Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 20 iunie 2013

Oravitzan sau slavosloviile neînseratei lumini... sau când aurul devine aură

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 iunie 2013


Cea mai deplină sărbătoare a văzului înaripat-filokalic, de care se poate împărtăși, în această cumpără de primăvară-vară, publicul bucureștean iubitor de frumos, este dubla expoziție a pictorului timișorean Silviu Oravitzan, deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român și la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. 

Reședințe de o noblețe unică în spațiul simezelor bucureștene și naționale, adevărate mărci identitare de promovare a elitei artistice românești, cele două centre expoziționale se dovedesc receptacolele ideale de valorizare a monumentalei opere a lui Silviu Oravitzan. 

Artist de viță aleasă, din aceeași genealogie de spirit cu Brâncuși (cum bine observa marele regizor documentarist Paul Barbăneagră), Silviu Oravitzan pornește de la cele două matrici – etnic-arhaică și bizantină - , pe care le filtrează prin experiența expresionismului abstract, spre a surprinde simbolul coborât în materie, a-l ridica la puterea văzului inspirat și a-l smulge, apoi, din contingentul istoric și etnic, reîntrupându-l în carnea materiei înduhovnicite, spre a-l restitui universalului. Trans-etnic, trans-istoric, trans-cultural, ritualic, dar nu ritualizant, incantatoriu și lucid totdeodată, mistic prin excelență, unii ar spune “trans-religios”, Silviu Oravitzan își concentrează universul simbolic în jurul Crucii – crucii, ca supra-semn al Logosului Întrupat, dar și ca loc “geometric” prin excelență centripet, operând în geo-grafiile terestre și sacre, care adună laolaltă tot ce se află sub soare. Crucea, ca supra-semn, ca ancoră care remagnetizează universul, restaurând tot - creatură, idee, semn, memorie și cuvânt, centrifugate de amestecarea limbilor și sărăcirea progresivă a duhurilor, pentru a le reașeza sub cupola Verbului Divin. Crucea, ca semn al jertfei divine și supra-semn prin excelență ecumenic, asemenea frumuseții care adună. 

Operând cu simboluri meta-religioase axiale, aflate la baza tuturor religiilor, Silviu Oravitzan nu se pierde în labirintul acestora, nu cade pradă sincretismului „pădurii de simboluri”, ca atâția confrați de breaslă, prinși de moda optzecistă a „semioticii ilustrate”, întrucât maestrul timișorean știe să își discearnă drumul: „Crucea este ... Calea, Călăuza, Poteca, Ordinea, ieșirea din labirint”, repetă acesta în paginile albumelor sale și în comentariul lămuritor – întotdeauna poetic-sapiențial – al câtorva cicluri de lucrări. Pentru că Oravitzan nu se joacă cu simbolurile, nu le resemantizează posmodernist-egalizator, nu le „regândește” frivol-academic, ci se lasă mai întâi „gândit” și modelat de ele, pentru a le asuma, în toată densitatea lor străvezie și transfiguratoare, convergentă spre Necuvânt. 

Cum însuși mărturisește, Oravitzan este un artist al tăcerii, al apofaticului. „Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta”, rostește maestrul cu o simplitatea dezarmantă a artistului-sacerdot, care se apropie de meșteșugul său nu din perspectiva dezinvolturii spectaculare, ci din aceea mai înaltă, a contemplației de dincolo de lucruri, a contemplației luminate, taboric-transfigurator, de Cuvântul-devenit-Lumină. Sfânta Lumină, trăită și înțeleasă palamit, ca dialog subtil dintre „luminile dintâi și luminile secundare”, ca dialog tămăduitor dintre Lumină și lume, este subiectul profund al operei sale. 

Un sacerdot al Luminii – acesta este maestrul Oravitzan, în sensul cel mai profund pe care îl poate asuma orizontul modern și postmodern al artei, care chiar prin aceasta o face să-și transgreseze orizontul. Al artei reîntoarse spre Izvor și redevenite mystagogie.

sâmbătă, 1 iunie 2013

Arta scrierii cu lumină: De la Dionisie la Iuri Holdin


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 1 iunie 2013


De câțiva ani, numele unui iconar medieval rus începe să fascineze Europa: este Dionisie, supranumit odinoară Ințeleptul, trăitor la cumpăna veacurilor XIV-XV, redescoperit de curând grație măiestriei înduhovnicite a unui fotograf de excepție. Este Iuri Holdin, primul care a ridicat fotografia la rangul de artă prin excelență a spiritului. Mega-expoziția sa de clișee ale icoanelor dionisiene, circulată prin mari centre culturale ale lumii, era cât pe ci să poposească din Moscova și la Festivalul de Artă Sacră Filocalia, tocmai încheiat la Arad. Era cât pe ci să ne viziteze și istoricul de artă Ekaterina Danilova, văduva extraordinarului fotograf și președinte al Fundației Frescele Rusiei.
Dar dacă circulația mesagerilor de azi ai marelui iconar a fost obstrucționată de incompatibilitatea a două sisteme de management cultural, lumina frescelor lui Dionisie a ajuns și în România, prin bunăvoința doamnei Ekaterina Danilova, care a avut amabilitatea să ofere tânărului festival arădean filmul documentar TV Dionisie în secolul XXI și albumul Lumina frescelor lui Dionisie - lumii. Am fost și eu la Arad; iată un fragment din comunicarea pe care am susținut-o cu această ocazie.

Pentru cei mai mulţi, fotografia ţine de tehnică. Cei care o tratează ca artă, urmăresc modul de surprindere şi încadrare a realităţii, dar îşi pun prea rar întrebarea despre cum realitatea înconjurătoare este pusă în valoare de actul fotografic. La fel de puţini se întreabă asupra felului cum tehnica de surprindere a realităţii influenţează modul în care această realitate este reprezentată. 
 
Căci tehnica nu e un simplu arsenal de manevre şi operaţii exclusiv pragmatice. Aceste manevre se nasc într-un context istoric care are o dimensiune spirituală, apariţia lor la un moment dat fiind determinată de motivaţii de natură sociologică, psihologică, de istoria culturii – într-un cuvânt, spirituale. 
 
A fotografia o icoană nu este un simplu act de suprindere a realităţii; mai ales cînd este vorba de o frescă medievală, construită după legităţi artistice şi teologice mai mult sau mai puţin cunoscute astăzi şi realizată în condiţii considerabil diferite de cele de azi. 
 
Ce înseamnă a fotografia o icoană medievală? Dacă pentru a traduce o operă lirică, traducătorul trebuie să se apropie de ea, până la contopirea cu starea poetică a autorului, pentru a transpune această stare în altă limbă, similar este şi în cazul fotografierii artefactului sacru. 
 
Fotograful trebuie, în primul rând, să înţeleagă obiectul supus fotografierii, să-i cunoască legităţile şi istoria, pentru a se putea apropia de acesta nu doar în mod emoţional, ci şi în modul obiectiv, reclamat de tehnica aflată la baza meşteşugului său. Fotograful trebuie să ştie să „vadă” obiectul fotografiat, la fel cum pictorul „vede” într-un anume fel ulcica cu flori. Iar dacă pictorul trebuie să se lase luminat de o simplă ulcică cu garoafe, pentru a le surprinde lumina, cu atât mai mult fotograful care imortalizează icoane trebuie să ştie a se lăsa mai întâi el însuşi străbătut de lumina lor, pentru ca această lumină să o capteze apoi în obiectivul camerei sale. 
 
Astfel vedea actul fotografierii, pe care îl numea „scriere cu lumină” (photo-graphia), artistul fotograf Iuri Holdin. Un act deopotrivă artistic şi tehnic, esenţialmente spiritual, a cărui spiritualitate se revendică din cea a iconografiei nord-răsăritene medievale. A cărui spiritualitate a fost formată, educată şi inspirată de frescele unui iconar genial aproape uitat, Dionisie. 
 
Între maestrul medieval al icoanei, Dionisie şi artistul fotograf contemporan Iuri Holdin s-a creat o legătură specială, capabilă a da puteri germinative prezentului, dar şi trecutului, mai precis viziunii noastre asupra iconografiei medievale răsăritene. 

____________________________________

Comunicarea integrală poate fi accesată pe situl părintelui Teofan Mada: Arta picturii cu lumină – De la Dionisie la Yuri Holdin
Iar înregistrarea ei poate fi vizionată aici:
partea I-a: Filocalia - Arta scrierii cu lumina - 20 05 2013 (Partea 1-a) 

partea a II-a: Filocalia - Arta scrierii cu lumina - 20 05 2013 (Partea a 2-a)

partea a III-a: Filocalia - Arta scrierii cu lumina - 20 05 2013 (Partea a 3-a)  

Iată și filmul prezentat cu această ocazie: documentarul ”Dionisie în secolul al XXI-lea. O întâlnire a epocilor, artelor și artiștilor”, realizat de Fundația ”Freski Rusi” / ”Frescele Rusiei” (cu subtitrare în limba română):
Partea I: https://www.youtube.com/watch?v=IA_QBuMn0U0
Partea a II-a: https://www.youtube.com/watch?v=TsiPWP4Nacg 
Partea a III-a: https://www.youtube.com/watch?v=9mlMELk1a-Y