Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 28 martie 2010

O soap-opera descifrează resorturile filozofiei antice ale puterii [Serialele istorice sud-coreene II]

Apărut în Ziarul Lumina din 27 martie 2010

Serialul istoric sud-coreean “Marea regină Seondeok” (titlu românesc: “Secretele de la palat”, regia: Hong Kyun Park şi Geun-hong Kim, scenariul: Yeong-hyeon Kim, 2009) difuzat de TVR1 îmbină într-o formulă de succes ingredientele principale ale brandului de cinema comercial extrem-asiatic: fondul istoric ancestral (secolul VII), rafinamentul ambiental şi comportamental, ritualistica, cultivarea virtuţilor şi a înţelepciunii, artele marţiale, căutarea perfecţiunii. Cum să vinzi, însă, aceste atribute publicului occidental? Împachetându-le într-o poveste complicată, o saga cu mult mister şi suspans, desfăşurată în jurul palatului regal şi derulată în ritm hollywoodian, cu elemente de montaj de videoclip (cea mai kitch dintre intervenţiile “moderniste”), simplificând mult limbajul personajelor (retorica este redusă la minimum sau e chiar anulată) şi introducând, cu măsură, cuvinte-cheie neologistice ale ideologiilor politice moderne – toate acestea, asezonate cu o muzică total alogenă (un mixaj de missă catolică în ritm de rock, gen “Enigma”), însă perfect adaptată tipului de sensibilitate pentru care a fost croită pelicula.
     În acest melanj de o estetică cinematografică lipsită de inovaţii, dar mult mai elaborată ca cea telenovelistică, şi chiar atractivă pentru abonaţii tubului catodic, o lectură avizată poate distinge modele antropologice deosebit de interesante, absente din filmele istorice istorice occidentale, ca şi din alte genuri ale filmului asiatic (focalizate aproape exclusiv pe o istorie mai recentă), ce dau seama de metabolismele profunde şi foarte complexe ale unei civilizaţii cu sorginţi teocratice, pe care nu o cunoaştem mai deloc.
     Îmbinând cu dibăcie istoria reală cu legenda (ambele, consemnate de cronici) şi cu elemente de ficţiune, foiletonul de 62 de episoade urmăreşte povestea întortocheată a reginei Seondeok, domnitoare peste regatul Sillei (unul din cele trei regate ale Coreei antice), prima femeie-conducător din istoria ţării (632 – 647). Personalitate legendară, brava şi înţeleapta regină a avut o serie de mari calităţi, ce au impus-o ca domnitor luminat, aşezând-o în rândul marilor eroi civilizatori: bun strateg, bazându-se pe o uimitoare intuiţie şi clarviziune, dar şi fondator de cultură, a avut un rol important în consolidarea statală şi dezvoltarea Coreei antice. Biografia ei, cu totul excepţională, consemnată de o serie de cronici, precum “Legendele şi istoria celor Trei regate ale Coreei antice”, este pe măsura marilor eroi de epopee. Filmul urmăreşte acest “Bildungsroman”, împletit cu romanul vieţii generalului Kim Yu Shin, tot o personalitate istorică aureolată, şi a altor eroi istorici de prim-plan, a căror evoluţie (despre care sperăm să mai vorbim) dă seama de asumarea continuă a treptelor unor iniţieri.
      Citit à la lêttre, serialul este o convingătoare pledoarie pentru sistemul dinastic ereditar al “osului sacru” (bazat pe dreptul divin al domniei), specific vechii Asii şi aproape întregii antichităţi imperiale, cât şi pentru alte paradigme ale guvernării şi organizării statale, fondate pe înţelepciunea confucianistă, considerate de istoriografia modernă ca depăşite. Din păcate, viziunii modernist-liberale (dacă nu chiar marxiste) îi cad pradă cele mai multe filme istorice (europene şi hollywoodiene), ce privesc automat din perspectivă critic-peiorativă situaţii de viaţă, pe care nu le mai pot înţelege şi a căror morală le scapă. Şi cu cât descinderea în timp e mai adâncă, cu atât deturnarea semantică e mai mare: a judeca Antichitatea, Creştinismul timpuriu şi Evul Mediu din perspectiva Drepturilor omului ori, mai rău, a culturii pop e, totuşi, o gafă enormă! De aceea, abordarea cineaştilor coreeni, fideli faţă de propria istorie şi capabili să o iubească şi înţeleagă (!!) trebuie în mod deosebit apreciată. Sesizabilă mai ales la nivelul interpretării actoriceşti (simpatetice, vii şi defel declamatorii), ea e principalul stâlp de rezistenţă al atractivităţii şi credibilităţii serialului. Situaţii “anacronice”, ca fidelitatea şi dragostea faţă de stăpân până la asumarea sacrificiului suprem, acceptarea propriei condiţii sociale (oricare ar fi aceasta) ca pe un dar divin şi ca pe o premisă a mântuirii, sensul sacru al datoriei sociale, în special în sfera armatei şi guvernării, sfinţenia sentimentului patriotic şi cultul onoarei – toate acestea sunt aduse pe scenă cu mult firesc, fără rigiditatea şi emfaza europenilor – semn al inaderenţei acestora din urmă faţă de mesajul evocat (vezi spectacolele clasice de operă mai ales, dar şi ecranizările shakespeariene… căci de cele antice şi medievale, ce să mai vorbim?!).
      Morala e simplă: în Răsăritul Extrem încă se mai păstrează legătura spirituală cu tradiţia (chiar cu cea MILENARĂ), care la noi, “progresiştii” (de la Bucureşti la Bruxelles şi New York) e frântă ori coruptă iremediabil şi… fără regrete! Iată de ce civilizaţia creştină (pe care înţelepţii buddişti o caută prin Europa şi nu o găsesc), inclusiv estetica spectacolului are atâtea de învăţat de la… “păgâni”.

luni, 22 martie 2010

Alte filme pentru guvernanţi: serialele istorice sud-coreene [I]

Apărut în Ziarul Lumina din 20 martie 2010
În criza de modele a civilizaţiei creştine, inclusiv a modelelor de guvernare, ajungem tot mai des să privim (dacă ştim să o facem) spre trecutul îndepărtat ori spre spaţiile exotice. De curând, filmul lui Clint Eastwood “Invictus”, o incursiune în biografia preşedintelui sud-african Nelson Mandela, vorbea despre idealul sau inspiraţia “de sus” (din muzică, poezie…), care trebuie să-l însufleţească pe conducătorul politic, pentru ca acesta să se facă ascultat şi urmat de popor. Ideea poate părea naivă şi simplistă (ori de-a dreptul rău intenţionată) în contextul istoriei ultimelor secole, când a fost compromisă de atâţia tirani, ce au făcut jocul puterilor întunericului. Şi totuşi, modelul sacru al guvernării se află în oecumena divină, iar forţele care o angrenează sunt de natura combustiilor cereşti. Citind printre rândurile unor politologi, filozofi, sociologi moderni (şi a-religioşi), putem depista formule (precum “pasionaritate”, “stare revoluţionară”…) care conduc, într-un fel sau altul, spre aceeaşi substanţă a focului şi spre aceeaşi idee: ştiinţa guvernării este o problemă a spiritului. Poate că odinioară dobândirea ei era scopul “ungerii” sacre. Dar ce puţin ştim despre toate acestea şi cât de puţin suntem în stare să le concretizăm, de vreme ce o formulă precum “ştiinţa politicii” ne duce cu gândul, în cel mai bun caz, la ştiinţa manipulării psihologice, iar în nici un caz la cumulul de virtuţi, puse în slujba cetăţii!

Baleind (fără mari speranţe) serialele difuzate de TVR1, am dat peste un sequel istoric sud-coreean, cu titlul destul de frivol şi comfuz “Secretele de la palat” (titlu internaţional: “The Great Queen Seondeok”, regia: Hong Kyun Park şi Geun-hong Kim, scenariul: Yeong-hyeon Kim, 2009). Filmul e ultimul dintr-un pachet de trei foiletoane istorice sud-coreene de succes, focalizate pe viaţa aulică din vechime (“Furtună la palat”, 2006, scris de acelaşi scenarist şi „Giuvaierul palatului”, 2003, acestea două din urmă regizate de Lee Byung-Hoon). Dincolo de titlurile telenovelistice şi practic interschimbabile, fără identitate istorică şi geografică (marcă a redacţiei TVR), care atrag în special publicul lipsit de exigenţe, toate trei merită atenţia cinefililor pasionaţi de istorie.

Mai rafinate şi mai “romantice” decât genul istoric hollywoodian din ultimele două-trei decenii, dar ceva mai stângace în regie şi în montaj, filmele canalului de televiziune sud-coreean MBC atrag tocmai prin lipsa aerului insidios-comercial şi a voracităţii hiperrealiste, vârâte în ochii spectactatorului de multiplex. Pe de altă parte, o mai mare atenţie faţă de subiect, regie, interpretare (fireşte, bazată pe tipaje), scenografie şi direcţia de imagine, ca şi incursiunile atente în cutumele epocii, le conferă atu-uri serioase în faţa telenovelelor, definind un gen de serial istoric extrem-oriental “pentru export”.

Este interesant că toate cele trei foiletoane inspirate din istoria veche şi foarte veche (sec. VII, sec. XVII, respectiv sec. XVI) au reuşit să se impună pe piaţa internaţională fără a apela la tema, flatantă pentru Occident, a aculturaţiei cu lumea europeană (ca celebrul blockbuster serial “Shogunul”, ori melodrame răsunătoare, precum “Amantul”, “Indochina” ş.a.), dar şi fără infuzii forţate de exotism, arte marţiale ş.a. – semn că publicul occidental (dar şi cel românesc) are maturitatea de a lua contact cu aspecte de substanţă ale unei civilizaţii foarte îndepărtate, din care se pare că are multe de învăţat!

Serialele istorice ale producătorului sud-coreean MBC nu năucesc, ci invită la gândire, delectare vizuală şi meditaţie filozofică – toate, tratate accesibil şi dozate echilibrat – de unde şi succesul la public. Intriga complexă şi bine condusă, împletirea abilă a planurilor istorice cu cele ale vieţilor personale dă seama de o serioasă elaborare scenaristică, bazată, la rândul ei, pe existenţa unui bogat material documentar, mai ales scripturistic (livresc), referitor la istoria veche, susţinut de o civilizaţie perenă, care nu s-a dezis de trecut. Iată tot atâtea atu-uri în faţa filmului istoric occidental. Iată şi motivele care ar trebui să stârnească invidia studiourilor europene şi americane, căci fără o bază documentară bogată (în primul rând, literară) şi fără ataşament şi empatie faţă de epocă, nu se poate face film istoric autentic şi de calitate, iar lucrurile se simt cu atât mai pregnant, cu cât ne adâncim în istorie.

Căci plonjeul în antichitate, realizat de cineaştii coreeni, deschide nu doar porţile muzeisticii, arheologiei, heraldicii şi ritualisticii de palat (extrem de seducătoare, în felul lor), ci şi filele vechii înţelepciuni asiatice, pe care o descoperim convergetă cu toate “marile înţelepciuni” ale lumii vechi şi, în acelaşi timp, foarte actuală. Iată, aşadar, încă un pachet de filme pentru guvernanţi; iar despre lecţiile oferite de ele vom mai vorbi.

sâmbătă, 13 martie 2010

“INVICTUS”: UN FILM PENTRU GUVERNANŢI

[Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 13 martie 2010]

    Este uimitoare dezinvoltura cu care Clint Eastwood abordează cu aceeaşi dexteritate nu doar genuri cinematografice diferite, ci şi momente istorice delicate ale secolului XX, găzduite de spaţii exotice (Japonia, Coreea, Africa de Sud…), reuşind de fiecare dată, pe lângă resuscitarea atentă şi veridică a tabloului epocii, să extragă o lecţie esenţială de viaţă, a cărei temă constantă e autodepăşirea limitelor personale.
    De la “O fată de un milion de dolari”, la dipticul de război “Steaguri pline de glorie”-“Scrisori din Iwo Jima”, până la “Gran Torino” – pelicule cu un prestigios palmares – şi până la cel mai recent film al său, “Invictus”, Eastwood investighează condiţia existenţială a “războinicului” şi anatomia eroismului – demers ce tinde să constituie, în sens larg, matricea identitară a întregii sale filmografii şi unul din secretele succesului său la public.
     Prin excelenţă hollywoodiene, filmele sale îşi dezvoltă acţiunea în jurul unor personaje extrem de volitive, nişte “mari singuratici” surprinşi în momentul unei cumpene existenţiale – prilej de analiză psihologică şi de reconsiderare a relaţiilor cu semenii, dar şi de suspans în desfăşurarea unei acţiuni tensionate, conduse cu măiestrie şi simţ cinematografic înnăscut.
    În “Invictus”, mai mult ca în oricare alt film al său, veteranul cineast radiografiază resorturile intime (personale, morale, extra-istorice) ale puterii şi charismei politice – prilej de evocare a unei personalităţi legendare a secolului XX: Nelson Mandela.
    Bazat pe romanul jurnalistului englez John Carlin “Playing the Enemy. Nelson Mandela and the Game that Made a Nation”, scenarizat de sud-africanul Anthony Peckham (“Sherlock Holmes”), filmul se concentrează pe un moment-cheie în realizarea concilierii naţionale de către primul preşedinte de culoare sud-african: câştigarea Cupei Campionilor la rugby în 1995.
     Sportul de masă şi politica: iată o temă incitantă, care i-a atras, la vremea lor, şi pe alţi lideri (inclusiv ai imperiilor totalitare), care au înţeles puterea de seducţie a stadionului şi au ştiut s-o exploateze în folosul lor. Cazul Africii de Sud este, însă, din punct de vedere istoric, unul aparte şi esenţialmente benign: aici, frenezia sportivă a unit o naţiune, divizată de un îndelungat regim de ură şi segregare rasială. Ideea genială i-a aparţinut lui Nelson Mandela şi este legată de angajarea întregii ţări, încă puternic divizate politic, într-un meci care îi va schimba istoria.
     După 27 de ani de detenţie politică, şeful Congresului Naţional African şi liderul principal al mişcării anti-Apartheid devine, în 1994, primul preşedinte de culoare al Republicii Africa de Sud. Cu toate că regimul rasist este abolit, ţara este măcinată de puternice conflicte interetnice şi dorinţe de răzbunare. Marea dilemă a preşedintelui (interpretat cu multă dăruire de Morgan Freeman, actor fascinat de personalitatea lui Mandela şi iniţiatorul de facto al filmului) este găsirea unui cuvât-cheie, slogan, vers sau cântec unificator, care să rezoneze în inimile tuturor compatrioţilor săi, indiferent de culoare: “Cum reuşim să dăm inspiraţie celor din jurul nostru?”. Mandela (căruia în ţară i se spune Madiba) descoperă cuvântul-cheie: este meciul şi stadionul – topos al catharsisului primar, accesibil oamenilor celor mai simpli (“Golul te umple de atâta bucurie, încât uiţi toate problemele din viaţa ta”; “Meciul e singurul loc unde poţi scăpa de inhibiţii fără să fii arestat”) şi îi identifică motorul: echipa naţională de rugby. Aceasta, însă, e fosta echipă a Apartheidului şi trebuie exorcizată de stigmatul rasist care încă planează asupra sa – acţiune temerară şi de amploare, în care Madiba se angajează personal, împreună cu tânărul şef al echipei. Stindardul campaniei de “PR” este “O echipă, o naţiune”. Predând gratuit lecţii de rugby copiilor din mahalale, echipa de albi reuşeşte, după un obositor turneu, să câştige simpatia susţinătorilor – moment esenţial, în viziunea lui Mandela, pentru reconcilierea naţională. Dar nu este suficient: pentru producerea “catharsisului” este necesară câştigarea campionatului – sarcină practic imposibilă pentru o ţară exclusă ani de-a rândul, din cauza regimului politic, de la competiţiile internaţionale. Dar Mandela împreună cu şeful echipei (alias Matt Damon) se angajează tocmai în acest pariu şi îl vor câştiga: acesta e “miracolului sud-african”!
      Surprinzătoare este performanţa lui Clint Eastwood şi Anthony Peckham de a înfăţişa tot acest spectacol de psiho-sociologie politică, atât de străină lumii occidentale, într-un film accesibil, antrenant şi deloc demagogic. Actorii sunt la înălţime: atât figuraţia extrem de numeroasă şi autentică, dar şi echipele rivale şi anturajul preşedintelui, cât mai ales cuplul Morgan Freeman-Matt Damon, în care relaţia maestru-discipol funcţionează convingător şi fluid, la cote rar întâlnite în cinema!
      Filmul lui Clint Eastwood se naşte din miracolul întâlnirii unor mari scriitori şi artişti, fascinaţi de acelaşi ideal; iar oferta sa, cu totul excepţională, e aceea a unui model convingător şi palpabil de lider curajos, înţelept şi carismatic, adică eficient, într-o perioadă de maximă penurie în domeniu, pe plan mondial. Care şef de stat se va duce la film?!

marți, 9 martie 2010

EXPRESIA VIZUALĂ A TRANSCENDENŢEI

[Apărut în Ziarul Lumina din 6 martie 2010]
[Cadru din filmul "Sayat-Nova" ("Culoarea rodiei") de Serghei Paradjanov]

Toţi cineaştii care tratează plastic problema lumii de dincolo se situează între cei doi poli de reprezentare a supramundanului: iconicul (în sensul său etimologic imediat: “ţinând de icoană”) transcendent, hieratic şi evanescenţa imanentă a revelaţiei de-o clipă. Transcendenţa (de ordin revelat) este adusă în materie prin mijloace inspirate din tradiţiile istorice de redare a lumii spiritului, adică ţinând de arta cultică, ce exprimă mai totdeauna o exaltare a staticităţii – calitate esenţială a noumenului, a Fiinţei în sine, a dumnezeirii. Contactele imanente cu celestul, prin căile de redare a sublimului, a emoţiei desprinderii de corporalitate fără a o părăsi definitiv, mijloace ce exploatează facultăţile intuiţiei, dau seamă de lucrarea harurilor lui Dumnezeu asupra materiei.

Cinematograful, artă a imaginii în mişcare prin excelenţă, şi-a stabilit printre obiectivele tehnice şi estetice punerea tot mai mult în valoare a mişcării. Atunci nu este ipostaticul (staticitatea ipostaziată) un regres pentru cinema, nu duce el la scăderea specificului filmic (în care timpul este o coordonată esenţială) al lumii prinse în dreptunghiul ecranului? Această temere a existat, dovadă că puţini cineaşti au exploatat valenţele transcedentale ale gestului hieratic, puţini au reuşit să transforme staticul în ipostatic. Puţini au intuit că o anumită încetinire a ritmului temporal de succesiune a cadrelor nu înseamnă anularea coordonatei timpului ci, dimpotrivă, intensificarea subiectivă a acestuia. (Vedeţi efectul psihologic al ralenti-urilor din melodrame sau din filmele poliţiste, folosit adesea în flash-back-uri, pentru a sublinia importanţa unui gest!)

Pentru a crea ipostaticul (definit ca mai sus) în artele vizuale, nu este suficientă surprinderea unui obiect în nemişcarea lui, ci trebuie “prinsă” o anumită consistenţă sau “densitate ontică” a obiectului, misterul pe care-l cuprinde. În eseul său de poetică cinematografică Timpul pecetluit (tradus în franceză: Le Temps Scellé), Andrei Tarkovski vorbea despre densitatea timpului din cadru, înţelegând prin aceasta intensitatea emoţională şi bogăţia semantică a lumii reprezentate. Andrei Zviaghinţev, exemplar continuator al lecţiei tarkovskiene, dezvoltă creativ această direcţie. Cineastul trebuie să înveţe să privească obiectele şi fiinţele cu ochii unui pictor sau ai unui îndrăgostit, ori poate, cu “ochii îngerilor”, el trebuie să le iubească şi să le redescopere; foarfeca de montaj – prelungire a raţiunii – ucide această iubire, distorsionând viaţa fiinţei sau obiectelor din cadru după voinţa demiurgică a regizorului. Şi în artă există luciferism şi smerenie, reflectate în relaţia artistului cu lumea pe care o creează şi în atitudinea faţă de public.

Dacă ne amintim de estetica icoanei, vom observa că vizualul filmic, pentru a evoca celestul, preia din mijloacele de expresie ale artei bizantine. Dintre acestea: ipostaticul (exprimat de hieratismul gesticii, mimicii şi compoziţiei, dar şi de ritmul de succesiune a cadrelor) şi lumina dinlăuntru (uniform repartizată în cadru şi neprovocată de surse exterioare); baia de lumină din peisajele, naturile statice şi portretele tarkovskiene sau iluminarea calmă, de basm din peliculele lui Paradjanov sugerează epifania, respectiv chiar fiinţarea în har. La Aleksandr Sokurov, dilatarea optică a imaginii (obţinută prin filmarea cu lentile speciale), picturalitatea fundalurilor din peisajele ceţoase, luminate difuz, evocând romantismul german, ritmul extrem de lent şi montajul aproape (sau efectiv) inexistent creează o fluiditate suprafirească a fluxului vizual şi produc un puternic efect oniric, de dilatare a conştiinţei şi desprindere de materie, vecine cu starea de transă. Ce-i drept, “transele” lui Sokurov, chiar dacă produc efecte ec-statice, nu duc neapărat spre Dumnezeu, sau cel puţin nu în mod direct; decorporalizările propuse de experimentele sale cinematografice, ce ţin prin excelenţă de exerciţiile misticii asiatice, se dezvoltă pe etape lungi de filmografie. Dar pentru cinema, artă a concretului prin excelenţă, a prezentului şi a faptei, performanţa inducerii unor stări superioare de spirit, pentru a nara un subiect oarecare este, în sine, excepţională. Naraţiunea se desprinde din colb şi devine revelatorie, amintind că şi Facerea Lumii şi toată istoria omului sunt file din Cartea Cărţilor, aparţinând, aşadar, faptului povestit, ce se invită a fi aşternut pe peliculă.

miercuri, 3 martie 2010

INTERVIU RADIO DESPRE FILMUL RELIGIOS

JOI 4 martie, intre orele 21,40-22, Radio Trinitas (95,3 FM in Bucureşti), în cadrul emisiunii "Faptele credinţei" va transmite un interviu luat mie de părintele Dumitru Păduraru, despre filmul religios.

Radio TRINITAS poate fi ascultat şi pe Internet la adresele http://www.radiotrinitas.ro/http://www.trinitas.ro/ sau http://www.patriarhia.ro/.