Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 29 decembrie 2011

“Aurul” sau taina martiriului


Apărut în Ziarul Lumina de miercuri 28 decembrie 2011

Un mesaj esenţial, prezent în toate peliculele importante ale lui Serghei Paradjanov este cel patriotic. De obicei, el este exprimat discret, prin reevaluarea filonului etnic, a zestrei artistice caucaziere, pusă în dialog postmodern, cordial şi savuros, cu evantaiul altor culturi (de la antichitatea grecească, la baroc şi până la pop). Toate acestea sunt întreţesute în permanenţă cu firul roşu al mesajului christic, concretizat în tema patriotismului, a dragostei de Biserică şi a jertfei. Întrebat în 1988 asupra valorilor pe care le preţuieşte cel mai mult, regizorul armean răspundea: “În primul rând sinceritatea, inclusiv în cazul artiştilor. Şi autentica dragoste de Patrie şi de casă părintească, neafişate ostentativ”.

Realizat la doi ani după eliberarea sa din cea de-a doua detenţie, turnat în condiţii de extremă supraveghere poliţienească, astăzi, de-a dreptul hilare, ultimul lung-metraj al cineastului dizident este o magistrală declaraţie de patriotism şi credinţă – usturătoare sfidare a contextului politico-ideologic al vremii.

În Legenda fortăreţei Suram, mesajul patriotic răsună limpede şi nemijlocit, grafiat de destinul, potenţat arhetipal, al eroului întemeietor. Filmul adaptează o legendă medievală georgiană pe tema sacrificiului de construcţie, cu ecouri în literatura cultă a ţării: pentru a conferi trăinicie unei fortăreţe ce nu se lasă înălţată, un tânăr acceptă să fie zidit în pereţii acesteia. Legenda, de amplitudinea unei epopee, face parte din familia opusurilor bazate pe mituri de întemeiere.

În perioada în care se desfăşoară acţiunea legendei (sec. XVII-XVIII), teritoriile din sudul Gruziei trecuseră la Islam, fiind înglobate de Imperiul Otoman, care continua, alături de Persia, să exercite presiuni uriaşe asupra ţării. Lepădarea de credinţă era un fenomen frecvent în teritoriile ocupate, fenomen perceput ca o tragedie colectivă, ce săpa îndelung la temeliile neamului. Producţiile populare ale epocii exprimau cu jale acest sentiment.

Legenda fortăreţei Suram sintetizează tabloul istorico-social al epocii într-o epopee cu accente lirice şi baladeşti, desfăşurată pe parcursul a trei generaţii. Tragedia unei iubiri neîmplinite şi a două vieţi eşuate în apostazie se întreţes în jurul subiectului central: înălţarea cetăţii Suram. Situată în inima ţării, ea apără oraşul Suram şi asigură securitatea întregii patrii, ameninţată din toate părţile de duşmani. Dar din motive necunoscute, cetatea nu se lasă înălţată. Sentimentul de blestem colectiv planează asupra tuturor. Ce trebuie făcut pentru recâştigarea bunăvoinţei divine? Din cenuşa marilor dezastre personale se va ridica, în sfârşit, un salvator.

Legenda fortăreţei Suram, transpusă cinematografic de Serghei Paradjanov după o prelucrare literară locală din secolul XIX, se detaşează în chip fericit de alterările arhetipului creaţionist, prezente în majoritatea riturilor de construcţie. Nu trupul jertfit al tânărului Zurab, zidit de bunăvoie în zidul cetăţii, îi conferă acesteia perenitate, ci participarea integrală, sufletească şi fizică, a eroului la lucrarea de înălţare a cetăţii, de mântuire şi înveşnicire a neamului său. Nu întâmplător el este numit în film “aurul Georgiei”. Ideea este clar subliniată de Paradjanov în momentul culminat al epopeei cinematografice, când regizorul citează un aforism de o maximă pregnanţă şi limpezime: “Dacă un popor are un tânăr capabil să se zidească de bunăvoie în pereţii unei cetăţi, această ţară şi poporul ei sunt invincibile”. Acesta este cuvântul de forţă sub care se desfăşoară întregul film, închinat, aşa cum enunţase genericul iniţial, “memoriei ostaşilor georgieni din toate timpurile care şi-au dat viaţa pentru libertatea patriei”.

Nu întâmplător Paradjanov îşi îmbracă protagonistul în alb în momentul sacrificiului, nu întâmplător chipul acestuia (ca şi al poetului-monah Sayat-Nova din filmul omonim, în momentul primirii morţii pentru credinţă) este inundat de lumină şi bucurie. Poveştile cinematografice ale lui Paradjanov arată că, în ciuda vieţii sale excentrice şi tumultuoase, cineastul armean a cunoscut pe pielea sa taina martiriului (experienţa lagărelor comuniste i-a oferit din plin această ocazie) şi că i-a înţeles dimensiunea biruitoare.

marți, 20 decembrie 2011

"Scara Raiului în cinema" - Premiul de excelenţă "George Littera" al Asociaţiei Culturale DIALLOG - "revelaţie sacră a discursului filmic"

Miercuri, 14 decembrie 2011, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Vila Rodizio din Bucureşti, autoarea volumului "Scara Raiului în cinema" a fost distinsă de Asociaţia Culturală DIALLOG cu Premiul de excelenţă "George Littera" 2011 - "revelaţie sacră a discursului filmic". S-au decernat 35 de premii pentru performanţã în interpretare şi creativitate, concept managerial şi pedagogie vocaţionalã, cercetare doctoralã, pentru excelenţã în constituirea unei opere unitare recunoscute. Printre laureaţi: Dan Piţa, Gelu Colceag, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, Florin Mihãilescu, Dorina Lazãr, Atila Vizauer, Adrian Lustig, Eugen Şerbãnescu, Vivi Drãgan Vasile.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Nunta, raiul şi drumul Crucii


Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 17 decembrie 2011

Cadru din "Aşik-Kerib"
Nunta frumoasei Magul cu menestrelul rătăcitor întors prin minune acasă şi muzica veche de caravanserai din filmul Aşik-Kerib ne menţin în poveste… până la ultimul tablou, anunţat de cartonul: ONORURI PENTRU TATĂL MIRESEI. Cu faţa spre obiectiv, mirele eliberează un porumbel alb, care zboară şi se aşază cuminte pe… camera de filmat: o minusculă cameră de muzeu. După marea biruinţă personală (a eroului din basm, dar şi a regizorului… asupra vicisitudinilor politice ale epocii sale), harul se revarsă asupra tuturor. Omul sfinţeşte nu numai locuri, ci şi meşteşuguri, însă nu singur, ci prin conclucrare cu maeştrii săi spirituali, pe care trebuie să îi cinstească. Imediat, genericul final anunţă: “Dedicat memoriei lui Andrei Tarkovski” Imagine emblematică, autoreferenţială, esenţializând morala postmodernismului lui Serghei Paradjanov: “Da, se poate face film cu har! Învăţaţi de la Tarkovski!” Regizor adevărat este acela care nu alungă harul Duhului cu zgomotul camerei de filmat. Poezia şi maşina pot face casă bună împreună, dacă artistul continuă să trăiască, transfigurat în Hristos, mitul orfic.

Dacă din când în când avem surpriza să mai întâlnim cineaşti şi opere harismatice, opere-călăuză spre bine, adevăr şi frumos, chiar spre transcendent, zestrea lor creatoare provine, în ultimă instanţă, din conclucrarea spirituală cu modelele ancestrale: marii aezi de odinioară.

Ne-am depărtat, sau nu de tema Edenului? Este ea intrinsecă, ori nu poeticii lui Paradjanov?

Culoarea rodiei a afirmat-o cu prisosinţă, la fel, în termenii basmului, filmul Aşik-Kerib. Ambele ode cinematografice aduse rapsozilor de dintotdeauna trimit direct la lumea evocată de “cântăreţii-profeţi-şi-îndrăgostiţi”: Raiul, starea edenică. Raiul este la Paradjanov prin excelenţă transcendenţa luminoasă care adună, toposul comun al universalităţii vocaţiei de îndumnezeire a omului.

Dacă în cele două “ode orfice”, Edenul se lasă contemplat în voie şi trăit în ritmurile negrăbite ale rapsodiei, în Legenda fortăreţei Suram el se refuză, întru cât a fost îndelung tăgăduit de faptele oamenilor, şi se lasă cucerit cu multă trudă şi sacrificiu. Subiectul se mută din zona mitico-baladescă în cea a istoriei în devenire, dar miza Raiului şi aici rămâne esenţială. Iar cucerirea lui implică parcurgerea integrală a drumului Crucii. O arată martiriul poetului-monah Sayat-Nova şi al confraţilor săi din Culoarea rodiei, sacrificiile lui Zurab şi Osman Aga din Legenda fortăreţei Suram, ca şi cele din scenariile neecranizate ale lui Paradjanov (precum Lacul lebedelor şi Mucenicia sfintei Şuşanik).

Acest drum al Crucii, la Paradjanov, nu este niciodată îndoliat, înfricoşător sau lugubru (ca în Gotic şi-n Romantism şi în derivatele acestora), el nu duce spre infern, ci spre Viaţă, Iubire şi Adevăr, căci “povara… este uşoară” (Mt. 11, 30), dacă este purtată în numele Domnului. Şi, în ciuda biografiei agitate şi nu tocmai cucernice a regizorului, se pare că Paradjanov a experiat taina creştin-răsăriteană a “înfloririi crucii”, a transfigurării calvarului în drum de lumină, pe care, ca nimeni altul, o transpune pe ecran şi în litera paginii scrise. Asceţii ştiu că harul lui Dumnezeu sporeşte pe măsura răbdării şi a nevoinţelor luptătorului, biruind neputinţa, durerea şi moartea; dar se pare că acest adevăr l-a trăit în taină şi “bufonul” de la poalele Araratului, care n-a exersat prea multă asceză mănăstirească, dar şi-a asumat aproape de bunăvoie crucea închisorilor comuniste (“închisorile nu îl vor, dar pe el îl trage aţa spre ele”, spuneau prietenii). Aparent solitară la început, calea martiriului este însoţită întotdeauna de dragostea şi ajutorul sfinţilor – propovăduieşte Paradjanov prin intermediul instalaţiilor de mucava şi al păpuşilor de cârpă din Legenda fortăreţei Suram. Ea nu poate fi dusă la capăt cu întristare, căci întristaţii cedează, ci cu credinţă, speranţă neclintită şi dragoste, aducătoare a mângâierii întăritoare a Duhului, pentru a deborda în copleşitorul sentiment al marii nunţi, nunta cu Dumnezeu.

marți, 13 decembrie 2011

De la închisorile comuniste la happy-end-ul din basme


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 decembrie 2011

“Daţi-mi voie să mă rog şi să mă mărturisesc!” – astfel se deschide secvenţa din filmul-baladă Aşik-Kerib, intitulată: EXISTĂ UN SINGUR DUMNEZEU. În biserica pustie, cu gândul la mâinile mamei, menestrelul azer extenuat mănâncă o pită aburindă – semn al casei părinteşti şi al dragostei materne. (La popoarele din Caucaz, pâinea are până azi o semnificaţie sacră).

Fugind de urmăritorii tereştri, rapsodul pelerin plecat în ţări străine să dobândească avere, ca să-şi răscumpere mireasa a ajuns foarte departe, chiar “Sfântul” care îl va întâmpina (după aparenţe, Moş Crăciun, Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe) îi va reproşa că a tulburat ”baierele cerului”. Dar comoara terestră nu a fost găsită, eroul este mai sărac ca oricând, iubita e aproape uitată, căci menestrelul nu şi-a recăpătat memoria spiritului, iar ferocii ostaşi musulmani continuă să ameninţe.

În mod neaşteptat, o procesiune de copii valahi cu icoana Sfântului Gheorghe îi aduce sărmanului rapsod salvarea de urmăritori, întruchipată de misteriosul “Sfânt pe un cal alb”.

Dar cum momentul salvării supranaturale a lui Aşik-Kerib nu este unul martiric-solemn, Serghei Paradjanov preferă să-i dea salvatorului ceresc o înfăţişare mai apropiată de lumea basmelor: într-un cojoc alb, rumen la faţă, cu o barbă din vată lipită şi rodii atârnate la gât, “Sfântul pe un cal alb” e un fel de Moş Crăciun bonom de carnaval. Generos şi “grabnic ajutător” asemeni Sfântului Nicolae, prietenul copiilor, el îl va scoate pe aedul rătăcit din cele din urmă impasuri.

Una din virtuţile “nupţiale” pe care menestrelul trebuia să le dobândească (pe lângă neaplecarea spre puterile lumii) este memoria iubitei – în sens mistic, memoria stării paradisiace a omului (sens valabil pentru toate basmele dezvoltate în jurul călătoriei iniţiatice). “Sfântul pe un cal alb” îi reaminteşte sărmanului menestrel scopul călătoriei sale, îi vesteşte expirarea sorocului celor o mie de zile, juruite de logodnica sa Magul ca termen de aşteptare, şi îl conduce acasă “ca vântul şi ca gândul”. Recăpătându-şi memoria, menestrelul îşi “revine în fire” – formulă ce trimite din nou la metanoia Fiului Rătăcitor.

“Închide ochii şi vom zbura!” Pe fundalul unui glob şcolar pământesc de carton, patronii cântului menestrel vestesc din scoicile sunătoare călătoria miraculoasă: “Aşik-Kerib zboară spre ţara sa natală!”. “Sfântul necunoscut” îi dăruieşte o pungă cu galbeni (altă trimitere la Sfântul Nicolae) pentru peţirea iubitei şi praf de pe copita calului său năzdrăvan.

Urmează ultima încercare: sosirea acasă incognito şi proba recunoaşterii de către familie. Dar mama menestrelului este orbită de durerea pierderii fiului său, iar ceilalţi concitadini, aflaţi sub influenţa tiranului Nadir-Paşa, tatăl miresei, ar fi prea puţin dispuşi să-l recunoască.

În palatul său, frumoasa Magul şade tristă; trei porumbei negri o străjuiesc deasupra unui negru covor înflorat. Luciul paloşului şi cupa de otravă sunt pregătite să îi ia viaţa, în caz că ursitul inimii sale nu se va întoarce. Dar iată că logodnicul soseşte la curte şi îşi povesteşte tuturor peripeţiile incredibile, pe care va trebui să le şi dovedească. Tatăl fetei şi rivalul său Kurşid-Bek îl ameninţă cu moartea pentru impostură. Proba cuvintelor trebuie întărită de o minune, care va veni din darul lui “Moş Crăciun”, dar va fi potenţată şi de iubirea maternă. Mama menestrelului îşi recunoaşte fiul – semn că nu şi-a pierdut vederea lăuntrică – şi, graţie elixirului de pe copitele calului năzdrăvan, îşi recapătă lumina ochilor. De două ori fericită, bătrâna mamă răspândeşte vestea cea bună în cetate.

În buna tradiţie a basmelor, urmează marea nuntă. Fata, gătită de sărbătoare, este însoţită de porumbei albi; copacul, care purta odinioară rodii negre, s-a umplut acum de rodii vopsite în alb – culoarea nunţii. Mirii dansează, desfăcându-şi în faţa ochilor pliurile ample ale mânecilor de atlas ca zăpada, asemeni unor păsări ale raiului, gata să-şi ia zborul. În miezul petrecerii musulmane se aud clopote de biserică!

Triplu happy-end, acceptat, pare-se, numai în cine-rapsodii şi în basme. În pofida deceniilor de prigoană şi a infernului închisorilor sovietice prin care a trecut, Paradjanov are marea generozitate a iertării depline, exprimată artistic în happy-end-ul maximal din ultimul său film, care devine astfel testamentar. Poate exista un exemplu mai convingător al iertării depline şi al biruinţei sufleteşti? Iată polii între care se deschid porţile adevăratului Paradis.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Dialog despre poezie şi film la Radio Romania - Cluj

Duminică, 11 decembrie 2011, între orele 20 şi 21, la Emisiunea "Retrospectiva Culturală" - Radio Romania - Cluj, urmăriţi un dialog despre poezie şi film. Realizator: Vasile Tomoioagă. Invitat: Elena Dulgheru.  Emisiunea poate fi ascultată şi on-line pe situl http://www.radiocluj.ro/ro/, accesand butonul RAdio Cluj Live (din partea dreapta-sus a paginii).

joi, 8 decembrie 2011

Dublă lansare de carte la Serile cultural-creştine clujene

                     
ASOCIAŢIA STUDENŢILOR CREŞTINI ORTODOCŞI ROMÂNI

şi

BISERICA ORTODOXĂ MISIONARĂ A STUDENŢILOR – CLUJ-NAPOCA

Vă invită la

SERILE CULTURAL-CREŞTINE CLUJENE

9-11 decembrie 2011

Dublã lansare de carte, "Scara Raiului în cinema" şi "Pentru trecerea zãrii şi alte poeme", urmată de un recital poetic şi de o conferinţã pe tema "Scara Raiului în cinema şi în poezie". Vor vorbi pr. prof. Ioan Chirilã, Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj, maestrul Dorel Vişan şi autoarea volumelor.











Dialog despre Credinţa în Dumnezeu înainte şi după 1989, la TVR Info

Sâmbătă 10 decembrie 2011, pe TVR INFO, între 10,10-11,00 dimineaţa, 
în cadrul emisiunii
De la plus la infinit 
urmăriţi un
Dialog despre Credinţa în Dumnezeu în România, înainte şi după 1989
("de la Nihil sine Deo la o lume fără Dumnezeu, de la prigoană la martiriu, de la misiune la indiferenţă, credinţa în filmele româneşti").

Invitaţi: Teodor Paleologu şi Elena Dulgheru. Cu o intervenţie telefonică a lui Cristi Tabără.

Emisiunea, realizată de Răzvan Bucuroiu, poate fi urmărită on-line pe smartphone si pe internet: http://tvr.ro/live_tvrinfo.php. şi este reluată în noaptea următoare (11 decembrie) la ora 2,10.


miercuri, 7 decembrie 2011

Postmodernismul creştin – un miracol al Răsăritului


Apărut în Ziarul Lumina de miercuri 7 decembrie 2011

Golgota. Colaj de S. Paradjanov
Este dezamăgitoare panica neduhovnicească pe care postmodernismul le-o produce multor teologi şi intelectuali ai Bisericii. Fără să-i fi înţeles până la capăt resorturile şi metabolismul, aceştia sunt gata să-l anatemizeze în bloc, în urma sesizării câtorva licenţe extremiste antireligioase şi anticreştine (comune întregii civilizaţii postmoderne, dar detectabile şi în alte momente ale istoriei culturii) şi a câtorva cărţi şi articole polemice apărute în presa şi editorialistica ortodoxă (cel mai popular este interviul ierom. Savatie Baştovoi cu diac. Andrei Kuraev, publicat de Cathisma cu titlul Ortodoxia pentru postmodernişti, în care metacurentul este asimilat modernismului în general şi secularismului extrem).

Creştinismul nu este o sumă de rituri, forme şi manifestări, ci un mod de viaţă centrat în jurul unui mesaj spiritual supramundan, destinat tuturor epocilor istorice. Creştinismul este trans-istoric – ne învaţă teologia, el supravieţuieşte istoriei, adaptându-se tuturor epocilor şi sistemelor sociale şi estetice. Şi atunci, de ce tocmai cei de la catedrele teologice se tem de… stiluri?

Chiar dacă există specii literare în care mesajul creştin a excelat (oda, poemul psalmic, povestirea hagiografică, apoftegma), tâlcul evanghelic nu este condiţionat de specie, aceleaşi specii putând foarte bine să producă mesaje blasfemiatorii. Există ode satanice, povestiri licenţioase compuse după canoanele hagiografice, există literatura aforistică a moraliştilor iluminişti cu mesaj anticlerical şi antireligios incontestabil.

Genul şi specia sau, mai general, modul şi structura de expunere artistică nu se află într-o relaţie de intercondiţionare strânsă cu conţinutul (mai ales când acesta este de natură spirituală revelată, aptă să umple orice forme ale realului), ci într-una de vasalitate lejeră sau de condiţionare laxă.

Aşadar, chiar dacă postmodernismul şi-a propus iniţial, acolo unde s-a născut, să dinamiteze tradiţia şi spiritul religios, exploatându-le prin desemantizare, adică într-un mod mai subtil decât o făcea modernismul, intenţiile sale pot fi anulate cu propriile-i arme. Căci el însuşi se proclamă drept o “paradigmă în mişcare”! Aşadar, pe un teren cultural net diferit de cel care l-a născut, pe un teren bogat impregnat de ancestralitate şi perpetuu modelat de o spiritualitate fecundă, reflexele postmodernismului pot avea efecte de bumerang. Reţeaua de coduri şi simboluri a marilor culturi cu fundament religios este mult prea bogată şi densă şi cu mult prea multe ramificaţii în substraturile culturale ulterioare, până în actualitate, pentru a putea fi anulată de zig-zagurile şi colajele unui foarfece intelectual, oricât de dezinvolt. “A da cu piciorul în ţepuşă”... Încercarea de a demola firmamentul, cât timp acesta este viu în inimile oamenilor – lectori şi creatori – , se va întoarce împotriva demolatorului.

Aşadar, în virtutea axiomelor lipsei centrului şi a relativismului, pe care el însuşi le-a promulgat, este absurd a-i conferi postmodernismului atribute absolute! E absurd a postula, de pildă, ateismul funciar al postmodernismului, de vreme ce postmodernismul nu acceptă nimic funciar! Ateismul său – susţinut de teoreticienii occidentali şi confirmat de majoritatea artefactelor genului – este tributar contextului genezei sale şi climatului spiritual de după 1968 al elitelor de pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord.

Dar “forma în mişcare”, purtată pe alte meleaguri de vântul sincretismului, poate să fecundeze, cu rezultate imprevizibile, alte matrici culturale. O formă îşi caută fondul. Un modus se ataşează unui conţinut. Într-adevăr, rezultatele acestei paideume nu aveau cum să fie prevăzute de teoreticienii occidentali. Practica, în speţă evoluţia filmului, a poeziei şi a artelor plastice din ţările comuniste est-europene, începând din perioada deschiderii faţă de Occident din deceniile VII-VIII, arată rezultatele neaşteptate ale acestei aculturaţii.

Spiritul ludic şi ironia, juxtapunerea de planuri, reconsiderarea istorică şi recontextualizarea reuşesc să deturneze cu succes normele realismului socialist sau burghez, dar nu alterează fondul unei culturi profund ancorate în sacru, precum cea din arealul balcano-carpatin şi transcaucazian. Aceeaşi atitudine va dinamita iremediabil, însă, o cultură plată de tip modern, ori una osificată, de tip manierist-academic.

Desigur, astfel de momente de excepţională aculturaţie nu vor produce un fenomen de masă sau un alt metacurent, dar ele oferă cadrul unor apariţii remarcabile, distanţate de gregaritate prin anvergura genialităţii lor novatoare, care tocmai prin aceasta reuşesc să schimbe fizionomia “paradigmei în mişcare” şi s-o redefinească. Aceasta e forţa Estului...

duminică, 4 decembrie 2011

Eros, orfism şi politică


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 3 decembrie 2011

Fuga din palat a cadânei ispitite de menestrelul Aşik-Kerib şi a prietenelor ei de furia ridicolului şi răzbunătorului Paşă este redată de Paradjanov prin tulburătoarea scenă a înotului pe uscat, cu gesturi de balet sincopate şi disperate, a fetelor îmbrăcate în voaluri – metaforă ermetică a condiţiei tragice a femeii musulmane.

Există în subtextul concepţiei orfice a lui Paradjanov o tentaţie erotică faţă de femeia frumoasă cu “sânge albastru”. Adaptând pentru ecran biografia bardului armean Sayat-Nova, cineastul pune accentul pe povestea imposibilă de iubire a aedului genial, dar de condiţie socială modestă cu o înaltă faţă regală (soţia sau sora regelui Heraklios al II-lea) – episod biografic consemnat de cronicile vremii şi care reia, printr-o ciudată coincidenţă istorică, un episod similar din biografia şi mai ilustrului predecesor al acestuia, legendarul poet Şota Rustaveli. Însuşi tovarăşa de viaţă a cineastului armean (de descendenţă socială foarte modestă), Svetlana Şcerbatiuc, era frumoasa fiică unui potentat al regimului sovietic – mezalianţă care, din varii motive, şi-a spus cuvântul în mod nefast asupra vieţii celor doi.

Există, probabil, o descendenţă “olimpiană”, un “sentiment al alegerii”, pe care cântăreţul muzelor simte instinctiv nevoia să le transpună, oarecum ilicit, din planul mistic în cel social, căutându-şi “nobleţea” sau “jumătatea regală”, chiar şi cu preţul vieţii.

Menestrelul Aşik-Kerib fuge în ascuns din palat (plasat într-un spaţiu însorit, specific pustei azere), traversează, urmărit de oamenii Sultanului, întunecoşi codri seculari (specifici zonei temperate est-europene), pentru a ajunge epuizat într-un peisaj de iarnă, evocând Carpaţii sau Rusia Centrală. Alternarea formelor geografice şi a anotimpurilor în cadrul unei singure secvenţe a aceluiaşi film, extrem de static, dealtfel, figurează, minimalist şi simbolic, “călătoria peste mări şi ţări”, într-o semiotică geografică sui-generis.

În peisajul hibernal, eroul musulman întâlneşte un alai de copii colindători, purtând o icoană naivă a Sfântului Gheorghe şi îmbrobodiţi asemeni colindătorilor carpatini din Umbrele strămoşilor uitaţi (1964), care îl ascund de urmăritorii fioroşi între ruinele unei biserici… cu aspect ortodox! Într-adevăr, vestimentaţia şi recuzita alaiului de prichindei colindători au un specific moldav – simplu accident (de vreme ce Paradjanov nu a cunoscut direct România), opţiune estetică formală, ori reverenţă discretă faţă de “arhaicitatea creştină salvatoare” (întâmplător, românească…), descoperită de cineastul armean în câteva enclave valahe, cu ocazia filmărilor anterioare la pelicula sa de debut, transpunerea cinematografică a basmului moldav Andrieş (1952)?

Iată, camuflată în convenţiile basmului, o parabolă uimitoare (deşi confuză în detalii şi, la prima vedere, amendabilă teologic) a sincretismului cultural, etnic şi religios, ori poate a universalităţii ideii creştine – expresie a convingerilor mai degrabă intuitiv-artistice, decât doctrinare ale regizorului, creştin “liber-cugetător” niciodată preocupat de teologie, asemeni multor intelectuali şi artişti dintre cei mai “conservatori” din imperiul sovietic.

Din acest moment începe epuizarea tensiunii narative din filmul Aşik-Kerib, care se risipeşte în multe idei şi volute dezvoltate inegal. Povestea este greu desluşibilă în detalii, are inutile redundanţe, pierzând şi din forţa vizuală (pe care o aveau Umbrele strămoşilor uitaţi şi Sayat-Nova).

Pierdut în ţara străină, Aşik este prins şi târât în robie de oamenii Sultanului Aziz, în timp ce se roagă într-o moschee (străjuită de două mulaje de statui albe greceşti, mai înalte decât minaretele musulmane: “vestitorii cereşti” – iată încă o procedură postmodernă specific paradjanoviană). Acesta (la fel ca Nadir-Paşa) îi cere să îl preamărească în vers şi alăută, dar menestrelul refuză şi scapă ca prin minune de decapitare.

Urmărit de duşmani, ajuns la capătul puterilor, cuprins de dorul de casă, menestrelul azer caută un loc de închinare, dar nu găseşte decât o biserică încuiată (cu arhitectură anglicană, nespecifică toposurilor de suflet paradjanoviene!), părăsită şi năpădită de demoni (măşti populare păgâne, ţopăind grotesc). Aluziile etnico-politico-religioase, ambigue şi complexe, nu puteau fi dezvoltate mai mult la sfârşitul anilor ’80.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

"Scara Raiului..." la CinemaIubit

          

Marţi, 6 decembrie 2011, de Sfântu' Niculae, la ora 19,
la Cinematograful Studio din Bucureşti (Bd. Magheru 29), în Sala de Marmură,
la

la

Lansarea cărţii "Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov".


Evenimentul este găzduit de Festivalul Internaţional de Film CinemaIubit.  
Vor vorbi prof. univ. dr. Laurenţiu Damian, prof. univ dr. Manuela Cernat şi autoarea volumului.