Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 30 mai 2013

Dorinel îşi doreşte să vadă - cerere ajutor umanitar

Doamna Mariana Tilică îi roagă pe cei care pot, să îl ajute pe fiul ei Dorinel Tilică să vadă lumina zilei. 
Povestea copilului (scrisă în română şi în engleză), actele sale medicale şi alte informaţii, precum şi modalităţile de ajutor pot fi aflate pe blogul Dorinel îşi doreşte să ne vadă
Să îi ajute Dumnezeu şi prietenii Săi!

joi, 23 mai 2013

Soluţii de mântuire a lumii oferite de cinema: Tabăra de film de la Oaşa


Sub genericul “soluţii de mântuire a lumii oferite de cinema”, între 12 şi 19 mai s-a desfăşurat la Metocul Sf. Ioan Evanghelistul al Mănăstirii Oaşa din inima Ardealului, Tabăra de film “A şaptea artă”. Acţiunea, realizată cu binecuvântarea Înaltului Irineu, Arhiepiscopul Alba-Iuliei şi concepută ca o iniţiere în filmul de spiritualitate creştină, continuă tradiţia “taberelor de formare cultural-duhovnicească”, începută de obştea Mănăstirii Oaşa acum 18 ani sub binecuvântarea părintelui Teofil Pârâian.

Entuziasmul, deschiderea, dar şi seriozitatea, cu care a fost întâmpinat dintru început acest proiect, atât de tineri, cât şi de monahi, este cel care i-a conferit trăinicia şi premisele de dezvoltare, ale căror roade se văd astăzi din plin. O trăinicie unică în rândul taberelor ortodoxe din România, dar şi în mediul cultural-ortodox românesc. O trăinicie izvorâtă din pasiune: pasiunea pentru adevăr şi frumos, pentru românism şi zestrea culturii tradiţionale, dar şi pentru cultura universală, în tot ce are aceasta mai valoros. O pasiune filocalică, durată din dialogul iubitor dintre monahi şi studenţi, îndrumători spirituali şi învăţăcei, maeştri şi ucenici, durată din dăruire reciprocă şi reciprocă ascultare. Căci nu numai ucenicul trebuie să-şi asculte maestrul, ci şi avva, “maestrul” (sau managerul de proiect) trebuie să fie atent la nevoile celor cărora li se adresează – ne mărturiseşte părintele ierom. Pantelimon, un îndrăgostit de frumuseţea cerească, organizator, alături de părintele stareţ Iustin, a mai multor ediţii ale taberelor de la Oaşa şi metocul Găbud.

La început am făcut tabere de spiritualitate – ne spune pr. Pantelimon –, apoi, pornind de la nevoie tinerilor şi pe măsură ce am înţeles importanţa celorlalte aspecte ale vieţii, am început să facem tabere culturale. Taberele au pornit de la observarea concretului vieţii, a nevoilor directe ale tinerilor, şi s-au dezvoltat pe două axe: tabere de spiritualitate, căci spiritualitatea se transfigurează şi se descoperă în concret; şi tabere de cultură şi civilizaţie, căci nici cultura nu este desprinsă de supranatural. De asemeni, ne-a preocupat nevoia recuperării memoriei istorice, a identităţii şi specificului naţional. Specificul înseamnă ce poţi tu să faci mai bine decât altul, aportul tău la vistieria umanităţii. Credinţa ortodoxă te obligă să recuperezi toate componentele vieţii, în credinţă totul se transfigurează, totul trebuie recuperat”.
E.D.: - Cum alegeţi temele taberelor, părinte Pantelimon? Le aleg tinerii, le aleg călugării?
Pr. Pantelimon: - Au venit şi din partea noastră, dar şi din partea tinerilor. Ne-am orientat şi după sondaje în rândul tinerilor, realizate de profesori, care arată cât de complexe, axate în concret, dar şi profund problematizante sunt năzuinţele lor.
E.D. – De ce o tabără de cinema? Este compatibil audiovizualul, care înseamnă în primul rând lumea spectacolului şi a divertismentului, cu toate capcanele lor, cu asceza trăirii monahale şi cu modelul de formare cultural-duhovnicească pe care doriţi să-l imprimaţi tinerei generaţii?
Pr. P.: - Audiovizualul este un mediu de viaţă pentru om, aşa cum apa este un mediu pentru peşte. Un mediu formativ-educativ, în sens general. Un mediu care trebuie păzit de întinare, aşa cum mediul natural trebuie păzit de poluare.
E.D. – Ce tabere aţi organizat până acum?
Pr. P.: - Am realizat tabere de pictură cu Grupul “Prolog” şi cu Grupul “Noima”, mai multe workshopuri de fotografie, conduse de Dinu Lazăr, Mihai Moiceanu, Andrei Butuman, Dragoş Lumpan, Horia Preja, tabere de istorie, cu Mircea Albulescu, Vasile Lupaşcu şi Vlad Miriţă, şi tabere de civilizaţie românească, unde i-am avut invitaţi pe Costion Nicolescu şi pe regretatul Sorin Apan. Civilizaţia românească este una prin excelenţă rurală. De aceea, civilizaţia satului trebuie recuperată, pentru că ea ne defineşte la modul esenţial. Iar mediul sătesc de veche tradiţie din jurul metocului de la Găbud este foarte propice pentru studierea acestei civilizaţii.
E.D. – Există o continuitate a participării tinerilor la taberele de la Oaşa? Sunt tineri care revin? Le-aţi urmărit evoluţia?
Pr. P. – Desigur, mulţi dintre participanţii la aceste tabere de acum 17-18 ani au devenit astăzi oameni care contează în societatea românească şi în biserică.
E.D. – Cum simţiţi duhul părintelui Teofil, ispiratorul acestor tabere?
Pr. P. - Alături de noi şi împreună-lucrător cu noi. Este duhul bucuriei şi al realismului duhovnicesc. 

Articol apărut (cu mici modificări) în Ziarul Lumina de luni 20 mai 2013 
Fotografii din arhiva Mănăstirii Oaşa. 

Mai multe informaţii: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/05/tabara-de-film-saptea-arta-initiere-in.html

Un reportaj despre pelerinajul "duhovnicesc-cinematografic" de la Metocul Găbud, semnat de Mădălina Ionescu, poate fi citit aici:   Cu Andrei [Tarkovski] la schit sau cât de departe te poate duce dragostea [de film]


marți, 14 mai 2013

Moarte, iubire şi înviere în „Sacrificiul“ lui Tarkovski

Articol apărut în Ziarul Lumina de miercuri 8 mai 2013

Despre ultimele filme ale lui Andrei Tarkovski, cele făcute în Occident, cu greu se poate spune că radiază lumina trasfigurării, în modul în care o făceau filmele făcute în patrie. De fapt, ele transmit aceeaşi chemare spre restaurarea fiinţei, dar o fac în alt fel: nu în modul intuitiv al profeţiei poetice adresate “celor de-acasă”, cum o făceau filmele din Rusia, ci în modul intenţionat încifrat al pildei destinate întregii lumi. Al pildei care nu se mai sprijină pe locurile comune ale unei civilizaţii anume (rusă şi pravoslavnică sau sovietică), ci care se adresează, prin excelenţă, oecumenei. Unei lumi de “cărturari” sceptici la miracol şi reticenţi faţă de valorile tradiţionale şi religioase, unei lumi care “cere semne”. Dacă filmele din patrie captau spectatorul în primul rând emoţional, transmiţându-i mesajul pe calea empatică a conotaţiilor comune spaţiului est-european şi eurasiatic (motiv pentru care regizorul este şi înţeles mult mai bine în estul ex-comunist sau în Japonia, de exemplu), filmele făcute în Occident provoacă în primul rând intelectiv, iar rapelul de profunzime accesează coduri ale subconştientului colectiv planetar. De aceea regizorul a şi fost acuzat - în patrie! - de unii “zeloţi” de divorţ faţă de Ortodoxie, de filocatolicism, ezoterism etc. Iată tot atâtea lecturi pripite ale operei sale!

De fapt, Nostalghia şi Sacrificiul trasmit acelaşi imperativ de reîntoarcere urgentă la valorile fundamentale ale spiritului: de reîntoarcere la credinţă, de reînviere a vieţii comunitare, euharistice şi hristocentrice. Și mă voi referi la Sacrificiul, filmul care exprimă cel mai sintetic şi mai eficient întregul mesaj artistic tarkovskian.

Cu toate că tema vizibilă a filmului este cea apocaliptică, în plan mistic Sacrificiul este centrat – la fel ca şi Nostalghia - în jurul tainei naşterii, a naşterii “omului nou”. Iar dacă Nostalghia urmărea în special misterele “acvatice” ale gestaţiei naşterii în Hristos, Sacrificiul urmăreşte – în cheia simbolică a focului mistuitor – întregul dramatism duhovnicesc al morţii omului vechi şi naşterii omului nou: acesta este, în definitiv, dramatismul Învierii. Această taină a Sacrificiului este concentrată în tabloul de tinereţe al lui Leonardo da Vinci, Închinarea magilor – piesă simbolică centrală din universul scenografic al filmului. Ea, taina constă în salvarea lumii prin dar, prin taina iubirii dintre om şi Dumnezeu, împărtăşite prin reciprocă dăruire de sine. Este o taină eshatologică. În tabloul lui Leonardo, ea gravitează în jurul cupei de aur oferite de magul îngenunchiat din dreapta Pruncului Hristos, ţinut în braţe de Maica Domnului. Fecioara, dăruită Duhului (“Fie mie după cuvântul Tău!”), dăruieşte lumii pe Mântuitorul, iar darul ei, ca să-şi împlinească menirea, trebuie primit de oameni cu umilinţă, în prosternată dăruire de sine: acesta este rolul, din acest punct de vedere, al darurilor profetice ale magilor: aur, smirnă, tămâie. Acest discurs eshatologic, existent în tabloul lui da Vinci, este preluat şi dezvoltat de Tarkovski în Sacrificiul.

Alexander, personajul principal al filmului află că, pentru a salva lumea de la pieire, trebuie să se dăruiască slujitoarei Maria, care este, se pare, şi vrăjitoare, sau o fiinţă cu puteri deosebite. Iată o piatră de poticnire pentru rigorişti, care văd în această soluţie un tribut plătit de regizor gnosticismului şi magiei. De fapt, formula adoptată de Tarkovski este prin excelenţă simbolică. O suită de detalii mărunte dezvăluie identitatea ascunsă a Mariei şi, astfel, înţelesul profund al relaţiei ei cu celelalte personaje.

Ce se întâmplă, de fapt, în noaptea întâlnirii secrete cu Maria? Alexander îi povesteşte acesteia, nostalgic, despre grădina de inimă a mamei sale bătrâne (rapel la imaginea primordială a Raiului, prezent în toate filmele tarkovskiene), după care cântă un scurt preludiu la orgă – o anamneză edenică şi o rugă cântată - două moduri de evocare a sacrului, ameninţat cu distrugerea. Muzica este întreruptă de răsunetul slab al pendulei; Alexander tresare şi spune, ca pentru sine: “E deja ora 3! Vom avea timp?...” Desigur, este ceasul al treilea al nopţii şi Alexander se teme că nu va apuca să împlinească ritualul, dar acesta are şi alt înţeles: Ceasul al Treilea este ceasul Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor (adică al transfigurării lăuntrice a omului vechi, metanoia), iar după Ceasul al Treilea urmează Ceasul al Şaselea, care este, după tradiţie, ceasul Răstignirii lui Hristos! În film, după împlinirea momentului erotic, Alexander se îndreaptă spre ultima parte a “ritualului eshatologic”, cea prin excelenţă sacrificială: incendierea casei şi renunţarea la familie.

Dar sacrificiul cere eroism, iar Alexander, un intelectual însetat de viaţă spirituală, dar novice într-ale duhului, nu este pregătit pentru aceasta. Îngenunchierea lui stîngace în rugăciune, petrecută imediat după aflarea veştii războiului planetar, nu are destulă putere în faţa Domnului. Rugăciunea trebuie secondată de fapte, dar faptele cer un curaj peste măsura novicelui. Slăbiciunea lui Alexander are nevoie de întărirea Duhului Sfânt, pe care o primeşte de la aşa-zisa “vrăjitoare”, slujitoarea Maria. “Nu trebuie să te temi de nimic!”, îi şopteşte ea “femeieşte” în momentul îmbrăţişării erotice. Nu doar “femeieşte”, însă, căci astfel Alexander dobândeşte curajul pentru a-şi împlini planul. “Cât de mult s-ar schimba lumea dacă nu ne-am teme de moarte!”, îi spunea Alexander fiului său Tommy. Şi iată că tatăl îşi transformă cuvântul de învăţătură în faptă. În sens duhovnicesc, curajul este semn al plinirii Duhului Sfânt.

Omul nu este capabil de mucenicie câtă vreme nu e pătruns de harul Duhului Sfânt. Aşadar, ceasurile petrecute de Alexander în casa Mariei resuscitează două momente fundamentale ale timpului sacru al Patimilor şi Învierii Domnului: patul iubirii devine altar al “conceperii şi naşterii noii lumi”, dar şi începătură a patimilor şi muceniciei lui Alexander. Stilistica austeră, aproape hieratică a momentului întâlnirii celor doi confirmă această perspectivă.

Să observăm cu mai multă atenţie chipul Mariei, când aceasta, aşezată pe marginea patului, urmăreşte cu luare aminte discursul lui Alexander. Cu toate că Maria nu este un personaj secundar, e prima dată când Tarkovski îi conferă câteva lungi prim-planuri şi câteva replici. Este prima dată când Maria – prezenţă extrem de discretă - atrage atenţia spectatorului. Filmat într-un vibrant clarobscur rembrandtian (iluminare specifică cinematografului de “analiză psihologică”, atipică pentru Tarkovski), portretul Mariei este deosebit de expresiv, impresionând prin adâncimea şi compasiunea privirii şi printr-o firească timiditate, empatie şi bunătate. Impresionată de tulburarea încă nemărturisită a lui Alexander, eroina până acum rezervată îşi dezvăluie sufletul, revelându-şi şi înrudirea de taină cu ocrotitoarea sa cerească, Maica Grabnic-Ajutătoare. Nici urmă de vreo meşteşugită ambiguitate “renascentistă”, atât de specifică femeilor tarkovskiene! Este şi prima dată când regizorul propune un alt model feminin, în afară de cel al femeii-mame-şi-soţii: este modesta femeie-anahoret, singurateca “slujitoare”, slujitoare şi rugătoare pentru întreaga lume.

Naşterea sacrificială a “cerului nou şi pământului nou” este mediată de dragostea ocrotitoare a unei femei: a Maicii lui Dumnezeu, în tabloul lui da Vinci (inspirat din toată iconografia Naşterii Domnului), sau a unei femei apropiate de arhetipul marial, în Sacrificiul lui Tarkovski. Această dragoste este cea care îi dă putere omului să parcurgă biruitor drumul anevoios al Crucii, până la Înviere.

marți, 7 mai 2013

TABĂRA DE FILM “A ŞAPTEA ARTĂ” - Iniţiere în filmul de spiritualitate creştină

Între 12 şi 19 mai 2013, la Mânăstirea Oaşa - Schitul Sf. Ioan Evanghelistul  (Găbud, jud. Alba) va avea loc o Tabără de iniţiere în filmul de spiritualitate creştină.

O suită de capodopere, reprezentative pentru renaşterea spiritualităţii în spaţiul cultural est-european, vor fi prezentate de criticul de film Elena Dulgheru şi comentate împreună cu participanţii la eveniment.

Organizatori: ASCOR - filialele Timişoara, Oradea, Craiova şi Alba Iulia, Asociaţia ProTinereţe - Alba Iulia, Liga Studenţilor din Timişoara, Oradea şi Cluj, Organizaţia Tinerilor Sibieni, Asociaţia Ortodoxia şi Asociaţia “Orante”.

Mai multe detalii pe: Ascor-Timisoara sau Ascor-Brasov.