Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 31 mai 2011

Drumul spre frumuseţe trece prin moarte: Biutiful

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 31 mai 2011
Unul din cele mai impresionante filme ajunse în anul acesta pe ecranele din România este Biutiful, cel de-al patrulea lung-metraj al lui Alejandro González Iñárritu. După răsunătorul Babel, care i-a adus Premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes şi şapte nominalizări la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor, după nu mai puţin emoţionantele şi aplaudatele drame Amorres peros şi 21 de grame, inspiratul cineast mexican se încumetă să abordeze un gen cu mare risc comercial: tragedia.

Cu siguranţă, spectatorii de azi nu au nici un apetit pentru tragedie, nici deschiderea de a-şi asuma, măcar în faţa ecranului, condiţia de perdant. Simptomatic pentru aplatizarea sufletească a omului contemporan, refuzul tragediei nu este defel un semn al genei sale câştigătoare în faţa vieţii, ci al incapacităţii pentru compasiune, pragmatismului obtuz şi intoleranţei faţă de frustrare. Cu atât mai mare este meritul unui cineast care ştie să adapteze temele “inactuale” ale anticilor la sensibilitatea modernă, pentru a produce catharsisuri unor jurii şi spectatori îndopaţi cu un cinema dominat de valori descendente.

Premiat la Cannes în 2010 pentru cel mai bun actor (Javier Bardem), dublu nominalizat la Palme d’Or, la Globurile de aur şi de două ori la Oscar, Biutiful este, spre deosebire de mozaicatul, polifonicul şi cosmopolitul Babel, o poveste lineară, accesibilă, bazată pe personaje. Dar, la fel ca Babel, este şi o poveste care surprinde jocul hazardat dintre viaţă şi moarte, candoarea maturizării, relaţiile delicate dintre părinţi şi copii, dominate de grija pentru celălalt, profunzimea sufletească a oamenilor simpli, suferinţele inocenţilor, nedreptatea socială. Dacă toate aceste teme erau reflectate în Babel în mai multe mici naraţiuni în aparenţă independente, plasate în medii sociale şi spaţii geografice total diferite şi angrenate într-o savantă corespondenţă, în Biutiful toate sunt concentrate într-o singură poveste şi gravitează în jurul unui singur personaj, întruchipat cu sobră expresivitate de Javier Bardem, care realizează un impresionant tur de forţă actoricească.

Filmul scris de Iñárritu în colaborare cu Armando Bo şi Nicolás Giacobone urmăreşte destinul lui Uxbal, un bărbat divorţat din Barcelona, bolnav de cancer în fază terminală, tată a doi copii, care trăieşte dintr-o firmă de pompe funebre şi din afaceri clandestine între poliţia locală şi patronii fabricilor ilegale cu imiganţi senegalezi şi chinezi. Fosta soţie, psihopată, vagaboandă şi nimfomană (interpretată magistral de marea dansatoare argentiniană Maricel Alvarez, într-un excelent debut cinematografic), îi cerşeşte atenţia, banii, iubirea şi dreptul de a-şi vedea copiii, pe care nu se pricepe să-i îngrijească. Uxbal încearcă să creeze o atmosferă caldă de familie, face lecţii cu copiii, le pregăteşte dejunul, îi ia de la şcoală, le vorbeşte despre bunicul pe care nu l-au cunoscut niciodată, suportă infidelităţile şi excentricităţile fostei soţii, căreia îi face, cum se pricepe, psihoterapie şi cu care speră să-şi reia, totuşi, traiul împreună, consolează familiile necăjite de negri şi de chinezi, cu care cultivă o relaţie de prietenie specială, apărându-le în faţa poliţiştilor corupţi şi susţinându-le uneori chiar material. Uxbal îşi poartă boala, care se înrăutăţeşte, în tăcere, îşi face injecţii cu morfină şi are un singur confident: o înţeleaptă ghicitoare bătrână, a cărei privire maternă aminteşte de cele mai nobile personaje feminine ale lui Almodovar (filiaţiile dramaturgice cu contorsionatul confrate iberic nu se opresc aici). Şi, ca şi cum această încărcătură de suferinţă nu ar fi fost suficientă, Uxbal se trezeşte implicat, fără voia sa, în moartea accidentală a 25 de muncitori chinezi clandestini, cărora le procurase nişte radiatoare de proastă calitate.

Este uimitor cum, prins între acest tablou polifonic al suferinţei şi morţii colective, care nu îl lasă nici o clipă indiferent, şi dilemele insurmontabile ale vieţii personale, inclusiv iminenţa propriei morţi, protagonistul îşi păstrează normalitatea: aceea a compasiunii, a grijii şi responsabilităţii, dar şi a realismului şi instinctului de conservare, fără a deraia în stări paroxistice, în patetism ori în eroism pompieristic – capcane frecvente ale scenariilor cu o mare încărcătură dramatică. Cheia acestei reuşite stă în dozarea atentă a emoţiilor (inclusiv a momentelor de umor) şi a ritmului povestirii, în reglajul de mare precizie între planul faptic şi cel poetic – calităţi regizorale probate de Innaritu şi în filmele precedente şi, desigur, în marea capacitate actoricească a lui Javier Bardem, cu care regizorul realizează o simbioză perfectă.

Nu în ultimul rând, muzica meditativ-rarefiată, cu accente metafizice semnată de Gustavo Santaolalla (realizator şi al coloanelor sonore din Babel, Diarios de motocicleta, 21 de grame) susţine un film solicitant emoţional, o extraordinară lecţie de iubire agapică în cel mai autentic, lucid şi universal sens al cuvîntului.

sâmbătă, 28 mai 2011

În căutarea Bizanţului

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 28 mai 2011
Imperiul Romeilor, Basileia ton Romaion sau Romània: aşa s-a numit, pe toata perioada existenţei sale, Imperiul Bizantin. Întemeiată în modul cel mai propriu pe slovele Evangheliei “Nu mai este iudeu, nici elin…nici rob, nici liber ..., ci toţi una în Hristos Iisus”, eradicând pentru prima dată în istorie sclavagismul, pentru a desăvârşi principiile statului de drept şi celelalte sisteme de bază ale civilizaţiei moderne, a fost cea mai longevivă împărăţie din Europa şi una dintre cele mai perene din istoria lumii.

La scurtă vreme după căderea Constantinopolului – o adevărată Apocalipsă medievală - şi zguduirea din temelii a Răsăritului, undeva în nord, proaspăt scuturată de sub jugul Hoardei Tătare, Rusia se numea pe sine “A treia Romă”, recunoscându-se continuatoare în duh a marii oecumene creştine şi profeţindu-şi înflorirea imperială. Formula e rapid acceptată şi mitizată, până la a deveni concepţia geopolitică de bază a Rusiei Ţariste.

Luminile Celei de-a doua Rome, ale “sacrei Romànii”, prima mare monarhie creştină, devenită peste secole legendă şi obiect de muzeu, se pot întrevedea şi înţelege astăzi mai bine din perspectiva fostelor ei provincii şi arii de iradiere spirituală: statele naţionale formate de-a lungul Evului Mediu şi continuatoarea ei imperială, în măsura în care valurile succesive de secularizare nu le-au afectat definitiv memoria colectivă. Căci “Bizanţul românesc” miroase a Fanar, iar “balcanismul” nu ne duce cu gândul la misterele Cavalerului Trac, ci la bâlci şi şarlatanie. Cel puţin aşa le percep, de la Caragiale încoace, spiritul urban, ziarele, filmul, literatura.

Lucrurile se petrec puţin diferit când ne deplasăm spre Marea Caspică. Popoarele asiatice neslave ale fostului imperiu sovietic îşi au rădăcinile încă înfipte în tradiţiile Evului Mediu, de aceea masa lor a rămas, până la capăt, refractară faţă de comunism. Etnosul armean şi georgian păstrează mai mult din duhul Bizanţului şi al tradiţiei medievale în genere, decât alte foste provincii ale Imperiului Rus. Aici putem găsi “locurile-cheie” de care vorbeam mai demult.

Dinspre Erevan sau Caucaz (ca şi dinspre Balcani sau Carpaţi), o confruntare artistică cu civilizaţia Evului Mediu comportă, pe lângă erudiţie, curaj şi o bine închegată viziune personală; în plus, graţie calităţii de locuri-cheie a acestor spaţii geo-spirituale, a multiplei lor perspective paradigmatice, dată de coabitarea mai multor straturi bine conservate ale trecutului cu prezentul, ea (confruntarea) conferă toate premisele originalităţii. Aceasta nu exclude umorul, nici evlavia autentică – valori indispensabile pentru cultivarea tradiţiei în vertijurile informaţionale de azi. Cu “paşaportul” eurasiatismului, categoriile care în Occident au fost forţate să pară opuse coabitează firesc în Răsărit. De aceea, aportul marilor cineaşti armeni şi georgieni la un postmodernism creştin este un miracol născut din paradoxurile Eurasiei.

Serghei Paradjanov şi Tenghiz Abuladze sunt cineaşti aşezaţi sufleteşte, simultan, în trecutul îndepărtat şi în prezent, în ancestralul etnic şi în politicul cel mai recent. Respiraţia tradiţiei coabitează cu insurgenţa, evlavia nu îngrădeşte satira, ba dimpotrivă, o potenţează, deconspirând tensiunea dintre formă şi fond, pentru a o transforma în sursă de comic şi de primenire spirituală: aşa se trăia odinioară în cetăţile Greciei Antice, în comunităţile libere civile şi rurale din Evul Mediu creştin, aşa se trăieşte încă în unele oaze de străveche civilizaţie din Transcaucazia.

Cu aproape trei decenii în urmă, Abuladze impresiona mapamondul prin Căinţa, tulburătoare parabolă politică a totalitarismului, al cărei mesaj era, în anii ‘80, accesibil şi politiceşte corect pentru întreaga lume occidentală, care a şi primit filmul cu braţele deschise. Poetica expresionist-postmodernă a Căinţei vizează aproape exclusiv meandrele infernalului social şi fiziologia genocidului, ale căror funeste reverberaţii distrugătoare până în străfundul fiinţei doar schimbarea minţii, metanoia le poate opri. Aceasta este morala filmului, aceasta este treapta de pe drumul ascetic către Dumnezeu în faţa căreia ne lasă regizorul.

Pe noi, însă, ne interesează acum treptele ulterioare schimbării minţii, uşile aflate în imediata vecinătate a porţilor Raiului: puţine lucrările omeneşti le deschid, iar cel mai bine o fac creaţia populară, poezia, basmul şi muzica. De aceea, din cinematografia de mică audienţă născută în preajma străvechiului munte Ararat, alegem un singur nume: cel a cărui creaţie a îmbarcat în sine în modul cel mai generos şi mai firesc imaginea Paradisului.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

marți, 24 mai 2011

Dialog despre film şi credinţă, la Radio Bucureşti FM

Urmăriţi astăzi de la ora 24 la ora 1 după miezul nopţii, la Radio Bucureşti FM 98,3, un taifas despre film şi credinţă, la emisiunea "Dialog cu suflet". Invitat: Elena Dulgheru. Realizator: Cătălin Duţă.
Emisiunea poate fi ascultată şi on-line pe www.bucurestifm.ro.

luni, 23 mai 2011

Sfinţii Mari Împăraţi - Odovanie


Colaj de Elena Dulgheru

Mulţumesc tuturor acelora care, cu cuvântul, cu gândul sau cu o rază de floare m-au felicitat cu ocazia praznicului Sfinţilor Împăraţi cei Întocmai cu Apostolii! Fie-le gândul împuternicit şi fericit de Pomul Vieţii celei Noi, readus la lumină de Sfânta Împărăteasă şi întărit de fiul său, Constantin!

duminică, 22 mai 2011

“Precum în cer, aşa şi pe pământ!”: Dorul nostru după Bizanţ

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 mai 2011


Mănăstirea Chora, Istambul. Foto: Elena Dulgheru, 2010
 Pentru a-l înţelege pe Paradjanov trebuie să părăsim pentru o vreme reperele axiologice ale modernităţii şi să descindem în cele ale Bizanţului şi Eurasiei.

A fost o vreme când… a fost o dată ca niciodată, când Altarul era la locul său, iar între prosternare şi pocăinţă se desfăşura întreaga viaţă a omului. Cele două gesturi simetrice ritmau, asemeni ciclului respiratoriu, viaţa materială şi spirituală, într-o dinamică nelipsită de impurităţi şi căderi, dar aflată într-o continuă primenire, care făcea ca lumea îngerilor, a metaforei şi a gândurilor să devină aproape tangibilă. Sună idilic? Ar fi, de n-ar fi fost memoria basmelor. Ar fi, de n-ar fi fost poezia, drept mărturie. Ar fi, dacă acestea nu s-ar fi coborât pe pământ într-o vârstă de aur, ce s-a numit Civilizaţia Bizantină. Istorică şi reală, absorbind tot ce înseamnă şi geniu, şi şubrezenie omenească, dar al cărei slogan era, nici mai mult, nici mai puţin: “Precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Sub acest slogan erau unşi împăraţii, se ridicau bisericile, se scriau cărţile, funcţionau instanţele de judecată, se desfăşura viaţa de zi cu zi a omului. Desigur că “printre sloganuri” habitau păuni şi maimuţe de curte, jongleori, astrologi, menestreli, hoţi, dansatoare, iatagane şi capete tăiate. Toată recuzita şi figuraţia marii curţi imperiale îşi găsea locul aici. Spiritul ludicşi histrionismul făceau parte din codurile sociale acceptate, dar nu orice stare socială avea dreptul la ele. În schimb, arta cuvântului meşteşugit, divagaţiile savante, gesturile cucernice şi, la nevoie, minciunile rafinate erau normative pentru toţi. Împreună şi sub oblăduirea împăratului, ele alcătuiau o civilizaţie rafinată şi bine aşezată, în care nu ţi se spunea niciodată în faţă “Nu!” şi care avea toate argumentele să se creadă eternă.

Dintre toate acestea, doar pana de păun din vechile vitralii ne mai aminteşte de grandoarea Bizanţului, dar cine mai are astăzi răgaz să observe sclipirile “ochiului lui Dumnezeu”, încriptat în mrejele verzi-violet ale desenului colorat? Iar toată această “menajerie” n-are azi darul, pentru cei mai mulţi dintre noi, decât să ne enerveze sau să ne plicitisească.

Ce-i drept, în perioada interbelică nişte scriitori dunăreni, mai târziu acuzaţi de decadenţă sau ermetism, redeschideau şi la noi câte un mic oblon din “Porţile Orientului”. Prin ele se vedea, însă, mai degrabă o Valahie nostalgică cu iz de Fanar, un spaţiu al mirodeniilor, parfumurilor şi otrăvurilor savante, un anumit alean sau o ezoterie aparte, iar fumigaţiile de alambic ce unduiau condeiul rafinat al cântăreţilor Crailor de Curte Veche opreau mintea cititorului de a desluşi lumina Cetăţii Eterne. Nici unul dintre scriitorii moderni, oricât de străluciţi, care au revalorificat literar “Orientul românesc”, şi nici continuatorii lor nu au deschis porţile Creştinismului.

Asta, în timp ce ceilalţi, “progresiştii” îl suduiau virulent, încercând să-i şteargă cât mai deplin urmele din istorie. Sudalmele lor se aud mai limpede azi, amplificate de cele ale generaţiilor şcolite sub steaguri atee, reverberând peste mirosul de cărţi incinerate al revoluţiilor şi reformelor culturale. Cecităţii lor le datorăm şi accepţiunea de azi, nedreaptă şi peiorativă a “balcanismului”.

Drumul regăsirii şi revalorizării “Orientului românesc” (valah, bizantin, turcesc, grec, sau abstract-ideatic) este continuat, la fel de nezgomotos, de un alt titan al gândirii, tot un “antiprogresist”, Lucian Blaga, care îşi încheia opera literară evocând geniul lui Anton Pann! Ultimul român ce vorbea în proverbe, epigramistul-protopsalt reunea în personalitatea sa apusul şi răsăritul a două mari epoci istorice şi a două paradigme: Evul Mediu Târziu şi începutul Modernităţii. Nu-i de mirare că, între timp, dorul de Anton Pann devine tot mai acut: este dorul nostru după Bizanţ!

Astăzi, cele două mari evuri au devenit esenţialmente străine şi par chiar antagonice. Dar există unele locuri şi structuri sufleteşti în care ele convieţuiesc de minune. Acestea ne interesează îndeosebi, pentru că ele sunt “locurile-cheie” de unde densitatea spirituală a tradiţiei, devenită azi aproape ilizibilă, poate fi percepută, măcar parţial, de ochii “cefali şi apteri” ai postmodernităţii.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

miercuri, 18 mai 2011

Un bastion al feminităţii creştine salvatoare: profiluri feminine răsăritene

Apărut (în formă uşor prescurtată) în Ziarul Lumina de miercuri 19 mai 2011

Cuv. Cneji Petru şi Fevronia
E steril şi abstract a vorbi unui public secular despre concepte ca femeia sau familia creştină în lipsa unor repere culturale inspiratoare, în special din marea literatură.


Într-o călătorie recentă în Rusia, în cadrul unui moment de protocol cultural organizat de Festivalul de Film “Îngerul luminos”, am văzut “Evgheni Oneghin”. Era primul meu contact integral cu celebra operă a lui Ceaikovski (rar văzută pe scenele româneşti), prilej de a reciti cu ochi mai maturi la fel de strălucitul roman versificat al lui Puşkin. Răvăşitor-tânguitoarea arie a trădatului Lenski, înflăcărata, dar înţeleapta Tatiana, atât de iubită de ruşi, îmi deschideau deodată porţile unei revelaţii. Limpedea poveste de prietenie, iubire, trădare şi căinţă, pe care o ştiu toţi şcolarii, întrupată de muzica fluidă şi caldă, lipsită de efecte facile, se elibera de cadrele moralismului şi clişeului clasic, pentru a mi se deschide în toată anvergura şi frumuseţea elevatei trăiri a feminităţii creştine.

În plin ev al nestăvilitelor elanuri romantice, când eroii literaturii occidentale îşi câştigau reputaţia prin avântul necontrolat cu care cedau impulsurilor inimii, iar cititorii aplaudau zgomotos prăbuşirea lor în neantul autodistrugerii, Puşkin demasca cu graţie juvenilitatea şi individualismul acestui val pătimaş, pentru a demonstra, cu o măsură cel puţin egală a geniului, că patosul cel mai înalt poate convieţui cu raţiunea, potenţând ascensiunea spre osmoza sofianică a celor două, şi că tensiunea dialogului dintre ele poate genera capodopere.

În “Oneghin” Puşkin îl ironiza pe byronianul Childe Harold, rătăcitorul cu inima îngheţată, taciturn şi plictisit de viaţă, a cărui decadenţă şi nihilism aveau să contamineze mai mult decât o epocă literară (îi recunoaştem şi azi, rătăcind triumfător prin varii literaturi, inclusiv printre filele “Crailor de Curtea Veche”). Puşkin i-o opune pe Tatiana, îngândurata provincială care se îndrăgosteşte de cinicul Oneghin, suportându-i cu stoicism umilinţele, dar capabilă să se rupă din vraja iubirii amăgitoare, când acesta decade moral tot mai jos, şi să-şi vindece inima şi viaţa. Inteligent şi diafan ca muzica lui Mozart, grav ca un vechi epos slav, poemul lui Puşkin poate fi citit azi şi ca o strălucită pledoarie pentru trezvie sufletească şi castitatea iubirii conjugale – valori cărora, începând din epoca Romantismului, marea literatură le aruncă mănuşa, într-un tot mai aprig război.

Tatiana - grafică de V.V.Gelmersen
Probabil de aceea, luminoasa Tatiana s-a contopit cu imaginea stoicei fecioare muceniţe din zorii creştinismului, pe care studenţii şi-au ales-o ca patroană încă de la mijlocul secolului XVIII. Succesul celor două imagini feminine în cultura rusă, a diaconiţei mărturisitoare şi a femeii care ştie să-şi apere căminul şi sufletul de himere, a devenit o redută de prezervare a unui model de virtute pe care literatura apuseană l-a epuizat. Nu întâmplător, în pofida tuturor dezastrelor, modelor nefaste şi dezechilibrelor sociale ale secolului XX, modelul împlinirii conjugale şi al familiei tradiţionale au rămas, până azi, în centrul conceptului de fericire al societaţii ruse şi ex-sovietice.

De la teatrul de operă moscovit “Stanislavski – Nemirovici-Dancenko” vântul m-a purtat către vechea vatră a Muromului, obârşia legendarului viteaz Ilya Muromeţ, dar şi lăcaşul de păstrare a multor odoare de sfinţi. Dintre aceştia, Cuvioşii Cneji Petru şi Fevronia m-au cucerit iremediabil. Fascinanta lor poveste de dragoste aduce împreună vraja inocentă a basmului cu dorurile romanticilor şi cu trezvia vieţii duhovniceşti, într-o nestemată a literaturii medievale unică în Vieţile Sfinţilor. Capacitatea lor de a întregi în plan spiritual un model de cuplu creştin îi face azi deosebit de preţioşi.

Cuv. Cneji Petru şi Fevronia
Demult, cetatea Muromului a fost tulburată de un duh necurat, care o ispitea noaptea pe soţia cneazului. Întrebându-l cum poate fi alungat, cneaghina află că pieirea i-o vor aduce “braţul şi sabia lui Petru Agrikov” şi îi dezvălui taina soţului său. Petru, fratele mai mic al cneazului, îndrumat de un înger, găseşte o sabie în biserica mănăstirii de maici a Înălţării Sfintei Cruci, cu care omoară balaurul. Însă câteva picături din sângele zmeului îl stropesc şi îl umplu de lepră. După străduinţe zadarnice de vindecare, ajunge la Fevronia, o fată săracă, vestită pentru puterile ei tămăduitoare. Fata se învoieşte să îl vindece cu condiţia ca Petru să o ia de nevastă. Petru acceptă şi este vindecat, dar refuză să-şi respecte făgăduinţa. Se umple din nou de lepră şi se întoarce ruşinat la Fevronia, implorând-o din nou să îl vindece, iar fata îi impune aceeaşi condiţie. Petru consimţi şi o luă de nevastă. La scurtă vreme, cneazul muri şi conducerea Muromului îi reveni fratelui său mai mic, Petru. Astfel, şi Fevronia ajunse cneaghină. Însă boierii nu o iubeau, pentru că era de obârşie umilă şi îi cerură să părăsească cetatea. Fevronia se învoi, cu condiţia ca şi boierii “să-i dea ceea ce le va cere: pe Petru”. Petru se supuse voii soţiei şi cei doi părăsiră cetatea şi înalta dregătorie. Pe drum, câteva semne minunate făcute de Fevronia îl îmbărbătează. În scurt timp, însă, începu vărsarea de sînge pentru putere şi boierii îi rechemară pe cnejii alungaţi. Aceştia se întoarseră şi domniră în pace, împlinind legea Domnului, până la adânci bătrâneţe. Călugărindu-se cu numele David şi Eufrosina, ei se rugară să moară în aceeaşi zi şi să fie îngropaţi în acelaşi mormânt. Şi ambii se stinseră pe 25 iunie 1228, la aceeaşi oră. Dar dorinţa nu le fu respectată şi, potrivit rânduielii călugăreşti, trupurile le fură aşezate în morminte separate, fiecare în mănăstirea sa. A doua zi, însă, ele fură descoperite împreună. Monahii le mutară iarăşi separat, dar minunea se repetă şi de atunci ele odihnesc împreună.

O eroină literară şi una hagiografică îşi dau mâna întru consolidarea unui bastion al feminităţii creştine salvatoare, rezistent la toate valurile ce vor să şteargă profilul sacru al cuplului.

marți, 17 mai 2011

În luna mai, muzica lui Arvo Pärt răsună în toată lumea


Între 20-29 mai, marele muzician estonian Arvo Pärt este invitatul de onoare al Festivalului de Muzicã Nouã SoundsNew din Canterbury, unde vor fi auzite lucrãrile sale Plângerea lui Adam, Spiegel im Spiegel, Cantus in Memory of Benjamin Britten, Summa, O-Antiphonen, Da Pacem Domine, Missa Brevis. În aceeaşi lunã simfoniile şi coralele sale religioase vor rãsuna în numeroase centre muzicale ale lumii: Londra, Luxemburg şi Lyon, Sankt-Petersburg şi oraşe din Suedia, Danemarca, Germania, Olanda, Italia, Austria, Elveţia, Australia şi Japonia. De curând, celebrul muzician a fost ales Compozitorul Anului în cadrul celei de-a 12-e ediţii a Premiilor Muzicale Classic Brit (Londra).

duminică, 15 mai 2011

Trei “paradisuri de autor”: Kusturica, Tarkovski, Paradjanov

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 14 mai 2011


Colaj de Elena Dulgheru

Pentru a căuta imaginea Paradisului în film, vom ignora cazurile de reprezentare a celestului în situaţii dramaturgice ocazionale, ca şi senzaţionalul parapsihologic din thriller-ele ştiinţifico-fantastice sau inspirate din experimente paranormale (a căror miză spirituală este îndeobşte rudimentară), ci vom reveni la aşa-numitul cinematograf mistic sau religios, ai cărui principali exponenţi aparţin, după cum am arătat, cinematografiilor est- şi central-europene.

Nu ne propunem o acoperire exhaustivă a exponenţilor temei, ci aflarea numelor de maximă rezonanţă, creatori ai unor universuri simbolice dense, al căror mesaj tinde să-l reaşeze pe omul contemporan faţă în faţă cu Dumnezeu. Kieslowski, Zanussi, Tarkovski, Abuladze, Paradjanov… – se pare că cei mai mulţi reprezentanţi ai cinematografului religios vin din spaţiul slav (de tradiţie catolică sau ortodoxă), armean sau gruzin. Nu ne vom aventura în riscante şi vagi judecăţi culturologice, pentru a căuta posibile motivaţii ale acestui fapt.

Iată că într-o artă cosmopolită, în care motivaţia spirituală cedează celei pecuniare şi populiste, perenitatea şi-au câştigat-o acele opere al căror mesaj, singular, este extras din matricea spaţiului etnic şi religios al artistului; într-o lume ce încearcă să egalizeze valorile în virtutea aşa-zisei paradigme postmoderne, rezistă operele care sfidează egalitarismul şi uniformizarea. Să nu ne mirăm când reprezentanţii unor cinematografii marginale, fragile ca putere economică, cuceresc tot mai multe premii la festivalurile internaţionale.

Din pleiada celor câţiva reprezentanţi ai filmului religios enumeraţi nu este uşor să alegem; creaţia fiecăruia reprezintă o faţetă, un aspect al fenomenologiei variate şi dense a credinţei, reflectate în psihicul individual şi în societate. Dar cum orice discurs impune o selecţie, o vom face pe criteriul bogăţiei stilistice, al profunzimii de cuprindere a sferei miticului, al angajării artistice în căutarea lui Dumnezeu.

Despre Emir Kusturica, regizor în vogă în anii ‘90-2000, foarte iubit în România, în Balcani şi în Rusia, nu se poate spune că practică un cinematograf religios. Peliculele sale par să aibă prea puţin de-a face cu evlavia, dar viziunea sa asupra vieţii oferă omului contemporan ceea ce-i lipseşte mai mult: emoţia vie, sentimentul cosmosului, bucuria de a trăi şi, mai ales, o formă accesibilă şi neartificioasă de “paradis”. Cineastul iugoslav născut la Sarajevo într-o familie de sârbi islamizaţi pe vremea jugului otoman (consideraţi până nu de mult bosniaci), declara odinoară că se simte mai mult atras de rock şi de actorie, decât de vreo tradiţie religioasă. Până nu demult, presa îl considera “musulman nepracticant” sau indiferent religios. Într-un interviu din 2004 cineastul mărturisea că se află în căutarea lui Dumnezeu. Pe măsura maturizării, regizorul îşi mărturiseşte tot mai des ataşamentul faţă de cultura sârbă, cu care se identifică, iar în 2005 primeşte botezul ortodox cu numele Nemania şi ctitoreşte o biserică în cinstea Sfântului Sava, în incinta satului montan (Kusteldorf sau Drvengrad) construit de el însuşi. Andrei Tarkovski nu poate fi ignorat de nici o filmografie interesată de sacru. Serghei Paradjanov – cineast ermetic, odinioară obstrucţionat datorită dizidenţei politice, nu a reuşit să creeze o “şcoală” sau să-şi câştige un public larg. Dar modul său de abordare a sacrului este atât de profund, de original şi de novator, încât o prezentare a operei sale, cvasi-necunoscute în România, este cât se poate de benefică.

Aşadar, Kusturica, Tarkovski, Paradjanov – iată “triunghiul de vestitori ai sacrului” din arta a şaptea, prin intermediul cărora vom încerca să descoperim urmele Raiului fixate pe pelicula filmică şi să schiţăm apoi profilul unui posibil cinematograf religios. Vom vorbi, în acest context, de un “paradis tarkovskian”, un “paradis paradjanovian” etc. – paradisuri subiective, convergând, după ştiinţa autorilor de a conjuga măiestria artistică cu credinţa şi dragostea de oameni, spre Raiul Domnului.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

sâmbătă, 7 mai 2011

Raiul, ca fapt de cultură

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 mai 2011

Nichifor Crainic şi miniatură armeană. Colaj de Elena Dulgheru
Ce este arta, decât o schimbare la faţă pe muntele Taborului?


Aforismul limpede şi atotcuprinzător al lui Nichifor Crainic poate sta ca piatră de temelie pentru orice demers de reaşezare în matca dumnezeiască a activităţilor omeneşti.

După două secole şi mai mult de aspră sciziune şi izolare mutuală între agora şi Biserică, orice chemare convingătoare la Dumnezeu, înveşmântată în hainele artei, nu putea veni din partea predicatorilor de drept ai Cuvântului divin, ci de la artizanii proveniţi din familia marilor pocăiţi (a tâlharului credincios, a femeii samarinence, a fiului rătăcitor), care înduplecă inima Tatălui.

Terenul rătăcirilor şi al apostaziilor contemporane este bogat şi, deja, intrat într-un fel de tradiţie: amoralitatea afişată, sarcasmul antireligios şi gustul vagabondajului intelectual au fost cultivate încă din epoca Romantismului, ba chiar şi a Renaşterii; modernismul şi artele de după Avangardă nu au făcut decât să le îmbogăţească şi să le confere statut conceptual.

Dar a existat o scurtă vreme când cugetarea pe tema actuală şi foarte glissantă “religie şi cultură” era la noi (ca şi în alte mari vetre ale Creştinătăţii) în mare efervescenţă. Este epoca de aur a intelectualităţii române, ale cărei promiţătoare începuturi au fost frânte necruţător de tăvălugul istoriei, nepermiţând constituirea unor domenii interdisciplinare sistematice, prin care spiritul religios să re-fecundeze cele mai divese domenii de creaţie şi cercetare omenească. Miezul acestei mişcări intelectuale de reapropiere a religiei şi culturii îl reprezenta Şcoala gândiristă. Vom face apel la ilustrul ei reprezentant, teologul, poetul şi publicistul Nichifor Crainic, pentru a fundamenta câteva repere teoretice creştine ale esteticii sacrului.

Pentru a vorbi despre Paradis, nu trebuie neapărat să ne situăm în cadrele unei religii anume. Paradisul (ca şi infernul) este unul din locurile comune ale tuturor marilor şi “micilor” religii ale lumii, ale credinţelor, fantasmelor şi superstiţiilor mai mult sau mai puţin personale. El inundă, camuflat în metaforă şi imagine simbolică, reveriile misticilor şi ateilor, cuprinzând chiar sferele ereziei şi necredinţei. Raiul este prin excelenţă oecumenic (în sensul originar al cuvântului), centripet şi unificator, un numitor comun al cotelor de maximă aspiraţie sufletească a tuturor. De el vorbesc poeţii, barzii şi teologii şi, în ultima vreme, chiar sociologii, precum profesorul Ilie Bădescu, în monumentalul său tratat “Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică”:

Paradisul este acel «loc primordial», «loc al tuturor locurilor», ideea însăşi de «loc» şi expresia ei îndeplinită totodată, spre care năzuiesc din tot sufletul lor toţi oamenii aşa cum sunt, cu toţii, călători pe acest pământ şi fiinţe care parcă şi-ar aminti în momentele lor de singularitate cosmică… de «locul primordial», de «grădina tuturor plinirilor», care este tocmai «Grădina Raiului»".

Concentrând forţa de gravitaţie a iubirii dumnezeieşti, Paradisul este, prin excelenţă, locul care adună; locul care adună cotele superlative ale tuturor suflărilor omeneşti, individuale şi colective, naţionale şi transnaţionale. A vorbi despre Paradis poate fi o terapeutică eficientă atât împotriva crizelor existenţiale personale, cât şi împotriva războaielor, schismelor, dezbinărilor colective. Discursul artistic, cât şi cel teologic trebuie să înveţe din pragmatica gândirii pozitive. Aşadar, să vorbim despre Paradis!

Nucleul paradisiac al sufletului omenesc, ca expresie a naturii teandrice a omului, era sesizat de Nichifor Crainic cu multă generozitate doctrinară în lucrarea sa de referinţă “Nostalgia Paradisului”: “Dacă există o revelaţie primitivă sau naturală a spiritului dumnezeiesc în lume, nimic nu atestă mai cu tărie acest adevăr decât pretutindenitatea şi continuitatea ideii de paradis în sufletul omenirii”.

Rememorând (în grabă) marile religii şi mituri ale lumii, constatăm că întreaga memorie a omenirii reţine aceeaşi imagine a toposului primordial. Tradiţia populară şi magică şi, apoi, literatura cultă nu au făcut decât să îmbogăţească imaginarul colectiv cu detalii de tip raţionalist (de pildă, topografia paradisului la Dante), oniric-fabulos sau sentimental.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

marți, 3 mai 2011

Cine câştigă inima regelui? Profiluri feminine în serialele sud-coreene

Apărut (în variantă uşor prescurtată) în Ziarul Lumina de marţi 3 mai 2011

Serialele istorice sud-coreene produse de M.B.C. şi-au cucerit o largă şi constantă audienţă internaţională nu doar prin exotism, arhaicitate, intrigi aulice bine construite şi poveşti de iubire tulburătoare, ci şi prin modelele de civilizaţie şi sistemele de valori pe care le propun, adică prin înalta lor dimensiune spirituală. Adică tocmai prin ceea ce lipseşte cel mai mult din oferta cinematografică mondială, chiar şi a filmelor extrem-orientale de gen.


Relaţia maestru-discipol, relaţia dintre slujitor şi stăpân, etica actului medical şi chiar etica hranei, dimensiunea patriotică a profesiilor militare, confruntarea dintre rivalii politici, ştiinţa rezolvării conflictelor, sensul înalt al slujirii regale, frăţia de cruce, prietenia şi iubirea jertfelnică, relaţia dintre părinţi şi copii, sentimentul de gintă, memoria istorică, actul de întemeiere a unei naţiuni – toate au prin excelenţă o valoare sacră, toate ne ating străfundurile cele mai adânci ale fiinţei, potenţând deschiderea spre universul unei cu totul alte definiri a fiinţei umane, elevate, eroice, teandrice, pe care omenirea n-a mai cunoscut-o din veacul de aur al epocii epopeelor. Văzându-le transpunse cu graţie şi naturaleţe pe ecran de entuziastele echipe de creaţie ale studiourilor M.B.C., spectatorul aproape că uită că toate acestea au devenit neverosimile pentru omul de azi, fiind greu acceptabile chiar şi pentru spiritul religios şi cel academic.

Nici trăirea credinţei (potrivit îndrumărilor tradiţionale) nu prea ne oferă perspective de o asemenea amploare, luciditate şi adâncime asupra sacralităţii întregului organism social, familial, politic şi uman, în genere. Sunt reflexele înţelepciunii Confucianismului – se va răspunde - , acea magistrală doctrină “păgână”, adusă cândva la viaţă de nişte oameni care se considerau fii ai Cerului…

În ceea ce ne priveşte pe noi, creştinii, metafora “mădularelor lui Hristos” (către care ne duce cu gândul această pagină a gândirii extrem-orientale), rămâne astăzi în mare măsură neacoperită: nici sub raportul trăirii mistice, nici măcar (ceea ce este mai grav) sub acela doctrinar-teologic. Laicizate, modelele sociale, economice, profesionale, familiale îşi pierd coerenţa şi stabilitatea în faţa presiunii istoriei, devenind simple forme rigide, strict “contractuale”, uşor de dizolvat de orice ideologie la modă. De aceea, a recupera de la “păgâni” sensul sacru al societăţii umane, în toate infrastructurile ei, este astăzi, pentru creştinii care vor să înţeleagă modul evanghelic de a trăi în lume şi sensul universal al Ecclesiei, o şansă aproape unică.

Modelele feminine ale serialelor istorice sud-coreene restaurează, şi ele, un arhetip uman căzut în desuetudine şi aplatizat, până la distrugere şi aneantizare, atât de cinematograful comercial, cât şi de cea mai mare parte a celui independent şi de artă. Cu atât mai mult merită să luăm aminte la ele, cu cât modelele creştine feminine din filmul şi literatura română, veşnic seduse de valurile sincronismului, ori ameţite de un protocronism cu miasme păgâne, sunt cvasiinexistente.

Atente la armonizarea distribuţiei, serialele istorice M.B.C. au grijă să asigure galeria de protagonişti cu dipoluri (sau poligoane) feminine net complementare: curaj şi smerenie, răbdare, spirit de sacrificiu, inocenţă, discernământ şi isteţime, dar şi viclenie, venalitate, sete de putere, ştiinţă a compromisului, impenetrabilitate. Însă, dincolo de polarizarea inerentă în personaje pozitive şi negative, toată galeria de eroine istorice de prim-plan create de M.B.C. este purtătoarea unei feminităţi rafinate, candide sau hieratice, calde sau răcoroase, ameninţătoare sau blânde, dar care nu cunoaşte vulgaritatea. Nici urmă de senzualitate ieftină sau spirit cazon la o femeie-spadasin, nici urmă de lascivitate la o concubină regală. Codurile tari există şi ele, dar aparţin vulgului, descris în micile secvenţe de teatru satiric de realism popular, care redau planurile secunde ale frescei sociale. Desigur, aceste reguli de conduită sunt binecunoscute din istorie, dar este meritul realizatorilor că le prezintă nu ca pe nişte forme golite de conţinut, ci la adevărata lor valoare, atent argumentată de partitura actoricească.

În Legendele Palatului - Concubina regelui (titlu internaţional: Dong Yi), serialul aflat în prezent în derulare la TVR1, intrigile se desfăşoară în jurul luptei pentru putere dintre doamnele de la curte din preajma regelui Sukjong din dinastia Chosun (sec. XVII-XVIII). Trei tinere femei (o regină ulterior detronată, o concubină uzurpatoare şi o orfană în ascensiune) îşi dispută întâietatea pentru titlul de primă doamnă. Armele celor trei sunt net diferite. Pasivitatea autosacrificială a reginei, care înţelege, dar nu reacţionează, o face să piardă şi tronul, şi inima regelui. Tânăra concubină însetată de putere absolută e gata de orice trădare pentru a-şi atinge scopul. Candida şi perspicacea orfană Dong Yi nu e animată de arivism, ci de dorinţă de dreptate, abnegaţie şi un curaj pe măsură pentru a-şi împlini idealul, calităţi prin care va dezamorsa câteva intrigi fatale regatului şi va câştiga definitiv inima regelui.