” - nici pentru cei mai înveterați oratori, care se expun unor riscuri multiple cu aceste ocazii). Totuși, acestea sînt argumentele pe care părintele le invocă pentru a susține că ”Hristos n-a îndemnat la forma asta de manifestare”, ci doar la rugăciune, post și pocăință, ca singure arme eficiente atît pentru mîntuirea individuală, cît și pentru salvarea din marile crize politice și sociale, precum cea actuală.

Perpetuarea unei neînțelegeri în gîndirea teologică poate fi periculoasă

Scriu toate acestea nu pentru a căuta nod în papură într-o alocuțiune, în linii mari, foarte bună și necesară - departe de mine acest impuls -, ci deoarece constat perpetuarea unei neînțelegeri în gîndirea și practica teologică contemporană de la noi, neînțelegere care poate fi, pe termen mediu și lung, duhovnicește periculoasă. Și, cum ea se perpetuează de peste douăzeci de ani, cred că a sosit timpul să vorbesc despre ea.

Bune sînt postul, rugăciunea și pocăința pentru curățirea și înluminarea ființei, dar curățirea aceasta se face atît în vederea unirii cu Hristos (obiectiv esențial), cît și a acțiunii în folosul semenilor - obiectiv secundar, dar fără de care noi, mirenii, nu ne mîntuim. Așa că să îndemni creștinii mireni, locuitori și activi în cetate, cu joburi și, eventual, cu familii, adică oameni cu viață socială normală, la luptă împotriva nedreptății doar prin post și rugăciune, atunci cînd țara e încolțită dinăuntru și dinafară, înseamnă să-i încurajezi la pasivism civic și lașitate, iar, din punct de vedere duhovnicesc, să-i încurajezi în părerea de sine. Acești oameni activi din Biserică nu sînt călugări și nici duhuri fără trup, ca să nu mănînce. Și așa cum preoții nu-i descurajează să meargă la serviciu ca să-și cîștige pîinea cea de toate zilele ori să învețe pentru examene la școlile lumești și să se integreze în societatea actuală, cu toate tarele ei, la fel nu este normal ca tinerii să fie descurajați să lupte, cu armele luminii (dintre care prima este cuvîntul mărturisitor), pentru recuperarea normalității sociale, adică pentru cîștigarea pîinii sufletului, care este Libertatea. Libertatea exercitării demnității omenești individuale și colective, a patriei, a Bisericii și credinței.

Cei care ies pașnic în stradă fac însăși voia lui Dumnezeu

Cei care ies pașnic în stradă, din mai 2020 și până acum, spre a da pe față abuzurile dictatoriale împotriva patriei și credinței, cei care compun și susțin memorii către guvernanți și alte acțiuni civice adresate conducerii țării pentru responsabilizarea acesteia față de poporul pe care trebuie să-l slujească, aceștia fac însăși voia lui Dumnezeu și pe Hristos îl mărturisesc!

Cine a fost măcar odată la aceste manifestări ale libertății, a simțit că, în ciuda hăituielii din partea autorităților, Hristos este cu ei, în mijlocul cetății, alături de mărturisitori, și că El Însuşi este Cel care îi inspiră. (Chiar dacă printre ei apar și provocatori, cum avertizează părintele, este acesta un motiv să ne temem, până la a renunța la mărturisire? Există metode civilizate de a ne feri de aceștia. Oare în Biserică nu au apărut mereu și provocatori, de la Iuda la Arie și la falșii profeți de ieri și de azi? Renunțăm atunci la Biserică de frica acestora?).

Civismul sfinților Bisericii

Sfinții cei mari nu s-au ascuns după deget, ci au fost exemple de responsabilitate civică în cetate, cu prețul vieții. Sf. Ioan Gură de Aur a reacționat public și civil la nedreptățile Eudoxiei, și nu doar prin post și rugăciune. Cu alte cuvinte, i-a spus împărătesei verde în față că îi împilează pe supuși și că face o nedreptate strigătoare la cer. Cuv. Vasili Blajenîi (cel Nebun intru Hristos) a reacționat critic deschis la atrocitățile lui Ivan cel Groaznic, amendîndu-i abuzurile și luînd apărarea poporului, cu consecințele de rigoare. Exemplele de civism ale drepților Bisericii sînt nenumătate, căci responsabilitatea creștină o subsumează pe cea civică și nu o exclude, iar curajul și abnegatia drepților dovedeau că în spatele virtuților civice se află dragostea de semeni, susținută de armele ascezei și rugăciunii.

Preoții unioniști au riscat pentru cauze civice

Preoții unioniști și luptători pentru românism din secolele trecute au mărturisit cu crucea în mînă și au riscat pentru cauze civice, patriotice și naționale, și nu au stat doar în post și rugăciune cînd țara ardea. Ei au ”ieșit în stradă”, în piețele publice, în agore, pe toate fronturile istoriei, și aşa au făcut Unirea de la 1859 și pe cea de la 1918, aşa au păstrat românitatea și Ortodoxia, cînd a citi și tipări în românește era un delict din punctul de vedere al stăpînirilor vremelnice. Nu ascultarea de puterea străină, asupritoare de neam și credință, le era modelul și virtutea! Aceea este fariseica ascultare, iar capul plecat, cerut poporului de autorități cu asemenea ocazii, nu este pocăință, ci colaboraționism cu dușmanul, nu e smerenie evanghelică, ci servilism potrivnic lui Dumnezeu.

Egoism sub masca smereniei

Creștinii trăitori în lume nu trebuie să fie neapărat mari asceți ca să se mîntuiască, nu trebuie neapărat să-și ia modele pe Cuv. Antonie cel Mare sau alți sfinți ai pustiei (modele periculoase de urmat ad litteram, mai ales pentru mireni), dar trebuie să dovedească mereu grijă și dragoste față de aproapele, implicit față de comunitate, îmbinînd viața mistică și ascetică cu acțiunea socială și cu responsabilitătile familiale și profesionale, cu discernământ duhovnicesc și după măsura fiecăruia. Doar aşa ne putem feri de egoismul ascuns sub masca cuvioșeniei și putem crește duhovniceste. Trebuie să ne arătăm cetățeni curajoși, patrioți și responsabili, atunci cînd țara și societatea o cer. Condiția de creștin și mai ales de creștin practicant nu o exclude pe cea patriotică, ci dimpotrivă, aduce obligații suplimentare. Dumnezeu îi iubește curajoși și Duhul Sfânt este Cel care-i apără și îi inspiră, dar care le dă și măsura potrivită.

Creștinii nu au voie să-și astupe urechile la suferința aproapelui

Altminteri, creștinii practicanți, dacă își limitează ”practica” la post și rugăciune, astupându-și urechile la gemetele de suferință ale aproapelui (vezi tragediile din spitale și alte abuzuri de acest fel!), pot cădea ușor în ipocrizie, părere de sine, răceală sufletească și fariseism. Căci și fapta civică și patriotică, spre a fi trainice și bine așezate, se clădesc, până la urmă - de la sfetnicul voievodal Daniil Sihastrul citire - pe sfat duhovnicesc și asceză, dar nu se limitează la rugăciune. Biruințele lui Ștefan cel Mare certifică validitatea acestei căi în istorie, istoria fiecărui popor ortodox are astfel de exemple ale conlucrării sfinților asceți și a sfinților voievozi întru aceeași cauză creștină și națională. Exemplele acestei colaborări mîntuitoare sînt numeroase în viața Ortodoxiei, din Bizanț - care a elaborat și o întreagă doctrină de teologie politică în acest sens - până în Evul Mediu Târziu și chiar în modernitate.

”Ora et labora” - munca și rugăciunea - este legea duhovnicească a mîntuirii, atît în mănăstire, cît și în lume, numai că în lume la ”muncă” se adaugă și responsabilitatea socială, adică grija față de aproapele, poruncă evanghelică esențială pentru mîntuire. Mărturisirea creştină publică a implicat întotdeauna și o latură de civism. Altminteri, mai ales pentru creștinii mireni, apar înșelarea și iluzia că pot face totul doar prin rugăciune, ori insensibilitatea față de aproapele, care e moarte sufletească.

Ioan Botezătorul - prototipul civismului creștin

Chiar marele Ioan Botezătorul, cel așezat în stînga Pantocratorului din icoană, nu a fost arestat și condamnat pe motive religioase, ci pentru mărturisirea publică sonoră, din cetate în cetate, a nedreptăților morale ale stăpînitorilor vremii. Și i s-a socotit, în vecii vecilor, ca mărturisire a lui Hristos! Acesta trebuie să fie reperul civismului creștin din toate timpurile.

Iată și un exemplu contemporan, deconcertant pentru puritanii adepți ai rugăciunii fără acțiune socială. Primul președinte al Republicii Cipru independente a fost un arhiereu, Arhiepiscopul Makarios al III-lea, care a făcut politica dezrobirii de sub jugul colonial a țării sale, atunci când nu mai avea cine să o facă, poporul fiind prea descurajat de asupritorii străini, prea lipsit de orizont și nădejde de izbăvire. Atunci când conducerea laică trădează, Biserica ia arma cuvîntului eliberator spre a îndemna poporul să se scuture de asupritori. Ciprul modern s-a clădit pe acest magistral exemplu de slujire socială și patriotică a Bisericii. Înțelegeți? Înțelegeți care rol al Bisericii s-a manifestat cu această ocazie? Cel al mărturisirii sociale și al eliberării, chiar în sensul laic al termenului, căci sensul spiritual al cuvîntului ”mîntuire” îl subsumează pe cel pământesc. Biserica e datoare să facă politică spre binele țării, atunci cînd celelalte conștiințe ale poporului sînt adormite sau au făcut compromis cu dușmanul.

Căci unde este greul, acolo este și Hristos, și acolo trebuie să fie și creștinii, dacă vor să fie lumina care nu poate fi ținută sub obroc, dacă vor să fie sarea pămîntului. Căci asta ne-a poruncit însuși Hristos să fim! Iar toți ce nu sînt așa, căldiceii, scuipați vor fi din gura lui Dumnezeu! Scris este în cuvântul... Apocalipsei! De ce așa? Pentru că rece le-a rămas inima la suferința și durerile semenilor, când Dumnezeu ne îndeamnă la milă și empatie. Căci legea empatiei este legea supremă după care ne judecă Dumnezeu, dincolo de orice confesiune doctrinară.

Fapta civică înseamnă lucrarea virtuților

Bună este rugăciunea și esențială, dar când casa îți arde pui mâna pe găleata cu apă și pe furtun, iar nu pe Ceaslov, și cînd pruncul îți cere lapte, îi dai lapte și nu te apuci de metanii, ispitindu-L pe Dumnezeu! Să nu ajungem asemenea gospodinei din snoava drobului de sare a lui Ion Creangă, ori asemeni babei care se piaptănă când satul arde! Căci fapta civică înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît lucrarea virtuților și conduita după Fericirile Evanghelice, ca faptele păcii și ale dreptății, care nu fără risc și durere se făptuiesc, dar fără de care nu ne mîntuim! Mult se vorbește în Biserică de ascultare și pocăință, și este bine, dar prea puțin de virtuți, și mai ales de cele active! Ora et labora înseamnă, cel puțin pentru mireni, nu doar ”împletitul nuielelor” și bătutul metaniilor, ci și faptă mărturisitoare și rugăciune lucrătoare, a cărei rectitudine tot în faptă se recunoaște!



vineri, 2 aprilie 2021

PĂDURE SMART = PĂDURE CONTROLATĂ, SMART CITY = LAGĂR DIGITAL?

 Apărut duminică 4 aprilie 2021 în ActiveNews/opinii, cu titlul ”PĂDUREA 5G. PĂDURE SMART = PĂDURE CONTROLATĂ, SMART CITY = LAGĂR DIGITAL”




Voi înghițiti gălușca asta otrăvită, mînjită cu sirop progresist? Eu nu. Pentru că știu că inteligență artificială înseamnă control. Adică cedarea controlului proprietății tale nu se știe cărei entități, pe care, de cele mai multe ori, nu o cunoști. Iată în ce mod perfid dorește Vodafone sa foloseasca 5g + inteligența artificială! Pentru a prelua sau ceda nu se stie cui controlul padurilor României? Mai precis, este vorba de proiectul ”Prima pădure smart din România”, dezvoltat de Vodafone sub pretextul combaterii defrișărilor ilegale și prezentat într-un filmuleț documentar, pe canalul youtube al companiei. Proiectul, care e un pretext pentru creșterea nejustificată a suprafeței de acoperire Vodafone 5G în arii nelocuite, deci care ar trebui să rămână nepoluate radiativ, a fost prezentat în termeni exclusiv laudativi pe diferite platforme oficiale, precum connect.roalephnews.ro, dar și de marele nostru frate www.stiri-covid19.eu.

Dezvoltat sub patalamaua campaniei de Digitizare a Romaniei, proiectul Romania Digitală 3D, important obiectiv strategic pentru 2021, în care s-au investit foarte mulți bani!

Ignorînd total inteligența naturală a pădurii și a naturii - care va fi întotdeauna superioară omului rapace, îngust și pus pe jaf, ca și specialiștilor superficiali și unilateral dezvoltați, aflat la butoanele ministerelor de resort. Chiar vrem să omorîm tot ecositemul forestier pentru că nu știm să stopăm mafia locală și internațională a tăierilor ilegale? Specialiști pentru care gîndirea holistic-integrativă, inter- și transfisciplinaritatea sunt sloganuri de atras stipendii și acadele pentru gargara discursurilor publice, iar nu pârghii reale de dezvoltare durabilă a economiei, așa cum ar trebui.

Priviți schema logică de digitizare a pădurii, prezentată de Vodafone: 


sunet potențial periculos -> monitorizare acustică -> conexiune life între device și cloud -> inteligența artificială recunoaște pericolul și anunță autoritățile

Parcă văd că sforăitul ursului și boncăluitul cerbilor or să ajungă ”sunet potențial periculos”, ca și vreo doină jeluită de vreun cioban, dar nu și ciocnitul berilor mogulilor locali, aflați la vînătoare de mistreți, cînd autoritățile vor fi anunțate să dea shut down device-ului...

Pentru o interdisciplinaritate reală (de trans- nu vorbesc, că aceasta are și o dimensiune mistică, discutabilă) este nevoie de cap și experiență, adică de expertiză reală - calități pe care birocrații ministerelor noastre strategice au dovedit în repetate ori, prin viu grai și prin fapte, că nu le au.

Ministerialii de la Comunicații, de la Mediu, Agricultură și Dezvoltare Rurală și din celelalte importante forumuri de resort nici nu sesizează că adjectivul ”smart” aplicat unui obiect sau sistem înseamnă ”control (de la distanță)” de către o entitate cibernetică, pe care cel mai adesea nu o cunoști și nu o poți controla. Control care poate extrem de ușor migra dintr-o mînă în alta, de la un stăpîn la altul, la fel de ușor ca un virus.

Ei ignoră că SMART CITY = CONTROLLED CITY, PĂDURE SMART = PĂDURE CONTROLATĂ. Controlată de cine? De un server? Care căror terți le transmite informația, care de cine sînt controlați? Nu vom ști niciodată cu precizie, dacă externalizăm acest control. Să lași sănătatea albinelor tale și a pădurii la discreția unui click, declanșat de un individ a cărui umanitate încă se cere demonstrată, este periculos și iresponsabil.


Nu sîntem împotriva progresului și a digitizării mecanismelor economice și administrative, acolo unde acestea se desfășoară după modele algoritmizabile și prezintă cantități mari de date de prelucrat, și unde factorul uman nu este decisiv. Dar... unde factorul uman nu este decisiv? E greu de răspuns, chiar cînd este vorba nu de cultură și arte, ci de ample procese economice și industriale. Căci factorul uman apare, practic, pretutindeni, și rezolvă intuitiv, nealogitmizat, conflicte și blocaje pe care mașinile uneori nu le pot rezolva. Ați auzit de erori în circuitele combinaționale? Dar de teoria propagării erorilor? Dar de sensibilitatea acestor circuite față de fluctuațiile de curenți și microcurenți cu care sînt alimentate, așadar față de fluctuațiile electomagnetice, interacțiunile cu alte cîmpuri ambientale etc? Dar de căderi ale rețelei internet, defectări de sateliți, căderi de tensiune, în fine, șobolani care rod cablurile de alimentare ale serverelor? Toate aceste premise de eroare sînt vaste, nu sînt fanteziste, ci au precedente, și tot factorul uman este cel care le rezolvă cel mai eficient și mai repede. Dar de inventatori bătuți de roboții pe care i-au inventat ați citit doar în romanele sci-fi de la începutul secolului XX? Ba iată că au apărut astfel de cazuri chiar anul trecut, în 2020, consemnate de presă, cu videourile tragi-comice aferente.

Așadar, această digitizare trebuie făcută cu cap, după analize temeinice, și să nu fie urmată în nici un caz de înlăturarea mijloacelor de monitorizare alternative, tradiționale, adică a factorului uman.

Este foarte important să înțelegem pericolele ascunse ale digitizării brutale a societății, a implementării mult lăudatei ”case inteligente”, adică înțesate de senzori RFID și înecate în radiații wi-fi nocive, care transmit perpetuu semnale despre funcționarea caloriferelor, apei, internetului și electrocasnicelor, eventual și date despre sănătatea locatarilor, monitorizată cu diferiți senzori, adică nu se știe ce nu se știe unde. Astfel încît ”casa inteligentă” ajunge să ascundă, pe reversul monedei, ”stăpînul neinteligent”, prostia omenească. Cu "orașul inteligent", înțesat de camere de supraveghere, dotate cu funcții de recunoaștere facială, montate acum peste tot și interconectate cu antenele de telecomunicații de ultimă generație, despre care primăria nu ne spune nimic, este și mai grav și și mai puțin controlabil. ”Lagărul digital” ar fi sinonimul ”orașului smart”.

Lumea poate crede că această digitizare înseamnă progres, și chiar este progres, dacă este făcută cu discernămînt și într-un acord strîns cu beneficiarul. Nimeni nu are chef să stea ore în șir la cozi la ghișee și să se plîngă că funcționara nu îi găsește dosarul de la forțele de muncă, de la ANAF etc. Dar cele mai multe dintre acestea s-au digitizat de ani buni, bilanțurile contabile se depun de multă vreme pe internet, chiar dacă procedurile de achiziție a semnăturii digitale sînt complicate și enervante. Este, totuși, un progres. Dar nu asta e inteligența artificială! Aceasta este gîndită să asigure ingerințe mult mai intruzive în medii necunoscute, bazate pe autoadaptare și autoînvățare, pe generare de algoritmi noi de către mașină... lucruri utile în exploararea fundului de oceane, spațiului cosmic, a craterelor de vulcane, chiar a organismului omenesc, pentru diagnostice sau intervenții de mare precizie, și multe altele. Dar, mergînd pe această direcție, digitizarea poate însemna foarte bine, și am văzut-o deja, renunțarea de facto la dreptul de proprietate asupra entităților supuse digitizării și aventurarea într-un ocean al pirateriei digitale fără control, o piraterie acoperită uneori de fațade legale, ascunse în stufoase contracte, o piraterie cu ștaif, corporatistă, cu atît mai periculoasă decît găinăriile neaoșe!

Și mai înseamnă această macro-digitizare eliminarea dimensiunii umane din toate procesele implicate, decerebrarea și dez-animarea, adică dez-suflețirea lor (eliminarea coordonatei sufletești și umane, care contează nu doar în activitățile umaniste, dar și într-o banală contabilitate și în proiectarea inginerească). Această macro-digitizare este un experiment nu doar tehnologic, ci mai ales social, căci tehnologia îi deservește pe oameni și reglează relațiile dintre ei, un fenomen cu consecințe imprevizibile, pe care le putem citi în distopiile fantasmagoric-științifice ale scriitorilor futurologi, ca George Herbert Wells, și care cel mai adesea au iz de coșmar. Dar nu cred că electroniștii de la butoanele țării au sinapse și un organ sufletesc suficient de dezvoltat ca să simtă și să înțeleagă aceasta. De aceea, ei trebuie ajutați.

De ce trebuie ca România să aibă ”potențialul de a fi economia digitală cu cea mai mare creștere din Europa”, cum declara pe 16 octombrie 2020 junele președinte al Autorității pentru Digitalizarea României, Sabin Sărmaș, în cadrul forumului Eurosfat 2020? De ce oare celelalte state ale Europei, alea la care ne uităm cu jind și de la care încercăm să ne luăm noțite, nu se grăbesc să o facă? Oare, pentru că guvernanții noștri dîmbovițeni dispun de un prea slab potențial de inteligență naturală, cel mai slab pe care l-a avut vreodată ocîrmuirea țării acesteia, potențial de care vor să de debaraseze, rușinați, ca de un membru uscat și schilod, spre a-l înlocui cu un cap lucios de plastic, animat de un circuit integrat de ultimă generație? Un cloud de nanoboți, un neuralink, ceva, pentru susținerea intelecturilor rahitice? Iarăși ne grăbim la gâsca la abator?

Și, cum gura păcătosului adevăr grăiește, același președinte Sabin Sărmaș, junele inginer electronist de formație și penelist din convingere, declara explicit și emfatic: ”avem un guvern smart, bazat pe politici europene”. Adică un guvern controlat. De cine? Tot penelistul răspunde.



_______________________

Ca anexă, comentariile cititorilor de pe ActiveNews, care spun multe:

  • ASPENTER2002, 05.04.2021. Ceea ce trăim nu e democrație ci satanism off-shore. Băieții cu off-shoruri care au acces la guvernări se freacă pe maini cu satisfacție in timp ce iși ingroașă conturile pe seama suferinței și necazurilor oamenilor de rând. Ceva trebuie schimbat fundamental în societate.
  • CYRUS1, 05.04.2021. Dar trenurile incarcate cu lemn care pleaca din tara vor fi monitorizate cu AI? Sarpele trebuie lovit in cap ca sa moare nu in coada....Holzindustrie Schweighofer si cei care dau legi in favoarea mafiei lemnului...
  • ORIZONT, 05.04.2021. E o forma persuasiva de spionaj , avand in vedere conectarea a tot felul de senzori la internet si va fi extrem de utila pentru persecutia celor care se vor retrage prin paduri din sistemul lui antihrist..
  • 393, 05.04.2021. Bineinteles si evident, hotii de lemn (adevaratii "stapani" ai padurii) vor avea la ei "un buton" (o telecomanda) cu care sa poata opri asa-numita "inteligenta artificiala" cat timp "au ei treaba" (adica pana taie tot). De fapt, nu-i asa, adevarata miza a "inteligentei artificiale" este sa detecteze pe "infractorii" care vor fugi in munti, sa se ascunda in paduri de dictatura mondiala care deja "rasare"!... Ce nu stiu cei de la Vodafone (si oricare altii ca ei) este ca DUMNEZEU ESTE MAI MARE decat jucariile lor tehnologice, iar Dumnezeu ne va apara!! Vorba aceea: "NU mor caii cand vor cainii" (sau lupii). 

miercuri, 24 februarie 2021

Ce colcăie sub ”rinocerul biped” al Clotildei

Partea a doua a investigației asupra expoziției „Dincolo de canon. Noua sculptură azi”, apărută în Activenews.ro din 23 februarie 2021



Continuînd descifrarea mecanismelor din spatele expoziției „Dincolo de canon. Noua sculptură azi”, organizată de Primăria sectorului 1, 19 februarie-21 martie 2021, în cinstea Zilei Naționale Constantin Brâncuși, aflăm următoarele:

Curatorii, inexistenți (cum spuneam în articolul din 21 februarie 2021) prin viziune și capacitatea de acordare a conținutului la locul de amplasare și la evenimentul căruia îi este dedicată expoziția - funcție inerent curatorială -, totuși există. Se numesc Călin Stegerean (el) și Reka Csapo Dup (ea) și sînt actanți cu certificate în regulă ai vieții artistice românești. Conform comunicatelor publicate pe paginile primăriei organizatoare și ale Uniunii Artiștilor Plastici din România, el este cadru didactic la UNARTE, fost vicepreşedinte al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România, fost director general al Muzeului de Artă din Cluj şi fost director general al MNAR, iar ea este sculptoriţă, membră în Consiliul director al Filialei Sculptură Bucureşti a UAP, doctor în Arte Vizuale, lector universitar la UNARTE, cu numeroase premii pentru sculptură, naționale și internaționale.


Deci doi profesori la UNARTE, membri ai UAP, sînt solicitați de Primăria sectorului 1 să organizeze o expoziție dedicată Zilei Naționale Brâncuși, o expoziție tematică, cu anvergură națională. În loc să adune cele mai reprezentative nume ale sculpturii românești, relevante pentru spiritul brâncușian - ceea ce nu e ușor deloc, din varii motive, necesitînd multă bătaie de cap organizatorică, dar ăsta-i specificul curatoriatului -, și să elaboreze un proiect expozițional clar, adecvat evenimentului, cei doi profită de condiția lor didactică și apasă pe buton, strigînd ”Adunarea!” propriilor lor studenți: Ce să expunem, domn profesor? Nu contează! Lucrarea de an sau ce aveți la îndemînă! E și mai simplu, e și mai ieftin și fără nici o bătaie de cap. Cam așa pare să se fi derulat toată pregătirea expoziției: fără nici o unitate tematică și stilistică. Altminteri nu s-ar fi explicat alăturarea pieselor monumentale cu iz de horror domestic, ca cele ce au scandalizat gura tîrgului și despre care am vorbit (femeia-rinocer, hoitul cu ochelari 3D și limbă spiralată carbonizată, sirena cheală liliachie cu pahar de șampanie în mînă), cu ludice statuete anodine cu aspect de bibelou cu forme rotunjite și șlefuite, produse din compozituri de marmură colorată, inspirate din măștile populare românești, respectiv de căpușorul personajului lui Gopo. Inadecvarea materialului prețios și atent lucrat la futilitatea lucrărilor de mici dimensiuni și cu ideatică sărăcăcioasă, dacă nu absentă, este o altă disfuncție, pe care curatorii ar trebui să o argumenteze.

Elucubrațiile prezentate de organul de presă aktual24.ro din 19 februarie 2021, semnate de Ioana Hurdea, privind pretinsa simbolistică de manifest ecologic a ”rinocerului cu țîțe”, sînt stupide pînă la cer și hilare de-a binelea. Aceasta citează pe un oarecare Hari Bucur Marcu, neexplicînd ce hram poartă, pescuit aleator de pe facebook (!!), care dă ”o posibilă interpretare a masejului pe care doreste sa il transmita tanarul care s sculptat „dracoaica goala”” (grafia aparține jurnalului și Ioanei Hurdea). Citiți și vă cruciți de stupizenia ridicată la pătrat a acestor enormități:

Unul dintre acesti artisti este Radu Tudor Panait (Panait Radu Tudor), nascut in 1985. Domnia sa a ales sa contribuie cu o sculptura intitulata ‘Cheap thrills’, care ne ofera imaginea unui rinocer cu corp de zeita, care are ambele cornuri de pe nas taiate, pe unul dintre ele tinandu-l in mana stanga. Este evident vorba despre o zeita decazuta din cer, imbelciugata de om si plina de gauri de mitraliera.

‘Cheap thrills’ este o expresie idiomatica in limba engleza si inseamna o emotie modesta, produsa de ceva sau de cineva insignifiant. Fiind tanar si in viata, sculptorul Panait are posibilitatea sa marturiseasca de ce a ales tocmai acest titlu, dar eu nu sunt curios. Prefer sa speculez ca omul este un pasionat de muzica zilelor noastre, unde o piesa des difuzata la noi este cea a australiancei Sia, cu acelasi titlu, interpretata impreuna cu rapper-ul Sean Paul, luata de pe albumul This Is Acting, din 2016.

In tot cazul, ideea de a da un titlu evocator de muzica unei lucrari de arta vizuala este o idee clasica, conventionala si profunda, in acelasi timp. Nici nu conteaza ca pentru un privitor titlul evoca o melodie, iar pentru altul alta melodie. Sau alte melodii”. 


Ei, și, pe românește, ce are toată deversarea asta de prețiozități oligofren-nevertebrate cu prefectura, pardon, cu primăria Almandei Clotildei și cu Brâncuși? Evident, nimic. Facem expoziții ca să ne aflăm în treabă, pe criterii clientelare, că oricum n-avem a da seamă la nimeni, și oricum, ”poporul e prost și medieval”! Cam asta e numitorul comun al atitudinii care îi leagă pe Clotilde-Baconschi-Stegerean și a presei de cacialma din jurul lor.

Mai interesant ar fi de investigat viziunea artistic-managerială a curatorilor, în speță a curatorului cu o mai marcată experiență de conducere. Presa menționează anumite litigii manageriale și de viziune în care Călin Stegerean a fost implicat în cadrul directoratului de la MNAR, nota mică primită la evaluarea anuală din 2017, urmată de contestația acestuia și de justificările MNAR, urmate de un proces intentat Ministerului Culturii și cîștigat, pînă la urmă, de numitul - scandal oglindit copios în presa generală și de specialitate a vremii. Din toate acestea nu ne interesează să sesizăm decît cîteva aspecte de fond, care să elucideze viziunea lui Stegerean față de modernismul românesc în genere și de Brâncuși în special, precum și față de exploatarea patrimoniului muzeistic în interesul propriu al muzeului. Tot în general. Criticul de artă Pavel Șușară ne va ajuta mult la aceasta.

În articolul din 5 august 2017, Războiul pentru șefia Muzeului Național de Artă, condus o vreme de un clujean, continuă: nota 6.10 a fost una „generoasă”, Stegerean amenință cu proces, din ziarul actualdecluj, autorul Mihai Prodan expune detaliat explicația criticului de artă Pavel Șușară, membru al comisiei care a evaluat activitatea managerială a lui Stegerean la Muzeul Național de Artă al României, dîndu-i un calificativ nesatisfăcător, soldat cu demiterea directorului din funcție (https://actualdecluj.ro/razboiul-pentru-sefia-muzeului-national-de-arta-condus-o-vreme-de-un-clujean-continua-nota-6-10-a-fost-una-generoasa-stegerean-ameninta-cu-proces/):

„Prezentarea generală a domnului Stegerean a fost una extrem de superficială, dovedind faptul că nu cunoaște patrimoniul Muzeului, că nu își prețuiește colectivul, că reduce totul la sine cu o superbie care poate crea suspiciuni. „Iată faptele”, ”, explică Pavel Șușară: „în calitate de membru al comisiei de reevaluare, am avut la dispoziție atât proiectul de management cât și raportul de activitate ale domnului Stegerean și, evident, după expunerea orală a domniei sale, lungă, prolixă si vag egolatră, i-am pus două categorii de întrebări, una cu caracter general, care privește viziunea, filosofia abordării patrimoniului MNAR, dacă îi putem spune așa, și una aplicată la promisiuni/realizări. În ceea ce priveste prima, am pornit de la observația ca 90% din proiectele muzeului, si 100% din ceea ce s-a întâmplat în cele șase luni, sunt proiecte de artă contemporană care suprapun programul și obiectul legitim de activitate al MNAC, devenind, cumva, o galerie pasivă de expoziții temporare, unele luate de-a gata, si nu un actor care joacă dinamic cu propriul sau patrimoniu”. În plus, adaugă Pavel Șușară, ”în condițiile în care lipsește o componentă muzeală indispensabilă a fenomenului muzeal românesc, anume un Muzeu de Artă Modernă, în care să se regăsească cea mai bogată secvență din istoria artei noastre, de la avangardele istorice si până astăzi, care cuprinde nume precum Brâncuși, Paciurea (...), Tuculescu (...) etc., pana la contemporanii care se înscriu în paradigma modernismului, MNAR, singurul muzeu din București care detine un asemenea patrimoniu, în loc sa facă vizibil modernismul, intră pe acelasi culoar cu MNAC-ul. Evident că domnul Stegerean nu a răspuns nimic articulat, a oferit exemplul expozițiilor din 2016, Arta pentru popor, Peisajul francez și cea privind restaurarea, iar când i-am amintit că acele expoziții sunt moștenite, nu fac parte din proiectul propriu, mi-a replicat că el, Călin Stegerean, este autorul lor de facto, iar fără el aceste expoziții nu ar fi arătat așa.

Când i-am adus aminte că Artă pentru popor are un curator extrem de competent, care lucrează la proiectul acesta de ani de zile, pe Monica Enache, el și-a asumat întreagă ,,arhitectură” (sic!) a expoziției, precizând că în variantă Monica Enache expoziția era nesemnificativă. Prima concluzie desprinsă de aici este o supraevaluare de sine și o depreciere, la limită disprețului, pentru colectivul de specialiști ai Muzeului.

(...) L-am mai întrebat, apoi, având în vedere că în 2016 s-au împlinit 150 de ani de la inscăunarea lui Carol I, dacă nu a luat în calcul organizarea unei expoziții cu nucleul colecției regale, pe care lumea nu o știe în datele ei concrete, măcar și pentru faptul că ea este fundamentul MNAR însuși. Răspunsul a fost că nu s-a gândit.

Acum, întrebările concrete: s-au refăcut depozitele? Nu!

S-a deschis librăria MNAR? Nu!

S-a deschis cafeneaua muzeului? Nu!

Este vizitabilă Cumințenia pămantului, fiindcă s-a creat o întreagă isterie publică în ceea ce privește spațiul ei de expunere? Nu!

Este deschisă sală Brâncuși, se pot vizita lucrările care se găsesc incă în patrimoniul Muzeului? Nu!

Pentru posturile care au rămas vacante prin demisia, suspectă, a unor specialiști ai muzeului s-au organizat concursuri pentru noi angajări? Nu!

Există explicații aprofundate în fiecare sală din expoziția permanență pentru familiarizarea publicului cu conținutul sălii, dincolo de etichetele cu autorii și titlurile lucrărilor? Nu!

Există câte un monitor în fiecare sală pe care să deruleze imagini sau secvențe de film documentare, pentru completarea informației directe? Nu!

Având în vedere că MNAR a pierdut peste o mie de lucrări, după aprecierea mea, prin retrocedări de colecții confiscate, s-a făcut vreo achiziție? Nu!

Și-a exercitat Muzeul, în vreun caz, dreptul de preempțiune în legătură cu vreo lucrare de pe piață de artă? Nu!

Și lista discuției ar putea continuă… În aceste condiții, nota 6,10, pe care m-am străduit să i-o acord, a fost un gest de generozitate. Prezentarea generală a domnului Stegerean a fost una extrem de superficială, dovedind faptul că nu cunoaște patrimoniul Muzeului, că nu își prețuiește colectivul, că reduce totul la sine cu o superbie care poate crea suspiciuni. Cam astea ar fi faptele, dacă cineva are curiozități suplimentare, să solicite înregistrarea discuțiilor”.

Și o explicație suplimentară foarte binevenită, de pe pagina facebook a criticului Pavel Șușară:

Poate va întrebati de ce au sărit în sus mai toti actorii pietei de arta, in special cei din zona artei contemporane? Simplu, se încearcă transformarea muzeului (MNAR-n.n.) intr-o institutie de acreditare, orice expozitie găzduită de MNAR creeaza artistilor contemporani vizibilitate maxima, atât pe piata interna cat si pe cea internationala. Cum MNAC este extrem de selectiv si, din aceasta pricina mai greu accesibil, transformarea MNAR in galerie de artă contemporană este proiectul optim pentru constructia unor cv-uri de varf. Iar colectionarii sunt extrem de sensibili la acest tip de acreditare”. 

Cam atît pe acest subiect. Concluziile le trageți dumneavoastră. Din acest raport al lui Pavel Șușară reiese (vezi sublinierile) o inapetență clară a lui Călin Stegerean pentru opera lui Constantin Brâncuși și pentru modernismul românesc, în genere. Cum, în aceste condiții, tocmai el este delegat de diriguitoarea Primăriei sectorului 1 pentru organizarea expoziției deschise cu ocazia Zilei Naționale Brâncuși? Din revista presei pro și contra putem afla multe. Sper ca investigația să continue.