Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 24 aprilie 2020

Izvorul Tămăduirii și noi

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

E providențial cum în acest an, mai greu și mai cumplit decât toată istoria trăită și cunoscută aici, praznicele Sfântului Gheorghe si Izvorului Tămăduirii se succed imediat unul după altul, în cel mai tămăduitor mod. 
De ca și cum Dumnezeu ar vrea ca tot veninul lăsat de capetele balaurului, sfărâmate prin răstignirea Sa și apoi, în istoria concretă, de Marele Mucenic Gheorghe, ca tot acest venin să fie spălat de Izvorul tămăduitor al Maicii Domnului. 
Să ne rugăm ca acest Izvor tămăduitor să spele și toate rănile, mai ales pe cele mentale și sufletești, produse în societatea românească, în creștinătate si in lume de capetele și ghearele acestui balaur și de toate progeniturile lui, care au împânzit lumea oamenilor. 
Fie ca, după cuvîntul profetic al Gherondissei Tecla și cu rugăciunile tuturor sfinților, Izvorul Tămăduirii să curețe lumea și România de ura, invidia, planurile murdare ascunse, teama, psihoza, virușii văzuți și nevăzuți, aciuați în sufletele conducătorilor noștri și în ale tuturor oamenilor, să  spele toate gîndurile și planurile ucigașe, murdare și păcătoase, cu puterea nebiruită a răstignirii lui Hristos pe cruce, spre slava lui Dumnezeu !

miercuri, 15 aprilie 2020

Neascultare?

În sfînta și Marea Miercuri a Săptămînii Patimilor Domnului, în care purtătorii de cuvînt ai Bisericii cer poporului binecredincios să dea dovadă de ascultare față de porunca stăpînirii atee de a nu participa la sfintele slujbe ale Săptămînii Patimilor și a Sfintelor Paști. 
 

Invierea lui Hristos e mai reala ca moartea! Asta astept sa aud din toate fibrele de gîndire si simtire ale unui adevărat creştin... cu atît mai mult, ale unui slujitor al altarului. Stiu ca exista si Frica, un resort irational si un demon, care circulă din greu in zilele astea; care se ascunde in spatele multor argumentari materialiste in privința ratiunilor mai inalte, ce țin de Invierea Domnului si de iconomia Trupului lui Hristos, a Bisericii. Frica, mascată sub argumente fara fundament evanghelic, ne poate face sa pierdem sobornicitatea reală, adica duhul de comuniune, care ține Biserica. Caci aceasta comuniune, specificată in Crez, este liantul Bisericii si e mai tare ca moartea. 

Corabia se clatină, așa e în vremea furtunii; așa e și în vremea cernerii. Dar duhul de comuniune, sobornicitatea curată o pot ajuta să-și revină. Corabia se clatină și diferiți lideri ai ei si preopinenți lansează, sub imperiul schimbărilor bruște și neprielnice, diferite soluții de reechilibrare și de salvare (unele soluțiii, mai mult trupești, altele, mai mult duhovnicești). Este firesc ca ele, rostite sub imperiul stressului, să fie diferite, ori chiar același lider să oscileze. Să ne ne acuzăm unii pe alții din aceste pricini, să nu răcim dragostea, atîta vreme cît intenția este curată: aceea a salvării duhovnicești a turmei, salvare care nu poate, finalmente, decât ameliora relația Ecclesiei cu Statul - și acest lucru ar trebui să-l sublinieze apăsat, în fața societății și autorităților laice, fiecare preopinent creștin.

Pe fondul aceste furtuni de idei - care nu sînt polemici sterile, ci propuneri reale de salvare a Corabiei - , constat o tendință de acuzare și judecare (nedreaptă) a celui care gîndește altfel. Este aceasta o lipsă de empatie față de aproapele, o fractură intelectuală, fondată pe o slabiciune duhovnicească, ori o dovadă de fariseism?

De cînd o rugaminte adresată autorității laice sau bisericești si o invitatie la dialog se numeşte "neascultare"? Doar stim ca Dumnezeu este bun, și El - Marele Arhiereu -, când îi pedepsea pe israelieni, ei I se rugau si cereau indulgența sau indulcirea pedepsei, iar cînd Dumnezeu, prin profeți, îi amenința cu nenorociri, iar ei își plecau genunchii si Il rugau sa le usureze pedeapsa. Si asemenea rugaciuni nu erau socotite "neascultare" sau rebeliune, ci dimpotrivă, pocăință, și ele erau cele care înduplecau mila Marelui Arhiereu. 

A cere ierarhiei bisericești un dialog mai viu cu autoritățile statale nu este o dovadă de ”neascultare” din partea unor preoți sau credincioși, ci dovada dragostei și a responsabilității lor de creștini și cetățeni, dovada acelei iubiri agapice care arată că ”nouă de pasă”, că suntem vii, ca Biserica nu este un organism osificat, ci este cu adevărat Trupul lui Hristos, în care mădularele îi transmit Capului durerile lor, dovedind astfel că nu sînt cangrenate și pregătite pentru tăiere, ci mădulare vii, poate, cam neglijate si amorțite, dar care așteaptă un aport revigorator de sînge duhovnicesc și de sevă de viață, pe care doar Capul le poate oferi.

luni, 13 aprilie 2020

Dalles on-line: ”Fals tratat de mântuire a sufletului” (2018) - marți 14 aprilie



In această Săptămână a PAtimilor, mai dramatică decât vreodată în istorie, prioritară pentru creștini este, mai mult decât oricând, rugăciunea. Pentru unii, filmul de meditație spirituală este o bună ocazie de a facilita această stare lăuntrică. Pentru aceștia, precum și pentru toți cei interesați de subiect, continuăm portretul de regizor Nicolae Mărgineanu cu un film care confruntă drama instaurării comunismului în România - temă predilectă a regizorului - cu actualitatea postcomunistă, în care tragediile ”Obsedantului deceniu” răsună încă.

Realizat după un scenariu de Bogdan Adrian Toma (colaborator al maestrului Mărgineanu și la filmul ”Cardinalul”), filmul pornește de la tema controversatei ”vânătorii de securiști”, practicate de CNSAS după 1989, pentru a urmări dosarul unei presupuse colaborări cu Securitatea a unui cleric și a sinuciderii unui student, ipotetic legate de acest caz.

Doi investigatori CNSAS, zelosul Toma și blazatul Radu, cercetează cazul, pentru a descoperi în final că suspectul cleric, pe care îl descoperă retras într-un vârf de munte, nu este deloc asemeni portretului pe care i l-a consemnat dosarul de la Securitate. Victimă, erou, trădător? Vor înțelege investigatorii CNSAS portretul adevărat al omului pe care îl cercetează? Ori chiar cel cercetat îi va schimba pe anchetatorii săi?

Filmul - pe nedrept neglijat de critică (din motive... ideologice) - îmbină abil intriga de tip istorico-polițist cu meditația moral-religioasă pe tema vinovăției, trădării, iertării și transfigurării lăuntrice.

Actorii, de la tineri la veterani - Ioan Andrei Ionescu, Bogdan Nechifor, Remus Mărgineanu, Maria Ploae - , realizează prestații de zile mari, credibile și emoționante, în roluri nuanțate și dificile.

Cu acordul maestrului Nicolae Margineanu, filmul poate fi vizionat on-line:
https://www.youtube.com/watch?v=LLUdNtaE2zA

joi, 9 aprilie 2020

In Sîmbăta lui Lazăr, Univ. Dalles vă invită la ”Poarta Albă”!


Poarta Albă (2014) este cel de-al doilea film de ficțiune din ciclul dedicat de Nicolae Mărgineanu Golgotei românești a închisorilor comuniste, ciclu debutat cu ”Binecuvântată fii, închisoare!” (2002), continuat cu o suită de filme documentare și dramatizări radiofonice, centrate în special pe personalitatea părintelui martir Arsenie Boca, dar și pe evocarea Fenomenului Pitești, iar ulterior cu ”Fals tratat de mântuire a sufletului” și ”Cardinalul”, drame istorico-sociale de mare forță și de același calibru cu filmul de debut al ciclului.

Scenariul, semnat de regizor împreună cu Oana Maria Cajal, se inspiră din literatura închisorilor (”Vărul Alexandru și alte povești adevărate” de Adrian Oprescu, ”Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici, ”Pe muntele Ebal” de Teohar Mihadaş, ”Drumuri în întuneric” de Dumitru Andreica), precum și din documentarea personală realizată de regizor în dialogurile sale cu foști deținuți politici.

Este extrem de rară în cinema-ul românesc această discernere în spectrul cruzimii, cinismului și abuzului, prin lentila purificatoare a nobleței și a credinței, care nu edulcorează realitatea și nu evită maleficul, ci le află unicul sens restaurator: cernerea și discernerea hristoforă, întru regăsirea demnității și solidarității umane - pas esențial în scrierea destinului unei țări. Același demers apărea și în ”Binecuvântată fii, închisoare!”, dar acum acesta a devenit și mai rafinat, și mai decantat.
Un inegalabil simț al nuanței dramatice recuperează achiziții dintre cele mai sensibile ale cinematografului poetic, atât la nivel imagistic (cu aportul lui Mihai Şerbuşcă), cât şi în caligrafierea psihologică a portretelor. Secvențe scurte și epurate, tăiate pe momentul de maximă emoție și înșiruite simplu, asemeni unui șirag de haiku-uri, panoramează în arce de cerc același perimetru cvasi-simbolic al Țării arestate.

Între ipocrizia lozincilor staliniste scrise agramat, și subversiunea bancurilor politice, ispășită cu ani grei de Canal, se derulează un întreg spectru de impresii, gânduri, emoții, chipuri, povești de viață, creionate în crochiuri de mare sinteză. Un profesor condamnat pentru un cuvânt inoportun, un judecător abuziv, acum încarcerat, hrănit cu pâine de cel pe care-l condamnase odinioară pentru că hrănise un fugar cu o pâine, un poet grav bolnav, dar plin de vervă artistică (amintind de Radu Gyr), care-și tricotează versurile în nodurile unui pulovăr - prilejuiesc partituri perfect caligrafiate de Ion Besoiu, Adrian Titieni și Marius Turdeanu. Oameni inadaptați, revoltați sau docili, îndârjiți sau deprimați, alături de brigadierii care-i controlează, ”funcționari sub vremi” înrăiți de obediență - creează un tablou colectiv impresionant prin puterea de surprindere a adevărului vieții.

Trei portrete memorabile, interpretate de tinerii actori Cristian Bota, Sergiu Bucur și Bogdan Nechifor (ultimii doi, la debut) se reliefează pe tabloul colectiv al suferinței și al speranței: Adrian și Ninel, doi prieteni condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, respectiv monahul Arsenie. Toți trei au în comun o deosebită curățenie sufletească. Și dacă firul narativ urmărește destinul celor doi prieteni, firul subtil gravitează în jurul polului nemișcător al părintelui Arsenie. Interpretarea lui Bogdan Nechifor, în câteva fragmente de partitură impresionante prin simplitate, reținută căldură, forță lăuntrică, reușește să redea ațintirea fermă a personajului către Ceva de dincolo de lume, către Adevăr, a părintelui de la Prislop. Personaj secundar în dramaturgia filmului, monahul Arsenie odihnește din umbră polul luminos al sensului în fața nonsensului, ca răspuns izbăvitor la dramele unei țări răstignite. Pentru că în spatele său - o arată cineastul, în decupaje ale realului - se află Hristos; Hristos în zeghe, coborât printre noi.

Pe 14 noiembrie 2014, Nicolae Mărgineanu a fost distins cu Ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ de către Patriarhul României, ”pentru activitatea deosebită în apărarea şi slujirea dreptei credinţe, în promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti”

Mai multe despre film: https://elena-dulgheru.blogspot.com/2014/11/hristos-in-zeghe-la-poarta-alba.html

Mulțumim maestrului Nicolae Mărgineanu pentru acordul privind vizionarea on-line a filmului:
https://www.youtube.com/watch?v=aQe_m3jzpmA

Urmăriți și comentați evenimentul pe pagina FB a Universității I.Dalles: https://www.facebook.com/Dalles.ro/,
ori pe pagina de autor a titularei cursului: https://www.facebook.com/events/213552789935869/?active_tab=about 

marți, 7 aprilie 2020

PLATOUL DE FILMARE, POARTĂ SPRE CER? (cronică la ”BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE!”)


Noaptea Sfintelor Paști în închisoarea de la Mislea (cadru din film)


Există o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie. Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei. Revolta raţiunii, declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere. Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism, regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui subumanul. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm şi filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.
Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat şi de supus derizoriului, ca cel actual. Formula “Tinerii trebuie să ştie”, devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români “memorial al durerii”, nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul “a înţelege” (altfel, “a şti” poate deveni un coşmar). “A înţelege sensul suferinţei” - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spaţiul concentraţionar (dar bazate numai pe “a şti”), filmul lui Nicolae Mărgineanu.
Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detaşare”, declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detaşare, după cum nu a fost văzut cu indiferenţă După-amiaza unui torţionar al lui Lucian Pintilie. Şi totuşi, cele două sunt opuse ca optică; este bine, aşadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie ficţiune după viaţa din lagărele comuniste; cruzimea şi oribilul depăşesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul ficţiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viaţă – este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simţit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-şi configura scenariile. Doar că ceea ce şi-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul torţionarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor şi rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialităţii şi ale degradării omeneşti (şi a “lipsei de conştiinţă româneşti”, cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilităţile de supravieţuire morală şi zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-şi înţelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduieşte să se înalţe pe culmile misticii creştine ale iubirii vrăjmaşilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului şi ale malignului, pe care se forţează şi ne forţează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune superioară cunoscută şi o găseşte în estetic; evadarea nu are, însă, şi o dimensiune noetică (implicit, etică) şi iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreşte nu electroşocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să înveţe din ea; nu caută anomalia (fie a şi estetizată), ci posibilitatea păstrării normalităţii în condiţii anormale, rezistenţa la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că îşi propune o experienţă imposibil de înţeles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultăţii de a-şi găsi o echipă pe măsură. “Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată” – declară regizorul. A evoca suferinţa a mii de oameni nevinovaţi nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul şi întreaga echipă înţeleg acest lucru şi se apropie de film în stare de rugăciune. “Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo“ – declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin deşteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar şi figuranţii învăţau împreună experienţa Crucii, dorind să se împărtăşească măcar pentru o zi de suferinţa celor care pătimiseră acolo. “Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferinţei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos” – povesteşte Maria Rotaru, una dintre actriţele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creaţiei actoriceşti s-a deschis. Şi, cum pelicula păstrează totul, vor avea şi spectatorii ocazia să se împărtăşească de o altă dimensiune a creaţiei cinematografice. A ieşi din sala de proiecţie în stare de rugăciune. A păşi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?
În primul rând, din împărtăşirea memoriei aceloraşi fapte, de către clasicul lanţ scenarist-regizor-actor, lanţ care funcţinează, în esenţă, pe bază emoţională. Este marele miracol al teatrului, preluat şi de film, cel care dă viaţă unui text sau ridică la putere un fapt de viaţă. Acest lanţ emoţional, pnevmatic - pe care, în cazul de faţă şi nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esenţială: aceea a autorului textului – se bazează pe miracolul împărtăşirii aceleiaşi experienţe fundamentale, pe binomul “a dărui/a primi”, în fine, pe dorinţa actorului de a îmbrăţişa şi el crucea purtată de autor.
Ne întrebăm de ce astăzi teatrul şi cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viaţă. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicaţiile ei, enunţate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deştepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică şi poate da naştere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.
Cum reuşesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferinţei şi a persoanei umane şi, în acelaşi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micşorare a propriei personalităţi artistice în faţa misterului celuilalt, în faţa realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exerciţiu estetic ori de punere în ecuaţie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca şi viaţa. Orice iniţiere se face prin conştientizarea nimicniciei propriei persoane în faţa misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu “iniţiază” pe alţii, păstrându-se pe sine în afară, ci participă şi el la mister, “se iniţiază” şi el în tainele aspre ale detenţiei, cot la cot cu actorii şi spectatorii. “Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos” – ne învăţa părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moşeşte sensuri în cuvinte; tot aşa, Nicolae Mărgineanu declara că, în faţa zidurilor impregnate de suferinţă de la Jilava, nu se simţea decât un simplu translator... El nu operează comutaţii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.
Filmul este structurat ca o suită de secvenţe extrase din materialul narativ al cărţii-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franţa, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar şi pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist şi sintetic, bazat pe observaţia psihologică a relaţiilor interumane din mediul concentraţionar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câştigă, astfel, autenticitatea preţioasă a documentului, fără a pierde potenţialul de generalitate oferit de ficţiune.
Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, ţinuta profesională şi umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) şi până la figuraţie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanţi interpretarea detenţiei n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confraţilor mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de “interpretare”, ci unul de retrăire. Martiriul nu se “interpretează”, ci se trăieşte ori, pe scenă, se retrăieşte; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. “Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” – se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin atitudinea. “Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărţii” – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obişnuită de pe platourile de filmare înţeleg cât de greu este de atins acest lucru. “La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort şi iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie faţă de cei care au suferit aici... Eram uimiţi cu toţii de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «deţinutele» noastre” – povesteşte regizorul. Chiar şi actriţele de figuraţie erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experienţă: “Am îmbrăcat şi noi acele zeghe...”.
Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă şi este, cred, cel mai elocventă în secvenţa nopţii de Paşti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor “deţinutelor” cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece “Hristos a înviat” exprimă (pentru mine, cel puţin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiţi...

-----------------------
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=gY7VDiYgmIs

Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului:
si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:  
https://www.facebook.com/events/222126562334365/
 


Continuăm cursul de cultură și educație cinematografică de la casă către casă !

In această perioadă de mare încercare pentru poporul român și pentru întreaga lume, în care o urgie mondială îi sechestrează pe oameni în case, înghețând poduri de comunicare care păreau imuabile într-un mod cum nu ne-am fi închipuit vreodată, în singurătatea casei sau a biroului, devenit pustiu, vrând-nevrând ne întoarcem privirea către lăuntrurile noastre sufletești: ce vom găsi în sufletele noastre? în familiile noastre ? în zestrea preocupărilor noastre ? în singurătățile noastre ? la colegii noștri cuprinși de angoasă ori de dezorientare? Cum ne păstrăm fața senină, cînd nu mai reușim să ne vedem față către față? Sunt zile când repere stabile de-o viață sau chiar de veacuri se șubrezesc și amenință să se năruie. Puține sunt cele care subzistă sau reușesc să înflorească. Sunt zile de mare criză, cum omenirea nu a mai cunoscut până acum… Și totuși, atît de mult depinde de noi, de modul cum ne comportăm în aceste momente!
Unii încearcă pur și simplu să se deconecteze, alții își îndreaptă privirea către tenebrele lor, iar alții spre lăuntrurile lor de lumină : rugăciunea, faptele bune, îngăduința aproapelui, cărțile și filmele elevate, prietenia și fraternitatea umană - într-un cuvânt, către tot ceea ce ne înfrumusețează sufletește și ne apropie de Dumnezeu.
De aceea, în această perioadă de așteptare dramatică a Sfintelor Paști, și cursul nostru de cultură și educație cinematografică, întrerupt din motive obiective, se va orienta și mai accentuat, în varianta sa on-line (pe care îmi place să o numesc «de la casă către casă »),spre filmele de zidire sufletească prin credință.
Din programul deja stabilit am ales două pelicule care tratează explicit tema supraviețuirii prin credință în condiții extreme: «Binecuvântată fii, închisoare» și «Poarta albă», două capodopere ale lui Nicolae Mărgineanu despre Golgota neamului românesc din perioada opresiunii bolșevice; le-am adăugat o producție mai recentă a aceluiași autor, «Fals tratat de mântuire a sufletului», un lung-metraj de actualitate, care radiografiază raportarea societății românești de azi la aceeași perioadă a «Obsedantului deceniu», dezvoltând tema culpei, a trădării și a iertării, în cheia thrillerului politic și religios – un gen inedit la noi, care are toate șansele să atragă atât publicul larg, cât și pe iubitorii filmului istoric și de artă.

Cu acordul maestrului Nicolae Mărgineanu, vom posta pe situl Centrului Metropolitan de Educație și Cultură “Ioan I. Dalles”, gazda și organizatorul cursului, adresele de la care aceste filme pot fi vizionate on-line, alături de o prezentare a filmului făcută de mine, mai amplă decât cele cu care v-am obișnuit pînă acum în paginile de eveniment de până acum. Filmele vor putea fi vizionate la orice oră, atît de cursanții înscriși, cât și de oricare alți cinefili.

Să sperăm că Dumnezeu se va îndura de noi și vom reuși să ne revedem - dascăli și elevi, profesori și cursanți, copii și bunici, prieteni și rubedenii, oameni ai acestei țări, față către față, sănătoși și luminoși, așa cum se cuvine oamenilor buni, puși pe gânduri și fapte înălțătoare.



-----------------------

Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului: 
si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:  
https://www.facebook.com/events/222126562334365/