Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 26 septembrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (5)



Mănăstirea Sfintei Maria Magdalena de pe Eleon ți-a đăruit exact ce aveai nevoie acum: o călăuză adevărată. Este Bogdan, pelegrin de multă vreme prin Occident; l-ai cunoscut cu mulți ani în urmă într-un pelerinaj în Serbia, când ați discutat lucruri interesante despre problemele Ortodoxiei. Intre timp, Bogdan s-a stabilit în Franța și a ajuns diacon; este tobă de carte, agil, bine organizat și un ghid foarte apreciat. N-ați mai vorbit de un car de ani; cine și-ar fi închipuit că îl vei întâlni ca din întâmplare tocmai la Ierusalim și tocmai când ai mai multă nevoie de un ghid priceput?! 
 
Și iată cum pelerinii novici își găsesc o nouă călăuză (a câta, oare?...), care îi va conduce spre locuri greu de atins pe cont propriu, pentru cine nu știe legile și limbile Țării Sfinte.

Pelerinajul - fermoar sau amor

Este greu să cunoști voia lui Dumnezeu în pelerinajele organizate, când traseul curge după grafic, asemeni unui fermoar nou pe o haină bine croită: șansele de poticneală sunt minime, la fel ca și surprizele. Întâlnești ceea ce știi că urmează să întâlnești; singurele ispite vin, de obicei, de la mofturile tovarășilor de grup ori de la micile elipse tehnice sau organizatorice; cel mult o pană de motor sau un leșin să crească gradul de adrenalină. 
 
Cu totul altfel te primește Dumnezeu când te arunci pe cont propriu în apele adânci, când limpezi, când tulburi, ale unui traseu practic necunoscut. Când tu însuți alegi ca singurul colac de salvare să îți fie voia lui Dumnezeu, a prietenilor și a sfinților care-ți amprentează călătoria. Abia atunci ai șansa să cunoști nemijlocit dragostea lui Dumnezeu și bunăvoința iubiților Săi. Căci, oricât de mult te-ai pregăti în bibliotecile de acasă și oricât de bine acordat ți-ar fi GPS-ul, la fața locului tot te simți mic și cu lecțiile nefăcute. Dar în asta-i tot farmecul! Căci, de la un punct încolo, simți limpede că nu tu ești cel ce-ți croiești traseul, ci Dumnezeu îți conduce pașii pe o mare tablă de șah, a cărei perspectivă doar El o poate cuprinde. Aceasta e sursa de adrenalină, dar și de har sau eter spiritual a marilor călătorii spre meleaguri de mult râvnite. Meleaguri necunoscute, dar păzite de îngeri și sfinți, cu care de multă vreme ai intrat în dialogul așteptării, cunoașterii și dorinței! Ce mult se aseamănă toate astea cu experiențele dragostei!
„Cu brațele deschise cuprinde-mă!”

Cu „submarinul galben” spre biserica din Nablus

Prima destinație la care ne poartă confortabilul autocar al părintelui Bogdan (acest yellow submarine salvator pentru noi, cu aer condiționat, binecuvântări, grisine la discreție și voie bună) este biserica din Nablus, ridicată deasupra Fântânii lui Iacov și a Samarinencii, din Samaria palestiniană. Este prima noastră ieșire în afara Ierusalimului. Traversăm peisaje aride și neprietenoase, presărate cu mărăcini. Autocarul șerpuiește multă vreme pe lângă impunătorul zid de beton, interminabilul West Bank Wall, un fel de Zid Chinezesc al Orientului Apropiat, lung de vreo 700 de kilometri, ce separă Israelul de Palestina și de Iordania. A fost construit în anii 2000, în timpul celei de-a doua Intifade, pentru asanarea terorismului palestinian; dar palestinienii îl consideră un mod al Israelului de a înainta tacit în teritoriile lor. La graniță, tinerii militari înarmați, oarecum relaxați, dar agili, se mulțumesc să examineze autocarul doar din priviri, fără să pătrundă înăuntru. Cetățenii israelieni nu au voie să intre în teritoriu. Deși este pace, tensiunea mocnește în aer. Autocarul bine pus la punct și prezența părintelui-ghid îți conferă un grad de siguranță de care ai mare nevoie. 
 
După frontieră, peisajul e și mai dezolant: maldărele de gunoaie, aruncate lângă șosea, le întâlnești și în câmp deschis, și la marginea puținelor așezări omenești care îți ies în cale. Copiii se joacă dezinvolți printre cutii ruginite de conserve, pungi aruncate și mobilă putrezită, pe lângă adulții care-și fac siesta pe câte o piatră, fără ca gunoiul să-i deranjeze. Încerci să le suprinzi privirile șăgalnice, mândre și impenetrabile. Un alt firesc, pe care nu ești pregătit să-l cunoști, își instituie legea... Dar ești novice și ai dreptul să fii apărat: autocarul și ghidul sunt un bun scut într-un teritoriu în care prea multe săgeți par îndreptate spre tine... Ori poate doar ți se pare?... Europenismele astea! E cazul, sau nu să le lepădăm?

Apă, foc și martiriu

La Nablus, atmosfera se schimbă pe nesimțite: coborâm din autocar la biserica Fântânii lui Iacov, într-o oază de civilizație și ortodoxie. Primul semn e curățenia de pe străzi, armonia clădirilor de piatră albă, bine îngrijite, și aerul de bună rânduială, pentru prima dată întâlnite într-o așezare palestiniană. Din fântâna săpată acum aproape 3000 de ani de patriarhul Iacov, unde apoi Hristos a discutat cu femeia Samarineancă, se poate bea apă și azi. Noi, pelerinii, ne bucurăm de toate acestea ca de ceva firesc, dar cu cât sânge și suferință au fost ele păstrate?... 
 
Străzile sunt pustii. Totuși, zidul înalt și solid, ce înconjoară ca un scut compact teritoriul trainicei și armonioasei biserici de piatră, ne pune în gardă. Adulmecăm tensiunea latentă din această precară oază de creștinism într-o masă de musulmani. Totuși, nu musulmanii au primejduit de moarte lăcașul cu origini din secolul al IV-lea, când primii creștini oficiau aici botezuri! În 1979, după ocuparea Cisiordaniei de Israel, evreii au făcut presiuni pentru îndepărtarea ortodocșilor din străvechea biserică. Pentru că a refuzat să-și abandoneze locul de slujire, aici a fost martirizat cu sadism părintele cipriot Filumen de niște fanatici sioniști, rămași neidentificați până azi. „Mă omoară! Mă omoară! Dar nu te răzbuna, că mor pentru Hristos!” - sunt celebrele vorbe rostite în vedenie de sfântul mucenic către fratele său, călugăr la Athos, chiar în momentul înfricoșatului martiriu. Moaștele sale se află aici și sunt foarte căutate de credincioși. Fragilul părinte Iustin, egumenul de acum al mănăstirii, la fel de singur și curajos într-o masă de păgâni, ca și, odinioară, părintele Filumen, parcă îi poartă chipul și duhul. Credința iradiată de acest loc este foarte puternică. 
 
Un supliciu și mai înfricoșător a suferit acum aproape două mii de ani femeia Samarineancă (intrată în sinaxar ca Sfânta Fotini), împreună cu fiii și surorile ei, din furia dezlănțuită a împăratului Nero, pentru că propovăduiseră Evanghelia în Cartagina. Focul nebuniei, în luptă cu apa Vieții... Și apa Vieții, cununându-se, la rândul ei, cu focul credinței, întru biruința dumnezeiască asupra firii. Iată profunda punere în lucrare a apei Vieții, descoperite de Hristos! Cum altfel să se explice curajul neclintit de care au dat dovadă atât femeia Samarineancă cu toți ai ei, cât și Sfântul Mucenic Filumen, decât printr-o adăpare abundentă din apa Vieții, experiată plenar în vecinătatea fântânii lui Iacov, sub îndrumarea focului Logosului divin? 
 
Fotini – focul Duhului - și apa Vieții: iată-le conlucrând împreună, pentru a naște o credință de o nestăvilită durabilitate și anvergură mărturisitoare.

(Va urma)

 

luni, 11 septembrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (4)



Descinderea
Pendulând cu gândul între cerul și pământul Ghetsemaniului, între metafizici înalte și fizica brută, ajungi, toropit de urcuș și de căldura amiezii, la pâlcul de ienuperi al unei mănăstiri catolice nespectaculoase: Dominus Flevit, construită pe coasta muntoasă a Eleonului, unde Domnul a plâns soarta Ierusalimului. Istovit de soarele aprig, nu mai ai suflul să o deplângi și tu. Călugării își celebrează messa cu porțile închise, așa că cei vreo sută de turiști asiatici, care tocmai au invadat îngusta platformă montană, sunt obligați să admire biserica din exterior și să facă poze. Este, e drept, unul din cele mai bune puncte de belvedere asupra Vechii Cetăți, a Văii Chedronului și a vechiului cimitir evreiesc de la poalele muntelui. Autoclaustrarea catolicilor (nu e prima dată când o întâlnești la lăcașurile lor din Ierusalim) este de înțeles, având în vedere pericolele din zonă. Atenția obosită ți se prăbușește pe o pisică lungită pe un gard, în mijlocul peisajului abuzat publicitar, din fundalul căruia străluce celebra Moschee a lui Omar. Iată un cadru absent din ghidurile turistice! Frivolitatea ți se deșteaptă în ceas de amiază și, în ciuda akediei sau tocmai datorită ei, declanșezi camera telefonului, convins că vei îmbogăți cu o carte poștală inedită cultura vizuală a internetului. Pisica nu reacționează. 
 
Sacru, profan, real și virtual... Îți ștergi sudoarea și parcă regăsești inefabilul fir luminos de corespondențe ale sacrei geografii, care te însoțește din umbră tot timpul, chiar dacă nu-l vezi limpede și nu-l înțelegi imediat. Te afunzi cu inocență și încredere în trupul sacrei geografii, care te îmbrățișează, ca într-un labirint mozaicat, ca să te facă să descoperi fațete mereu noi, răsfirate în nebănuite coordonate, ale acestui poliedru geografic și mistic: Ierusalimul.

Cu Muntele Măslinilor ne începem drumurile de închinare și noi, după ce am ieșit din Cetatea Veche care ne este gazđă, și ne oprim mai întâi la Mormântul Maicii Domnului, cu ampla biserică rupestră, săpată și înălțată în jurul lui. În răcoarea densă, ce copleșește orice caniculă, adânca și spațioasa biserică, veșnic în clar-obscur, adăpostește una din cele mai iubite și darnice în minuni icoane ale Maicii Domnului: Ierusalimiteanca, pictată singură acum vreo 250 de ani la mănăstirea rusească Maria Magdalena de la poalele Eleonului. Icoana a salvat de mai multe ori sfântul locaș care o adăpostește. 
 
Dacă mormântul lui Hristos e învăluit tot timpul de murmur – murmurul slujbelor, al rugăciunilor, al forfotei mulțimii și al așteptării înfrigurate, iar liniștea la el este rară, doar noaptea, dar și atunci aerul parcă murmură, la mormântul Maicii Domnului domină liniștea și interiorizarea. Lumea e ceva mai puțină, mai adunată, iar duhul locului îndeamnă cu deosebire la lucrare lăuntrică. E o liniște vie. Multă lume vine să se roage aici și să se închine la piatra de mormânt a Maicii Domnului. O lespede mică și șlefuită de sărutari, la fel de caldă și la fel de șlefuită de sărutări ca și piatra de mormânt a Mântuitorului, ca și Piatra Ungerii. O piatră la fel de vie, înconjurată de ziduri la fel de vechi, pătate de sânge, lacrimi, speranțe și mari bucurii, cu o istorie la fel de zbuciumată. Și aici, ca și la Hristos, mormântul e gol. Calde, ca un trup omenesc, ambele lespezi strigă spre cer că Viața nu poate fi ținută sub obroc; că Învierea transcede orice mormânt.
Și viață ne dau mormintele goale, pline de Viață, la care ne închinăm!

Golgota – mormântul Maicii Domnului – Ghetsemani. Drumul de la tronul și altarul lui Dumnezeu la Grădina Sa (care este tot una cu Cuvântul în desfășurare), trece firesc prin mormântul Maicii lui Dumnezeu. Cum altfel? Căci întruparea o cere pe Maica Domnului, iar lucrarea Cuvântului reclamă moarte și jertfă. Parafrazând geografic traseul vieții terestre a Mântuitorului, mormântul Maicii Domnului mijlocește peste veac drumul de la Vechea Cetate a Ierusalimului la Muntele Măslinilor și la grădina Ghetsemani. Drumul de la Cetatea și altarul lui Dumnezeu la grădina lucrării Sale pe pământ trece prin mormântul gol al celei ce L-a născut.
Pe acest drum al Duhului în desfășurare purcedem și noi, pelerini ignari, purtați de mila lui Dumnezeu și de bunăvoința oamenilor. Ele ne conduc pașii la biserica Maria Magdalena din Ghetsemani – un mănunchi de cupole rusești aurii, răsărind dintr-un edificiu trainic și armonios de piatră albă, înecat între pini, chiparoși și poteci șerpuind vioi pe coasta abruptă, care te îndeamnă să o vizitezi. Oază de verdeață și liniște, întemeiată la sfârșitul secolului al XIX-lea de împăratul Aleksandr al III-lea al Rusiei (care a și împădurit coasta dealului, până atunci complet aridă și nelocuită, cum atestă o fotografie de la mijlocul secolului al XIX-lea), biserica adăpostește sfintele moaște ale marii cneaghine Elisabeta Feodorovna (care din timpul vieții își exprimase dorința să fie înmormântată aici) și ale maicii Varvara, ambele, martirizate de bolșevici, și o parte din moaștele Mariei Magdalena. În 1934, în jurul bisericii s-a adunat o obște de călugărițe, care au constituit mănăstirea Ghetsemani, azi, o comunitate multinațională, pe care o vezi și o simți mereu în lucrare.

A patra călăuză
Ce important este ca, atunci când simți că „ghemul Ariadnei” s-a oprit în loc ori că i-ai pierdut firul, să se găsească cineva care să te repună pe cale! Acesta e rolul călăuzelor. 
 
La biserica Mariei Magdalena – prima la care poposim după închinarea la mormântul Maicii Domnului – avem surpriza să întâlnim un vechi prieten, popular preot și excelent ghid, rezident de multă vreme în Occident. Ne privim față în față și parcă ne știm, parcă nu ne știm... ne vorbim în toate limbile, mai puțin românește; până la urmă, își declamă prompt numele și prenumele, iar eu îi răspund așijderea, ca într-un tutorial de dezvoltarea vorbirii pentru pelerinii buimaci. Abia atunci ne dăm seama că ne știm de un amar de vreme, chiar dacă, după atâția ani, abia ne mai recunoaștem. Părintele Iulian tocmai a încheiat pelerinajul și pleacă mâine, altminteri ne-ar fi luat cu el în autocar – ghinion! Dar iată că se apropie de el un alt părinte român, cu care – surpriză și bucurie! - de asemeni ne cunoaștem de un car de ani. Cei doi au strâns în jurul lor grupuri de români din Apus, cu care au venit la Locurile Sfinte. Al doilea mai are două zile de traseu și un autocar cu câteva locuri goale. De ca și cum fuseseră păstrate special pentru noi, exact când „firul Ariadnei” părea să ni se încâlcească!

(Va urma)