Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 22 aprilie 2017

85 de ani de la nașterea lui Tarkovski, la VGIK




Aniversarea a 85 de ani de la nașterea lui Andrei Tarkovski, împliniți pe 4 aprilie anul acesta, a fost comsemnată la Moscova de Institutul de Stat pentru Cinematografie (VGIK) care a organizat un Simpozion științific internațional, intitulat aproximativ „Tarkovski în contextul schimbărilor” („Тарковский в меняющемся времени”). Evenimentul s-a desfășurat între 5 și 6 aprilie 2017 și a fost coordonat de cercetătorii Dmitri Salînski și Maria Palșkova.

După spusele profesorului Salînski, specialist reputat în opera marelui cineast, acesta a fost primul colocviu internațional dedicat lui Tarkovski, organizat de institutul în care acesta s-a format și în studiourile căruia și-a realizat primele filme. 

Reunind mai ales specialiști din Rusia, simpozionul s-a centrat pe două direcții: istorico-biografică și teoretică. Prima (numai despre aceasta voi vorbi acum) a adunat nu doar istorici de film, ci și veternani, foști colaboratori cu Tarkovski. Puțini dintre ei au mai rămas în viață, așa că întâlnirea cu ei a creat momentele de suflet cele mai prețioase ale academicei reuniuni. 

Evgheni Tîmbal prezintă albumul lui Nelly Fomina
Și-au depănat amintirile colaborării cu Tarkovski designerul de costume Nelly Fomina, creatoarea garderobei actorilor din Solaris, Oglinda și Călăuza; Ekaterina Popova-Evans, regizoare de sunet la Oglinda și Călăuza; regizorul Yuli Fait, fost coleg de an cu Andrei, interpretul unui rol în filmul studențesc al acestuia, Ucigașii; și regizorul Evgheni Țîmbal, asistent de regie și regizor secund la Călăuza. 
 
Sunt bine cunoscute exigența pe platou a lui Tarkovski, dar și libertatea de creație pe care le-o dădea colaboratorilor din celelalte departamente artistice, care, însă, trebuiau să se ridice la înălțimea exigențelor maestrului. 

Stalker, schiță costum de N. Fomina
Nelly Fomina a povestit despre modul de lucru cu marele cineast, care îi acorda puține clipe de întrevedere, dar și acelea, sibilinice. La întrebarea „Cum să arate costumele din Stalker?”, Tarkovski i-a răspuns doar atât: „Să nu se observe!”. Cel mai mult a avut de furcă cu costumul protagonistului, care trebuia să aibă în același timp un aer interlop, dar și inocent. „Cum să realizezi niște costume „de ca și cum n-ar fi”?” - povestește Nelly Fomina; și totuși, acestea au fost indicațiile pentru îmbrăcămintea copiilor din retrospecțiile de război ale Oglinzii. Schițele realizate pe hârtie nu îl convingeau pe maestru, care aștepta realizarea concretă a propunerilor, până când acelea ajungeau să răspundă intuițiilor sale – își amintește designera. Colecția ei de schițe de vestimentație pentru filmele lui Tarkovski a cunoscut în ultimii ani o bună carieră expozițională și a fost publicată într-un album, primul de acest fel – potrivit autoarei – din Rusia. 

Foarte interesantă a fost și expunerea lui Evgheni Țîmbal despre primele locații de filmare alese pentru Călăuza în zone deșertice din Asia Centrală sovietică, și motivele renunțării la aceste locații. Acesta a vorbit și despre contribuția sa și a directorului de imagine la realizarea unor compoziții scenografice din Călăuza – aport nemenționat pe generic, care încă așteaptă să fie consemnat pe hârtie. De pildă, pârâul băltit, pe fundul căruia zac diverse obiecte menajere, peste care camera panoramează îndelung, din secvența somnului Călăuzei – complicata compoziție a fost realizată – potrivit fostului asistent de regie – de acesta, împreună cu Gheorghi Rerberg. „Ce indicații v-a dat Tarkovski pentru realizarea acestei eteroclite compoziții?”, l-am întrebat. Indicațiile lui Tarkovski s-au rezumat la atât – mi-a răspuns: „Scena trebuie să fie ușor stranie, ușor înfricoșătoare și ușor respingătoare”. Nu știu dacă cei doi scenografi de ocazie s-au conformat sibilinicei cerințe, nici dacă cerința regizorală ar fi fost cea mai inspirată pentru semantica finală a scenei, esențială în ecuația filmului, scenă pe care am analizat-o pe larg în capitolul Motivul apei din ultima ediție a cărții Tarkovski. Filmul ca rugăciune. Fapt este că muzica lui Artemiev, alături de vocea Alissei Freindlich, de versetele din Apocalipsă despre venirea înfricoșată a Mielului lui Dumnezeu, și de suita de artefacte abandonate, acoperite de apă – creează împreună acel continuum de mișcare spirituală verticală simultan ascendentă și descendentă, care descrie, ca nicăieri în cinema, ritmul pnevmatic al rugăciunii. De unde să fi cunoscut Tarkovski, care la acea vreme abia începea să se intereseze de creștinism, asemenea lucruri? Căci semantica finală a scenei e mult peste indicațiile regizorale! De unde să fi cunoscut ceilalți membri ai echipei asemenea lucruri? 

Natalia Kononenko, Yulia Anokhina, Igor Evlampiev,Lev Naumov, Dmitri Salînski,
Evgheni Țîmbal,ED,Tamara Djermanovic, Stepan Fedotkin, Ekaterina Saveleva
 Depoziții ca cea a lui Evgheni Țîmbal confirmă că genialitatea unor asemenea secvențe – ca și a întregului film – ține nu de un singur om, ci de întreaga echipă... o echipă asupra căreia se pare că veghea tot timpul Unicul Geniu adevărat, Puterea de Sus...

luni, 10 aprilie 2017

Un film despre copii și animale: „Pelicanul Nicostratos”



Iubitorii filmelor despre prietenia dintre copii și animale pot să-și treacă pe lista lor drama de familie „Pelicanul Nicostratos” (Franța, 2011), un film agreabil, întru totul benign, construit pe farmecul relației empatice dintre om și necuvântătoare. La asta se adaugă farmecul solar al peisajului insular grecesc, unde se petrece acțiunea și harisma protagonistului Emir Kusturica; care, chiar dacă nu stăpânește registrul interpretativ necesar unui actor principal, se identifică natural cu personajul său și aduce în film aerul său propriu de erou-fetiș, căruia publicul îi iartă monotonia doar pentru a-l vedea pe ecran. 
 
Filmul este realizat după romanul "Nicostratos" de Eric Boisset și regizat de Olivier Horlait, un asistent de regie francez, specializat în filme de acest gen; "Nicostratos le pélican" (2010) este cel de-al doilea, după "Sunny et l'éléphant" (2007) - filme pentru care, pe lângă regie, este și coautor al scenariului. 
 
Pelicula se supune schemei filmelor despre prietenia dintre copii și animale – gen dezvoltat în special de americani și destul de intens serializat prin deceniile VII-VIII ale secolului trecut. Totuși, schematismul unei drame în care întregul suspans este concentrat pe aventurile animalului (în cazul nostru, un falnic pelican), nu deranjează prea mult, căci este ecranat de căldura relației empatice copil-ființă necuvântătoare, relație care va acapara atenția celor mai mulți dintre spectatori. 
 
Filmul povestește prietenia dintre Yannis, un orfan de mamă, fiul unui pescar dintr-o izolată insulă grecească, și un pelican, pe care puștiul îl răscumpără de la un căpitan de vapor, cu prețul unei inestimabile, sentimental, relicve de familie: o cruciuliță de aur, singura amintire rămasă de la mama sa. Il va numi după numele vaporului pe care l-a găsit: Nikostratos. Lipsit de prieteni și sprijinit moral doar de părintele Kosmas de la mănăstirea locală, unde se află și școala satului, Yannis se simte terorizat psihologic de tatăl său, devenit morocănos și necomunicativ după moartea mamei: relația cu neobișnuita pasăre (inițial, un pui jigărit și bolnăvicios, neidentificabil ca specie de către copil) va suplini acest gol. 
 
Filmul urmează rețeta clasică: ascunderea puiului de ochii părintelui cârcotaș, descoperirea acestuia și revolta violentă a părintelui, care amenință viața animalului, apoi atu-urile câștigate de copil în momentul când pelicanul, devenit un superb exemplar, este descoperit de comunitatea insulară, devenind fetișul și răsfățatul acesteia. Yannis capătă un nou aliat în persoana lui Angeliki, o adolescentă isteață, nepoata patronului singurului local de pe insulă, Aristotel, venită în vacanță să-și ajute unchiul ca barmaniță. Atras de interesul clienților săi față de superba pasăre, cu care aceștia vor să se fotografieze, Aristotel îi propune lui Yannis o mică afacere în acest sens, care îl ajută pe copil să iasă din sărăcia în care se zbate împreună cu tatăl său, ale cărui venituri din pescuit nu-i sunt suficiente să-și întrețină modesta gospodărie. Împăcarea lui Yannis cu tatăl său, prietenia inocentă a băiatului cu Angeliki, excursurile lor, împreună cu Nikostratos, în mirificele peisaje marine (turistic, dar atrăgător surprinse de directorul de imagine Michel Amathieu), mângâie ochii și inima iubitorilor genului; accidentarea păsării de către un autobuz cu turiști, sosiți special să vadă superbul pelican, este punctul culminant al peliculei. Potrivit genului, însă, filmul se termină cu happy-end, împlinind întru totul așteptările micilor sau mai marilor spectatori. 
 
Aceștia, dacă au acceptat convenția genului, nu vor fi deranjați prea mult de replicile cam hollywoodiene ale personajelor, care vorbesc adesea cu vocea naratorului, și nu cu vocea lor proprie, de lipsa de adâncime a frescei colectivității umane insulare, prezentate destul de convențional, în ciuda exotismului acesteia, de lipsa firelor narative secundare (care ar fi îmbogățit mult pelicula), ori de jocul plat al lui Kusturica. 
 
Aerul atașant al pelicanului și al celorlalte animale din jurul acestuia (în special capra Kitsa, cu care pasărea are o relație conflictual-amicală, amuzant pusă în valoare de regizor și de departamentul de dresură al filmului) – amintesc încă o dată de regizorul iugoslav și de empatia profundă pe care o produceau animalele din filmele sale, în special Vremea țiganilor și Underground... Kusturica, de la care regizorul Olivier Horlait a învățat câte ceva, dar nu prea mult...