Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 27 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (3)



Semnul îngerului
Geamia de la Piatra Înălțării (Eleon)
ai înger într-o țară străină când, flămând și obosit fiind, oameni străini te invită la masa lor;
ai înger într-o țară străină când, în fața unui automat de bilete exotic cu indicații în limbi necunoscute, găsești mereu câte un localnic care te ajută să-ți cumperi biletul de călătorie; și care, la nevoie, îți și completează cu mărunțiș din buzunarul lui suma care-ți lipsește; cine ți-a zis că localnicii sunt zgârciți?!...
ai înger într-o țară străină când, descurajat de încâlceala traseelor spre locuri îndepărtate, întâlnești un vechi prieten, ajuns conducător de grup, care te ia în autocarul său, spre a te purta timp de câteva zile pe cele mai importante trasee;
ai un arhanghel într-o țară străină când în autocarul în care ai fost primit se vorbește românește, iar ghidul, tobă de carte și experiență, povestește taine ale locurilor, pe care nu le găsești pe net sau în broșurile turistice!
ai un arhanghel într-o țară străină când îți dai seama că toți acești îngeri au lucrat, parcă, mână în mână, să-ți poarte pașii!

Pe toate acestea ni le-a dăruit Dumnezeu într-o țară străină, pe care am simțit-o mai acasă decât acasă! Și atunci am înțeles, și în fiecare zi înțelegeam tot mai bine: Ierusalimul e casa! Casa creștinilor, casa omenirii. Abia acum afli cum este să dormi acasă! Cum este să-ți porți sandalele pe colbul pietrelor Ierusalimului! Cum este să respiri aerul Ierusalimului, plin de literele trecutului, prezentului și viitorului! Ce minune-i s-o simți, vorbitoare, fiecare piatră pe care calci! Să o simți plină de viață și mult mai ușoară aici, ca oriunde! Căci orice piatră aici, la Ierusalim, pe cât e de trasă în jos de trecut, pe atât e de înălțată spre viitor, căruia, de asemeni, îi aparține! Ce minune-i să simți că fiece gest capătă aici, la Ierusalim, mai multă greutate și sens, potențat fiind de marile gesturi înscrise odinioară în piatră, în arbori, în apă, pe frunțile și rărunchii oamenilor de aici! Ce minune să descoperi în câte un gest pe care îl faci, fragmente din gesturile fundamentale, pecetluite de Scripturi! Și ce responsabilitate! 
De ca și cum sufletul tău, lepădat de ego, devine atât de evanescent, încât e atras gravitațional, ca un fulg, de greutatea covârșitoare a fiecărui gest sacru!
Memoria lumii se reactivează aici, mai mult ca oriunde, în fiece gest, în fiece slovă! Ești un fulg în Arborele vieții! Un fulg și Ierusalimul!

O schiță de geografie spirituală
Vechea Cetate gravitează în jurul Golgotei și al Mormântului Domnului – marele ax al lumii văzute și nevăzute. Iar vis-a-vis de Vechea Cetate e „pepiniera îngerilor, a puterilor Domnului”: Muntele Măslinilor, scena desfășurătoare a marilor fapte ale istoriei biblice vechi- și nou-testamentare. Muntele Măslinilor, la poale cu Grădina Ghetsemani, cea îmbibată de înfriguratele rugăciuni ale Domnului, mai jos cu verdea Vale a Chedronului (sau Valea lui Iosafat), și cu vârful său înverzit, Eleonul sau Muntele Inălțării. Tăcerile, mai grave ca orice rostire, ale Vechii Cetăți, iradiate de Templul vechi și de Mormântul Domnului, în dialog cu simfoniile de verde și alb ale Muntelui Măslinilor, în care litera istoriei sfinte se desfășoară dramatic înafară. Muntele rugăciunilor și însingurărilor Domnului, al rugăciunii „Tatăl nostru” dăruite nouă, al plânsului pentru Ierusalim și al rugăciunii cu lacrimi de sânge dinaintea trădării lui Iuda, acest munte al marilor frământări și propovăduiri ale lui Hristos este același cu Muntele Inălțării. Tot aici se zice că a plâns și regele David, fugit de armatele trădătoare ale fiului său Abesalom. Prin Valea lui Iosafat, amintește părintele Ioanichie Bălan1, a trecut Hristos cu cei unsprezece ucenici „în noaptea cea mai de pe urmă de la Cina cea de Taină”, noaptea cea mai lungă a umanității. Trebuie să ajungi aici ca să simți cât de interconectate sunt toate aceste locuri; nu doar faptic, ci și spiritual. Actele fundamentale ale istoriei mântuirii s-au scris aici.
Viață, moarte și înviere pe Eleon si în Vechea Cetate

Un conglomerat de piatră arhaică albă – așa se vede din exterior Vechea Cetate – , față în față cu pâlcurile de verdeață răzleață, brăzdate de formațiunile de piatră albă ale bisericilor, zidurilor de mănăstire, mormintelor: Muntele Măslinilor. În vechime a fost numit și „Muntele Ungerii”, căci cu uleiul măslinilor de aici erau unși regii și marii preoți ai vechiului Israel. În Evul Mediu, arabii l-au supranumit „Muntele munților” sau, pur și simplu, „Muntele sfânt”. 
 
Acest „Munte al Ungerii” găzduiește și vechiul cimitir evreiesc, vechi de vreo 5000 de ani – o coamă largă de deal acoperită, cât vezi cu ochii, cu pietre albe tombale, crescute în jurul mormintelor profeților, așteptând și ei Învierea. Dar vocația Muntelui Ungerii nu e doar sacerdotală și funerară, ci și eshatologică. Profeții Vechiului Testament (ca Zaharia, Ioil) spun că aici va fi locul celei de-a doua veniri a lui Hristos, când toate popoarele se vor aduna în Valea lui Iosafat în Ziua cea mare a Judecății, spre a-și primi destinul postapocaliptic. La scurtă vreme după înființarea noului stat Israel, evreii și-au recăpătat dreptul de a-și îngropa aici morții. Și, cum mulți și-au păstrat credința în profețiile vechi, personalități de seamă ale vieții publice și culturale israeliene, dar și evrei cu stare, sunt îngropați aici. Se zice că un loc de veci pe Muntele Măslinilor costă azi un milion de dolari. 
 
De fapt, Vechea Cetate, construită în jurul Templul lui Solomon, și Muntele Măslinilor sunt atât de intim legate între ele, încât nu pot fi despărțite: e legătura dintre tronul lui Dumnezeu și slava Sa arătată, cum zice același Ezechiel: „Slava Domnului s-a ridicat din mijlocul cetăţii şi a stat deasupra muntelui, care se află spre răsărit de cetate” (11, 23). Nu întâmplător, vechii evrei au stabilit norma distanței sabatice (distanța maximă ce putea fi străbătută într-o zi de Sabat) tocmai distanța dintre Ierusalim și Muntele Măslinilor. Căci nici o zi nu trebuie să despartă „tronul lui Dumnezeu” de „slava Sa arătată”. Tronul și slava cerească trebuie să fie cuprinse, mereu, încă de la Facerea Lumii, în respirația aceleiași zile! 
 
Pe cât de înțesată de istorie sacră, dar și mundană e Vechea Cetate, aproape pe atât e și Muntele Măslinilor. O istorie scrisă dens, cu mult sânge și multă ardoare, scrisă de seminții și religii diferite, desfășurată pe o nesfârșit de lungă albie temporală. O istorie care are, potrivit profețiilor, semnificații extrem de importante pentru prezentul și viitorul popoarelor. Biserici, capele și mănăstiri, ortodoxe, catolice, copte, armenești, împânzesc Muntele Ungerii la fel cum împânzesc și Vechea Cetate. 
 
La fel ca în Vechea Cetate, și pe Muntele Măslinilor e o adevărată concurență între confesiunile creștine de a recupera de la turci, arabi și evrei vechile locuri de închinare; dar și proprietarii terenurilor le intuiesc importanța și nu se lasă mai prejos. Astfel, lupta pentru pământul sfințit de pașii lui Hristos și de sângele creștinilor se dă, până azi, pe viață și pe moarte, în Ierusalim și în toată Țara Sfântă. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Până azi, povestește un preot din partea locului, cultele creștine plătesc un tribut substanțial pentru arendarea lăcașurilor de rugăciune din biserica Sfântului Mormânt. Până azi, pentru vizitarea unor locuri de închinare (ca Piatra Inălțării, de pe același Eleon), creștinii trebuie să plătească o taxă de intrare musulmanilor. Asta, dacă nu preferă să se certe cu ei, cum face, chiar în fața mea, o minusculă monahie georgiană, în brațe cu o icoană care-i acoperă tot trupul, conducătoare a unui minuscul grup de pelerini; măicuța se ia la sfântă gâlceavă cu un vlăjgan arab de trei ori cât ea, amintindu-i că e zi de praznic (tocmai Înălțarea!) și acuzându-l, într-un fel, de simonie. Arabul, bun musulman, simte ofensa. Ne alăturăm și noi gruzinilor curajoși și vlăjganul uită de bilete, să nu se pună rău cu mulțimea. Sfânta îndrăzneală face parte din legile nescrise ale locului. Raiul se ia cu asalt, dar până la el te mănâncă... cine oare?! 
 
(Va urma)

1 În cartea sa, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Vedeți și:
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)
 Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2)

luni, 21 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2)




Călăuza

Când, în sfârșit, ai ajuns, constați că realitățile din teren nu seamănă deloc cu cele descrise cu ceva vreme în urmă la telefon. O cameră joasă, un pat incomod și o mare-mare lipsă de aer; geamul, cât la un coteț de găini. Aerisirea lipsește, nici vorbă de aer condiționat, nici de umbră. Gazda, o femeie înăcrită de viață, răsucește în scrumieră țigara, dând cu indolență din umeri: „Nu vă place, plecați!... Dar dacă stați, vreau banii înainte! Pentru o zi-două nu primesc... Și ce, nu vă descurcați în oraș?! Ce-mi pasă mie?” Femeia mijlocitoare privește în jos, vinovată, jurând că se lasă de mijlociri. Aerul prietenesc cu care ne-a însoțit până acum i s-a risipit într-o clipă. 
 
Și nu mai ai acoperiș de înnoptat, nici călăuză! Decât pe bunul Dumnezeu. Și marea aceasta de oameni din jur, o mare de necunoscuți cu vorba aspră, imposibil de priceput, prin care aștepți ca Dumnezeu să-ți vorbească! Amintirile răsar ca niște colace de salvare care nu mai salvează. Amintirile vechilor drumuri și repere, cu refugiile și călăuzele lor, care nu-ți folosesc. La Ierusalim drumurile se schimbă tot timpul. Și călăuzele. Și locurile de înnoptat, căci „vulpile au vizuini, iar păsările cuiburi”! Nu privi înapoi! Prin cine-ți va vorbi Dumnezeu?

Călugărul rătăcitor
Hramagiul sfătos, un ascet când în haine de dac, când în straie cvasi-călugărești, are obiceiuri bizare. Școlit și elegant în purtări, vagabond pe la toate hramurile și parastasele din România, a învățat bine lecția supraviețuirii ca pelerin la Ierusalim și oriunde. Se vrea mereu liber și plin de „sfaturi folositoare”. Invită pe toată lumea: „Haideți la Ierusalim, fraților! La Sfânta Sfintelor!” Unii îl iau în serios, alții nu. Cine să se încurce cu un „călugăr fără metanie”, cu domiciliu incert, gata să doarmă pe stradă?

Andronic, salvează-ne!” Nu mă așteptam să răspundă atât repede. E de ajuns un strigăt și Andronic răspunde. „Veniți, fraților! Lăsați bagajele în spatele plăcuței cu „Trecerea oprită”. Nu vi le ia nimeni! Diseară vin și eu”. Nu știi niciodată ce-i în spatele plăcuțelor cu „Trecerea oprită”: iată o primă rețetă de supraviețuire. Andronic ne-a adus la cel mai regesc adăpost pe care și l-ar putea dori un pelerin venit la Ierusalim. Dincolo de intrarea modestă, o scară urcă la două nivele: o minusculă biserică, o grădină suspendată cu palmieri, lămâi și portocali – asemenea grădini sunt frecvente aici -, iar mai sus, casa de oaspeți. Ferestrele noastre se deschid chiar către Sfânta Sfintelor: cupola bisericii Sfântului Mormânt o vedem în fiecare dimineață, în fiecare seară și noaptea. În sunetul de clopote ale Sfântului Mormânt ne culcăm, dormim, ne rugăm, ne trezim. Chemările clopotului îmi străbat somnul ca o pânză de borangic, făcându-l transparent, purtat între cer și pământ, printre apele cerului. Clopotul Sfintei Sfintelor mi se imprimă în minte, răsunând de acum dinăuntru, dând un alt ritm și o altă densitate vieții lăuntrice. Și asta, pentru multă vreme! Cât de aproape de inima Sa te poate primi Dumnezeu!

Călăuza
Mixtură de hippiot și „rasofor fără rasă”, Andronic e un ascet, aproape un înțelept; te citește din priviri și îți spune în față ce gândește despre tine, cu citate din Biblie și fără menajamente. Nu te mira dacă, pe tonul cel mai egal, te amenință cu flăcările iadului; ori te ironizează tandru: are un pic de dreptate în tot ce spune. Andronic găsește soluții acolo unde nimeni nu are. Știe toate traseele, autobuzele și maxi-taxi-urile (numite aici șeruturi) la locurile sfinte. Cunoaște chioșcurile cu hărți gratuite și magazinele care lasă seara marfa mai ieftin sau gratis. Ne aduce seara acasă saci cu chifle gratuite și mere. Știe orarele slujbelor la toate bisericile din regiune. Este călăuza perfectă, dacă ai puterea să mergi în ritmul lui, răbdarea să nu întrebi încotro te duce și stoicismul să-i suporți ocările. Nu disperă niciodată și nu se enervează. Dar libertatea excesivă, apucăturile ciudate și rebeliunea ascunsă sub haine semi-călugărești îl vor face să fie dat afară din raiul în care chiar el ne-a adus. Cunoscând legile nescrise ale locului, Andronic a încălcat altele, tot nescrise, dar mai importante. Sosirea noastră a făcut ca gazđa să-i observe excentricitățile, pe care până atunci nu le băgase în seamă. Ne simțim vinovați fără vină. Andronic primește și dă milostenie într-un ritm care depășește posibilitățile și nevoile celor din jur. Binele făcut fără măsură se transformă în rău, riscând să pericliteze buna așezare a lăcașului de pelerini; milostenia cu de-a sila degenerează în haos. Incercăm o reconciliere, dar excentricul pelerin nu cedează, convins fiind că împlinește porunca evanghelică. Andronic dă, dar nu primește sfaturi. Va pleca din acest rai și va dormi unde numai el știe. Ne întâlnim din când în când ba la Sfântul Mormânt, ba pe Via Dolorosa, ba pe Muntele Măslinilor, la hramul mănăstirii din vârf, Eleon, unde tot el ne dă curaj să intrăm la masa de praznic. „Să cunoașteți și voi cum e un hram rusesc!” Într-adevăr, nu am fi avut curaj să intrăm fără el. Vorbește de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are haine noi, tot cu aspect monahal, și o încălțăminte culeasă de nu se știe unde. Își oferă gratuit telefonul cu număr de Israel. Răspunde la orice întrebare, mai puțin la fatidica „Unde dormi?”. Dumnezeu știe! Descins, parcă, dintr-un incert Ev Mediu, Andronic își are înțelegerile sale cu Dumnezeu, cu Care pare să poarte un troc original, mai intens decât cel al credincioșilor de rând. Autentic, neautentic? Cine poate să judece?! Am învățat de acum: la Ierusalim nimic nu este ceea ce pare!

Pierderea călăuzei
Și ai rămas și fără a doua călăuză! Falsele călăuze dispar după ce-și lasă mai întâi amprenta pe drumul tău de lumină. Și pe nesimțite te conduc către inima Domnului. Aceasta ți-e odaia de înnoptat! La orice oră din zi și din noapte te poți închina la Sfântul Mormânt. Cine și-ar fi putut închipui? Acum bat clopotele pentru liturghia de noapte, dar ești prea obosit pentru a priveghia câteva ore în biserică; dar te vor priveghia ele pe tine! Orele! 
 
O rumoare de șoapte tot mai dense se adună în curtea bisericii, apoi se sting în câteva clipe. Ca la un flash-mob duhovnicesc, pelerini de toate națiile, adunați ca la o chemare, au intrat în biserică. Pe câțiva ai să ajungi să-i recunoști, fără a-i cunoaște de fapt, în toate aceste zile: călugărițe rusoaice și românce solitare, uscate femei evlavioase și bărboși pelerini: îi privești în ochi și ei te privesc, pe unii îi saluți cu „Hristos a înviat” în orice limbă îți vine și vezi că-ți răspund în aceeași limbă: limbajul Ortodoxiei e universal, iar la Ierusalim asta se simte cu atât mai mult. Ii descoperi prin aceleași locuri pe unde mergi și tu. Când îi zărești în furnicarul de străduțe acoperite, care încă te amețește, știi că nu ești pierdut. Sunt oamenii-leitmotiv ai închinării tale. 
 
Ai să ajungi să recunoști și șoaptele din jurul Mormântului, care au ceva din zgomotul mării: ba se amplifică polifonic, ba se domolesc, mereu altele și mereu aceleași: șoapte poliglote și dense, semirostite, expresie a acelei stări de așteptare luminoasă și nădăjduită, pe care numai aici o întâlnești. Se sting ușor, absorbite de fluxul de pelerini care intră înăuntru. Incantațiile slujbei încep înainte să adormi. Fragmente de ectenii în grecește, în rusă, în română. Nu apuci să le distingi până la capăt, căci le absoarbe imediat Cerul de sus, într-o sete incantatorie pe care numai aici o găsești. Le preiei hipnotic, ca să fii legănat de ele pe toată durata nopții, în somn. Un somn vertical, purtat de mișcări ascendent-descendente de aer, încât nu știi dacă-i vis sau stare de veghe. Ești absorbit și tu, fără să faci nimic pentru asta, ca un cuvânt al rugăciunii altora, de setea incantatorie a Cerului

(Va urma)

Vedeți și: 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)

 

vineri, 18 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)



Pregătirea



Mai întâi trebuie să-l visezi. Să-l dorești. Să-l înscrii în copacul dorințelor tale. 
 
Istoria e scrisă aici atât de dens, încât ți se taie respirația. Și este atât de intim înmănunchiată cu prezentul, încât înțelegi de la bun început că nu te afli într-un oraș mort, un muzeu în aer liber, ca în alte mari situri istorice ale lumii. Aici totul respiră pe mai multe paliere, simultan! Fapte vechi, pe care istoricii le cred consumate, răsar de sub pietre, te salută și se întrepătrund cu respirația ta, care capătă alt ritm și altă consistență, care nu mai sunt doar ale tale! 
 
Știi că nu vei putea cuprinde aici totul, nici pe aria unui colțișor de pământ al Țării Sfinte. De aceea trebuie să te lași în voia lăuntrului, pe mâna lui Dumnezeu. „Am venit în vizită la Tine, Doamne, în casa Nașterii și a morții Tale, a primilor Tăi pași în trup pe pământ, pe locurile de unde Te-ai privit cu oamenii față în față, de unde i-ai atins și i-ai vindecat, pe pământurile unde Te-ai lăsat Tu însuți privit, atins și îmbrățișat!” „Primește-mă, Doamne, în prima Ta casă pământească, așa cum voiești! Arată-mi ce voiești Tu din cele ale Tale!

Orice pregătire turistică și livrescă, oricât de savantă, pălește aici la fața locului. Rugăciunile de-acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele de aici. Sigur că, fără dobândirea unei oarecari înțelegeri a lucrurilor și a unui echilibru duhovnicesc, nu e bine să calci pe aici. E vorba de pregătirea stării lăuntrice, acea stare de trezvie căutătoare, s-o numim aspirație sau dorință, asemeni celei a alpinistului pregătit pentru escaladarea unui munte, fără de care efortul necesar cuceririi înălțimii nu ar putea fi dus la bun sfârșit. Să numim starea asta: „dorință”? Dorința „bărbatului doririlor”, a lui David. Căci va să bați la cetatea lui David. Și la urmașa ei, cea crescută din ea, anterioară fiindu-i: Sfânta Sfintelor. În jurul acestora se învârt toate, aici și oriunde. 

Ierusalimul. Vechea Cetate și împrejurimile ei, dar mai ales Vechea Cetate. Aici toate cresc unele dintr-altele, ca frunzele verzi din alveolele uscate ale scoarței unui măslin prea bătrân. Niciodată nu știi de unde va răsări frunza verde, dintr-un mugur reavăn ori dintr-un ciot uscat, de aceea trebuie să mergi și să te porți mereu cu atenție, cu toată lumea. Frunzele uscate s-au făcut covor sub picioarele tale. Nu le mai vezi; sunt prea multe. De aceea ți-e călcătura ușoară și pașii nu se aud: îi absoarbe istoria. De aceea aici poți pătrunde ușor oriunde vrei... sau poți fi absorbit unde nu te-ai fi așteptat; ori poți întâlni pe cale îngrădiri spre locurile cele mai comune. În timp ce unele alveole ale marelui copac al istoriei se deschid, altele se închid. Le vezi-nu le vezi, ele te adapă cu aerul lor vital. Se pare că trunchiul bătrânului măslin al istoriei - copacul vieții, pe care îl simți aici mai prezent și palpabil decât oriunde - e străbătut de nebănuite tuneluri spațio-temporale, prin care circulă apa vieții. 

Apa vieții?...
Pe toate le vei cunoaște, de voiești; numai să ai răbdare, respirația lină și pașii mai ușori decât gândurile. Și acea blândă ardoare. Să fii ca ploaia măruntă, de care nimeni nu se ferește, care intră peste tot fără să tulbure și nu cunoaște bariere. Să fii ca roua dimineții, care nu se teme de pașii trecătorului matinal. Ca roua pe lâna lui Ghedeon. Fii mic, absoarbe lumina, și nu vei cunoaște bariere!

Ierusalimul. Aici viața și moartea, binele și răul, mângâierea și violența se întrepătrund mai intim ca oriunde. Dăruirea de sine și cumplita trădare. Revelația cea mai darnică și vicleșugul. Łumina și întunericul. Larghețea inimii și setea de arginți. Frățietatea tuturor limbilor, adunarea laolaltă a religiilor toate în jurul aceluiași Nume, dar și dezbinarea tuturor cu toți. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Mereu, mereu. Așa a fost și va fi, cât va mai fi istoria și lumea aceasta veche. Axul Lumii și marele Babilon. 

Dar pe toate le biruie iubirea. Și pacea dăruită de Dumnezeu ca binecuvântare orașului-centru al lumii va birui din nou și din nou, reînnoindu-se cu fiecare „Șalom!”, rostit în toate limbile pământului. Șalom alehem! Salam aleykum! Aleykum Salam! Kalimera! Hello! Zdravstvujte! Barev dzez! Bună să vă fie inima!... - binecuvântările băștinașilor și veneticilor de toate culorile se întretaie într-un tumult amețitor care îți taie respirația și nu știi ce aduce: pace sau război?

Intrarea


Prima lege aici – se zice - este să nu te miri de nimic; și să nu te temi de nimic; nici de moarte. Această dârzenie se citește în privirile și în vocile multora, dacă înveți să le cunoști; am tot umblat pe acest pământ, dar nu prea am întâlnit-o, decât în foarte puține locuri. Aici moartea poate să vină oricând; nu trebuie să citești ziarele ca să înțelegi asta. Și totuși, gândul morții se resoarbe repede, risipit de nenumăratele „Șalom alehem!” rostite aici de-a lungul istoriei, care încă plutesc în eter. Moartea nu rezistă aici, pentru că ești în Centrul Lumii! Dar chiar de te-ar atinge, nu ai ce pierde. Pentru că ești în Centrul Lumii. 

Când intri din orașul nou în vechea cetate, pe Poarta Nouă sau pe oricare dintre porți, dar mai ales pe Poarta Damascului, Marele Babilon e primul care te întâmpină. Străduțe înguste și întortocheate te încolăcesc ca dintr-un furnicar în păienjenișul lor labirintic din care crezi că n-ai să mai ieși niciodată. Străzi-coridoare înguste șerpuiesc care încotro printre zidurile de piatră ale anticei cetăți, animate de agitația zgomotoasă a vânzătorilor arabi, care îți zâmbesc afabil și te invită să cumperi orice. Te îndrepți spre o adresă notată pe un colț de hârtie și constați cu stupoare că cele mai multe străzi nu au nume. Adresele se exprimă aici modal-descriptiv („casa cea veche, a treia intrare din spatele curții, al doilea cot de după gardul vopsit...”), ori prin numărul de gherete dintre reperele aceleiași străzi. Nu trece mult, că toate reperele se relativizează și ești năucit: drumul până la adresa notată are mai multe coturi decât ți-ai însemnat pe hârtie. Fără o călăuză ești pierdut. Noroc că ai una: e silueta cenușie, cu care abia ai schimbat câteva cuvinte, care aleargă grăbită în fața ta.

(Va urma). 

sâmbătă, 5 august 2017

Impostura din arta monumentală, oglindă a celei politice: cazul Bolborea



Articol apărut pe platforma activenews / 4 august 2017.
În mai puțin de 12 ore, numai pe acest blog (excluzând, deci, accesările de pe activenews), articolul a cumulat 1045 de vizualizări. Mulțumesc cititorilor!

Motto: „Oamenii simpli înțeleg mai bine decât cei cultivați sensul imaginilor. Vorbirea imaginii e mai complexă și mai directă decât cea a cuvintelor” (Sf. Ioan Gură de aur)

Monumentul Marii Uniri și trofeul Brâncoveanu, sculptor: Ioan Bolborea
Presa a vuit de indignare referitor la proiectul monumentului Marii Uniri, pe care sculptorul stipendiar Ioan Bolborea ar urma să-l implanteze într-o piață publică a Bucureștiului. Acreditat de mai mulți ani, dar încă nerealizat, monumentul a fost propus spre dezbatere publică, stârnind o furtună de proteste și comentarii extrem de ironice și acide, venite de la cititori „mult mai deștepți, mai cu bun gust și mai instruiți decât ei”; adică decât finanțatorul (Primăria capitalei), cu tot cu juriul obscurului concurs care a acreditat proiectul, și cu tot cu artistul.

Este vorba de un monument futuristico-virusologic-expresionist, dedicat aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, eveniment major pentru identitatea națională, așteptat cu speranță și înfrigurare de toată suflarea românească, pe care urmează să-l sărbătorim în 2018. Dar ce speranțe, înfrigurări și elevații ale spiritului național ne provoacă monumentul lui Bolborea, pentru care Primăria capitalei e pe cale să verse o grămadă de bani? 
 
Este vorba de o sferă de dimensiuni uriașe cu vilozități, inspirată – declară cu nonșalanță artistul – de un cactus și care, în opinia sa, ar trebui să sugereze („ca cactusu’ în cultura română” - sic!) sentimentul unității naționale! De fapt, sfera de inspirație botanică sugerează, la fel de bine – spun comentatorii – , un virus văzut la microscop („că suntem o nație virusată de peste 25 de ani, acum avem și statuia potrivită!”, spune un comentator), un ochi de muscă, o „varză, că suntem vai de capul nostru”, sau ciuperca numită bășica de tabac, necomestibilă, aia pe care dacă o calci, iese fum și nu rămâne nimic. Chiar așa: „un nimic fără nici un aspect și fără un concept, lipsit total de simț artistic”, spune un comentator, ca răspuns la dezbaterea publică de pe hotnews, intitulată Vi se pare reprezentativă statuia de 50 milioane lei pentru Marea Unire ce va fi amplasată în București?” 

Parcă e blestemat... Nu-i poate opri nimeni pe mizerabilii ăștia să umple piețele cu operele sculptorilor Ion Bolborea, Alexandru Ghilduș... Niște monștri hidoși apar pe unde nu te aștepți... Aripile de la Piața presei sunt de-a dreptul amenințătoare, țeapa cu cartof din Piața Palatului e caraghioasă, căruța din fața Teatrului Național parcă ar fi încărcată cu zombi, Aleea trandafirilor din parcul Herăstrău are în mijloc o rotondă cu capete uriașe de politicieni care mai degrabă înspăimântă privitorul... Un kitsch uriaș propagat de INCULȚII care au ajuns să decidă în materie de artă... pentru care o operă de BRÂNCUȘI e prea scumpă și nu merită s-o avem” - observă cu tristețe un comentator tot de pe hotnews, atent la istoria recentă și la fenomenul artei monumentale, mai mult decât jurnaliștii care scriu despre ele. 
 
Mie îmi place: seamănă cu un iglu. Peste ani și ani lumea se va obișnui: - Unde ne vedem? - La iglu... Dar parcă mai bine seamănă cu un cort de papuași, am putea muta parlamentul înăuntru. Coliba parlamentului, simetric față de casa poporului. In cazul ăsta bucureștenii din piața Alba Iulia vor avea nefericirea la locuiască „la Papuași””, comentează fatalist-mucalit un alt anonim pe hotnews. 
 
Internetul e plin de comentarii care mai de care mai savuroase și inteligente despre funcționalitatea prezumtivului monument, care numai la patriotism și coeziune socială nu te duce cu gândul. După cum se vede – căci glasul anonimilor adevăr grăiește! - , proiectul sculpturistic este bogat în sugestii, care mai de care mai hilare și ireverențioase, însă numai spirit unionist și demnitate națională nu sugerează. 
 
"Caragialiana"
Dar care din monumentele cu care Ioan Bolborea a fericit spațiul public al capitalei și al provinciei României inspiră așa ceva? Și acestea nu sunt puține! Spilcuim din portofoliul „maestrului”: în București,
în faţa Teatrului Naţional, grupul statuar „Căruţa cu paiaţe” dedicat lui I.L. Caragiale, un alai de veseli saltimbanci însoțiți de marele dramaturg, plantat sacrileg pe locul unde s-a vărsat sânge nevinovat în decembrie 1989 și la mineriadele din anii ‘90, loc de unde crucifixele comemorative au dispărut fără veste; o ditamai statuie a lui A.I. Cuza mergând (una din multele din București), în fața parcului omonim, și un bust al lui Caragiale, părând în stare de ebrietate, tot acolo; piesa simbolică „Vioara spartă” din Piaţa Universităţii; monumentul Infanteriei din Parcul Kiseleff (unul din cele mai inspirate); la Arad, monumentul Reconcilierii sau Revoluţiei Române de la 1848; la Alba Iulia, monumentul „Horea, Cloşca şi Crişan”; la Slatina, o statuie a lui Eugen Ionescu. Deci, numai personalități și momente de mare rezonanță ale culturii și istoriei române, modelatoare de identitate națională! 
 
Un Caragiale beat criță
Sculptorul răsfățat de forurile publice mai realizează, tot la comandă, statui de mai mici dimensiuni, pe post de trofee pentru festivaluri și concursuri de rezonanță națională. Printre acestea, statuia voievodului martir Constantin Brâncoveanu, sugerând un Brâncoveanu decrepit, în transă dementă, absolut sinistră și mistificatoare, în duh și în literă, a uriașei persononalități istorice – și nu o spun doar eu, ci și o mulțime de comentatori. Oligofrenica statuetă reprezintă trofeul prestigioaselor Premii Brâncoveanu ale Fundației Alexandrion, decernate (conform logo-ului) „în onoarea valorilor culturii române” - ce grav sună aceste cuvinte și cum se bat ele ca nuca-n perete cu aerul circăresc-blasfemiator al statuetei! 
 
Una din metehnele invariabile ale Ioan Bolborea este supraelongarea și emacierea expresionistă a trupurilor, inclusiv a degetelor și membrelor personajelor (à la Alberto Giacometti – model ales neinspirat pentru arta monumentală), indiferent de constituția reală a acestora, și imprimarea, prin aglomerarea de tușe groase de materie brută, a unei laxități corporale sugerând relaxarea extremă, până spre degenerescență, radical opusă atributelor eroismulului, virilității, personalității exemplare, pe care monumentele respective ar trebui să le reprezinte. Opțiunea pentru un expresionism de acest fel este nejustificată, căci personajele reprezentative ale lui Giacometti (ca celebrul „Omul care merge”) sunt generice, exprimând angoasele omului contemporan, iar nu personalități istorice concrete. Pe când la Bolborea formalismul expresionist a devenit un simplu reflex fără legătură cu subiectul, un manierism acceptabil în sculptura de atelier, însă impardonabil în arta istorică monumentală. Una e să-i faci pe Cioran relaxat, iar pe Caragiale, lungit, mai să lunece de pe scaun (ca în ludicul grup statuar din Piața Universității) și alta e să-i faci pe A.I. Cuza sau pe domnitorul Brâncoveanu la fel ca pe Cioran! 
 
O temă artistică neasumată este un fals, iar folosirea banului public pentru realizarea unui fals e o impostură. De altfel, la întrebarea unei bloggerițe „De ce atâtea monumente istorice? Ești (sic!) pasionat de istorie?” dintr-un interviu pentru blogul artapringauracheii.ro, artistul declara nonșalant: „Eu nu m-am gândit niciodată la început că voi face monumente... Așa a fost să fie. A fost șansa mea, o șansă istorică, așa au fost vremurile”. Răspunsul explică foarte multe, poate, chiar totul, și pune clar diagnosticul pe monumentalistica oportunistă, negândită și fără substanță a lui Bolborea, chiar cu mâna artistului! 
 
Așadar, chestiunea nu constă în bani, cum stipulează cu fals patos comunisto-capitalist (ascunzând, de fapt, ignoranța în materie) jurnaliștii de pe bloguri și tabloide. E normal ca arta monumentală să coste, dar e imperios necesar ca ea să existe, pentru modelarea spațiului identitar colectiv. Ceea ce contează este calitatea acesteia, care constă nu doar în nivelul artistic, ci în relevanța ei pentru identitatea națională, în capacitatea ei inspiratoare și, nu în ultimul rând, în accesibilitatea ei (modernismul și postmodernismul neexcluzând accesibilitatea și democrația artistică, adecvat înțelese!). Dar o artă monumentală jemanfișistă, bășcălioasă față de valorile pe care le evocă, se anulează pe sine. 
Trofee "Brâncoveanu" caricaturizând semnul crucii
 
Căci „maestrul” Bolborea nu realizează pisoare duchampiste pentru propriul atelier&orgoliu sau pentru simeze obscure, pe care le văd câteva zeci sau sute de fani, ci monumente de interes public, care ar trebui să exprime frământările și idealurile unei nații! Dar ajunge oare „maestrul” la esența acestor valori colective, când din tot ce face și declară în public se vede că, în cel mai bun caz, le ignoră, dacă nu chiar le disprețuiește, considerându-le, cu superficialitate și snobism, „comuniste”? (Vezi același interviu de pe artapegauracheii.ro, în care I.B. identifică arta monumentală „mai înflăcărată și mai cu tematică” drept comunistă, ignorând cu seninătate paginile cele mai strălucite ale artei monumentale din antichitate până la constructivism, abstracționism și arta contemporană).
Arta monumentală nu e artă de laborator, ci trebuie să îmbine subiectivitatea artistului cu idealul comunității căreia i se adresează. Dacă marea masă a populației unei țări sau a unui oraș nu se regăsește într-un edificiu care îi este dedicat ori, mai grav, se simte insultată de acesta, edificiul își pierde funcția socială și, astfel, este nul și din punct de vedere artistic! 
 
Și te mai miri că li se rupe unora (limbajul e inspirat de monument) de Marea Unire? Miserupismul ăsta (adică nepăsarea față de temă, pe românește: nesimțirea) se citește din proiect! Ioan Bolborea a împânzit Bucureștiul și România de monumente făcute la comandă, care mai de care mai sinistre și neispirate. O dovadă că improvizatele comisii de experți, invitate de forurile publice să arbitreze concursuri făcute de ochii lumii (după cum tot „maestrul” declară în același interviu), nu fac distincția între obiectul artistic în sine (care e suficient să placă mușchilor artistului și să-i satisfacă piticii) și monumentul de utilitate publică: acesta nu e suficient să satisfacă piticii artistului, ci trebuie să-i mai satisfacă si pe cei ai demosului, de care artistul Bolborea se scârbește! El a uitat că marea artă, indiferent de stil, înseamnă astăzi esență, putere de sugestie și simplitate, iar capodopera trebuie să realizeze joncțiunea, iar nu separația dintre elite și mase
 
In alte țări, de la un capăt la altul al Europei (dar și în restul lumii), acest lucru se poate! E o plăcere a tuturor turiștilor, indiferent de nație și nivelul de instruire, să se fotografieze lângă monumentele, clasice și moderne, din Barcelona, Londra, Roma, Paris, Belgrad, Praga, Sankt-Petersburg, Erevan, devenite emblematice pentru respectivele urbe. E o mândrie a cataloagelor de artă, a ghidurilor ilustrate și a albumelor turistice să le aibă între filele lor; e o mândrie a restauratorilor să participe, la nevoie, la restaurarea lor; e o mândrie a cetățenilor respectivelor urbe să se simtă trezorierii și beneficiarii unor asemenea tezaure, pentru apărarea cărora, la nevoie (ca în cazul blocadei Leningradului), sunt în stare să-și dea viața. Toate astea înseamnă iubire, patriotism și demnitate națională, inspirate de monumentele de artă urbană, mai precis, de densitatea mesajului ideatic transmis de acestea. Sunt fapte și sentimente reale, nu vorbe. Cine, însă, se poate mândri cu monumentele de azi ale Bucureștiului, care, în exclusivitate, mai degrabă ne rușinează? Cine își va pune măcar un deget în joc pentru „cactusul marii uimiri”, etichetat pe forumuri cu cele mai rușinoase cuvinte, de care, cum declară anonimii comentatori, lumea ar fi fericită să scape mai repede? Poate, sponsorii?! Poate, doamna primar?! Ori domnul Pavel Șușară, unul din promotorii artistului? Hai, să fim serioși! Răspunsul la asemenea iluzii este grimasa miserupistă a lui Caragiale, cel în ipostază nevertebrată, din coșmarurile călduțe ale lui Bolborea! 

___________________________________________________

 

Îi mulțumesc reputatului critic și istoric de artă Alexandra Titu, care a susținut printr-un comentariu extrem de binevenit la postarea de pe pagina mea de feisbuk prezentul demers; pe care îl completez cu observațiile domniei sale: 

 

Trebuie sa acceptăm ca țara are nevoie de monumente, nu de rateuri "artistice". Avem suficienți sculptori de talie universală care își pot asuma sarcina de a crea monumentele de care este cu adevărat nevoie. Remarc cu indignare că după '90, în afara monumentului Revolutiei de Paul Neagu și de câteva opere de artă de dimensiuni non-monumentale (din parcul de sculpturi Jecza, monumentele lui Ingo Glass, Sfântul Gheorghe al Silviei Radu, monumentul lui Traian al lui Vasile Gorduz și câteva lucrari excepționale din taberele de sculptură), nu avem nici un monument cu adevărat, iar unele dintre erorile plastice considerate monumente și dedicate unor evenimente sau comemorării unor personalități sau concepte (regalitatea), nu fac decât sa submineze și, de fapt, să distrugă ideea de monument și, evident, să contribuie la degradarea gustului public. Mai semnalez că evenimentele dedicate marilor sărbători sau concepte, cum este centenarul Unirii, sunt necesare, dar ele nu substituie monumentul, semnul plantat împotriva timpului, ca reper al memoriei colective” (Alexandra Titu, 4 august 2017)