|
Noaptea Sfintelor Paști în închisoarea de la Mislea (cadru din film) |
Există
o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie.
Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă
cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei. Revolta raţiunii,
declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a
înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere.
Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism,
regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu. Există
oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de
descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui
subumanul. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în anonimat.
Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris
infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă,
iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta
Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată
fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm şi filmul
omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae
Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican), pe care avem bucuria
să-l vedem pe ecrane.
Memoria
gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică,
ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât
de debusolat şi de supus derizoriului, ca cel actual. Formula
“Tinerii trebuie să ştie”, devenită celebră prin legătura ei
cu tot ce înseamnă pentru români “memorial al durerii”, nu va
deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna
completată cu imperativul “a înţelege” (altfel, “a şti”
poate deveni un coşmar). “A înţelege sensul suferinţei” -
iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai
zguduitoare, despre spaţiul concentraţionar (dar bazate numai pe “a
şti”), filmul lui Nicolae Mărgineanu.
“Nu
vreau ca acest film să fie văzut cu detaşare”, declara
regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detaşare, după
cum nu a fost văzut cu indiferenţă După-amiaza unui torţionar al
lui Lucian Pintilie. Şi totuşi, cele două sunt opuse ca optică;
este bine, aşadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după
celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu,
nu se poate scrie ficţiune după viaţa din lagărele comuniste;
cruzimea şi oribilul depăşesc puterile imaginarului iar, pe de
altă parte, actul ficţiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile
faptelor de viaţă – este ceea ce, pesemne, au intuit ambii
regizori, când au simţit nevoia să recurgă la literatura
memorialistică pentru a-şi configura scenariile. Doar că ceea ce
şi-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total
diferit. Unul caută unghiul torţionarului (abordare inedită în
filmografia românească a gulag-urilor şi rarissimă în literatura
corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează
limitele bestialităţii şi ale degradării omeneşti (şi a “lipsei
de conştiinţă româneşti”, cum declara), celălalt este
interesat, dimpotrivă, de posibilităţile de supravieţuire morală
şi zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-şi
înţelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei
patologicului, celălalt se străduieşte să se înalţe pe culmile
misticii creştine ale iubirii vrăjmaşilor. Pintilie lucrează cu
furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului şi ale
malignului, pe care se forţează şi ne forţează să le privim;
pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune
superioară cunoscută şi o găseşte în estetic; evadarea nu are,
însă, şi o dimensiune noetică (implicit, etică) şi iată că
esteticul se colorează, evident, de sarcastic.
Cu
totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre
al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreşte nu electroşocul,
ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu
acuză istoria, ci încearcă să înveţe din ea; nu caută anomalia
(fie a şi estetizată), ci posibilitatea păstrării normalităţii
în condiţii anormale, rezistenţa la rău prin cuvântul lui
Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că
îşi propune o experienţă imposibil de înţeles fără a fi
asumată, în al doilea rând, datorită dificultăţii de a-şi găsi
o echipă pe măsură. “Ca cineast, este cea mai mare încercare pe
care am avut-o vreodată” – declară regizorul. A evoca suferinţa
a mii de oameni nevinovaţi nu mai este o problemă actoricească sau
regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul şi
întreaga echipă înţeleg acest lucru şi se apropie de film în
stare de rugăciune. “Prima zi de filmare la Jilava am început-o
cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo“
– declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune
spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat,
prin deşteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar şi
figuranţii învăţau împreună experienţa Crucii, dorind să se
împărtăşească măcar pentru o zi de suferinţa celor care
pătimiseră acolo. “Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a
suferinţei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos” –
povesteşte Maria Rotaru, una dintre actriţele care au avut un rol
secundar în film. O altă dimensiune a creaţiei actoriceşti s-a
deschis. Şi, cum pelicula păstrează totul, vor avea şi
spectatorii ocazia să se împărtăşească de o altă dimensiune a
creaţiei cinematografice. A ieşi din sala de proiecţie în stare
de rugăciune. A păşi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi
rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest
miracol?
În
primul rând, din împărtăşirea memoriei aceloraşi fapte, de
către clasicul lanţ scenarist-regizor-actor, lanţ care
funcţinează, în esenţă, pe bază emoţională. Este marele
miracol al teatrului, preluat şi de film, cel care dă viaţă unui
text sau ridică la putere un fapt de viaţă. Acest lanţ emoţional,
pnevmatic - pe care, în cazul de faţă şi nu numai, trebuie să-l
completăm cu încă o verigă esenţială: aceea a autorului
textului – se bazează pe miracolul împărtăşirii aceleiaşi
experienţe fundamentale, pe binomul “a dărui/a primi”, în
fine, pe dorinţa actorului de a îmbrăţişa şi el crucea purtată
de autor.
Ne
întrebăm de ce astăzi teatrul şi cinematograful, mai ales, se
sufocă? Pentru că numai iubirea dă viaţă. Pentru că numai un
text izvorât din iubire (cu toate implicaţiile ei, enunţate de
celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deştepta iubirea în
lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică şi poate da
naştere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.
Cum
reuşesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât
de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a
temei suferinţei şi a persoanei umane şi, în acelaşi timp,
coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare
spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micşorare a
propriei personalităţi artistice în faţa misterului celuilalt, în
faţa realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu
mărgelele de sticlă, prilej de exerciţiu estetic ori de punere în
ecuaţie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de
serios ca şi viaţa. Orice iniţiere se face prin conştientizarea
nimicniciei propriei persoane în faţa misterului. Or, Nicolae
Mărgineanu nu “iniţiază” pe alţii, păstrându-se pe sine în
afară, ci participă şi el la mister, “se iniţiază” şi el în
tainele aspre ale detenţiei, cot la cot cu actorii şi spectatorii.
“Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un
folos” – ne învăţa părintele Constantin Galeriu. Nichita
Stănescu spunea că moşeşte sensuri în cuvinte; tot aşa, Nicolae
Mărgineanu declara că, în faţa zidurilor impregnate de suferinţă
de la Jilava, nu se simţea decât un simplu translator... El nu
operează comutaţii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să
descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că
respectă chimia (adică seva) realului.
Filmul
este structurat ca o suită de secvenţe extrase din materialul
narativ al cărţii-sursă, care urmăresc destinul autoarei,
Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franţa, Nicole
Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită
excesele metaforice, dar şi pe cele naturaliste, practicând un
limbaj realist şi sintetic, bazat pe observaţia psihologică a
relaţiilor interumane din mediul concentraţionar; adesea, vocea
cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul
câştigă, astfel, autenticitatea preţioasă a documentului, fără
a pierde potenţialul de generalitate oferit de ficţiune.
Admirabilă
a fost, după cum spuneam la început, ţinuta profesională şi
umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de
Maria Ploae) şi până la figuraţie. Nici pentru actorii maturi,
nici pentru debutanţi interpretarea detenţiei n-a fost un joc, ci
asumarea pătimirii confraţilor mărturisitori, pe a căror jertfă
s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a
fost unul de “interpretare”, ci unul de retrăire. Martiriul nu
se “interpretează”, ci se trăieşte ori, pe scenă, se
retrăieşte; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. “Îmi
propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” –
se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate
scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin
atitudinea. “Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul
aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a
cărţii” – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar;
cei care cunosc atmosfera obişnuită de pe platourile de filmare
înţeleg cât de greu este de atins acest lucru. “La început mă
apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea
interveni din cauza lipsei totale de confort şi iată, ne pomenim
într-o atmosferă de smerenie faţă de cei care au suferit aici...
Eram uimiţi cu toţii de atmosfera minunată care se instalase în
celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o
solidaritate între «deţinutele» noastre” – povesteşte
regizorul. Chiar şi actriţele de figuraţie erau fericite că au
trăit, măcar pentru o zi, acea experienţă: “Am îmbrăcat şi
noi acele zeghe...”.
Pelicula
nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a
întipărit pe peliculă şi este, cred, cel mai elocventă în
secvenţa nopţii de Paşti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile
Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor “deţinutelor”
cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece
“Hristos a înviat” exprimă (pentru mine, cel puţin) cele mai
autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe
ecran. Da, am văzut actori fericiţi...
-----------------------
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=gY7VDiYgmIs
Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului:
si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:
|
https://www.facebook.com/events/222126562334365/