Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 29 decembrie 2016

Corul "Alexandrov": cântecul nu poate fi oprit!

Apărut pe platforma ActiveNews / 3 ianuarie 2017.






In fotocolaj: dirijorul corului, Vladimir Brodski (stânga sus); unul dintre soliști (dreapta sus); imagine de la concertul din Cluj (dreapta jos); momente din alte reprezentații; crainici TV cântă entuziaști în studio, ascultând corul "Alexandrov"
Cui îi e frică de muzica militară?... De pe 25 decembrie, o parte din ea – cea mai bună și mai înălțătoare – răsună numai în cer... 

Cu ocazia turneului său în România, corul "Alexandrov" din Rusia a interpretat cântece populare românești cu un patos, noblețe și profesionalism surprinzătoare - un adevărat omagiu și semn de respect din partea unui cor-simbol al Rusiei față de România, pe un fundal de relații bilaterale, în care numai la respect și noblețe nu te aștepți. Interpretarea vibrantă și cuceritoare scula și morții din morminte!
Deodată, un bucolic cântecel pastoral (Mult mi-e dragă primăvara), cântat odinioară în ritmuri agrare (de Sofia Rotaru ori, mai târziu, de Benone Sinulescu), parcă se transforma într-un pasional îndemn la luptă, adresat cu sinceritate nouă, românilor, infinit mai convingător decât muzica ostășească rigidă ori cântată în dorul lelii de pe la noi. Publicul aplauda în picioare, frenetic – titra un ziar din Cluj. De ca și cum primăvara cântată de solistul militar rus nu era cea a tractoarelor proletare (ca în cântecelul original), ci una metafizică, verticală, pe care nici nu îndrăznești să o numești... 

Pe 25 decembrie, corul "Alexandrov" al Armatei Roșii se ducea să cânte de Crăciun în Siria. Știau că riscă. Dar aveau despre ce cânta și pe cine să încurajeze! Nu au mai apucat... 
Vestea prăbușirii avionului Tupolev în Marea Neagră, cu 92 de oameni bord, chiar în dimineața primei zile a Crăciunului, a lovit ca un fulger. Se aflau printre ei 62 de membri ai renumitului cor, jurnaliști ai mai multor televiziuni importante și cunoscuta activistă umanitară Elizaveta Glinka (supranumită "Doctor Liza", salvatoare a numeroși copii-victime ale războiului din Ucraina, considerată de toți un miracol de energie și altruism).
Rusia și întreaga lume este în doliu după această tragedie, una din acelea care schimbă iremediabil fața planetei. 

Dar muzica nu moare. Ea este cea mai puternică armă a unei națiuni. Și se pare că tocmai de asta a deranjat. Prea multă noblețe, prea multă căldură umană, entuziasm, curaj și solidaritate între popoare considerate adversare semăna această muzică acolo unde alții încearcă să semene ură, frică, discordie, suspiciune. Prea nu se asemănau ostașii Corului oficial al Armatei Roșii cu imaginea de criminali feroce, pe care propaganda mediatică încearcă le-o atribuie!
Dar cântecul nu poate fi oprit. Cine l-a cântat pe pământ, îl va cânta și în cer! De unde va reveni pe pământ, cântat nu de oameni, ci de îngerii lor, cu însutită putere.
Văd în sfera virtuală cum sute de oameni, care până mai ieri nu știau nimic despre corul "Alexandrov", reacționează entuziasmați de muzica lui, îi apreciază talentul, căldura și capacitatea de solidarizare, semn că mesajul a fost transmis. Muzica aceasta a topit până și frontierele ideologice, adesea, atât de greu de depășit: de acum, ea îi va uni nu doar pe cei cărora le era adresată, ci se va transmite peste tot, ca o undă de șoc, unind oameni, popoare și teritorii la care nimeni nu s-ar fi gândit! 
Când se revarsă din cer (ori din cerul inimii), muzica nu poate fi oprită! Până și moartea nu face decât să-i înmulțească puterea; la fel cum sângele mucenicilor se face sămânță a credinței, speranței, a iubirii creștine.

Îndreptându-se spre un câmp de război, ei știau că își riscă viața, chiar dacă nimeni nu s-ar fi gândit că viața li se va curma atât de fulgerător și în acest fel. După rânduiala ortodoxă, zilele prohodirii lor au coincis cu praznice de martiri. Pe 28 decembrie sunt pomeniți cei 20 de mii de mucenici arși în Nicomidia în ziua Crăciunului, iar pe 29 decembrie, cei 14 mii de prunci uciși la Bethleem de Irod – o dublă jertfă colectivă, de neînțeles pentru atei: jertfa poporului mărturisitor și a inocenților pentru nașterea lui Hristos în lume. Din calendarul creștin, aceste două cete de martiri își proiectează rosturile peste absurdul catastrofei aviatice din Marea Neagră, conferind un sens ceresc acestei mari tragedii, extrăgând-o din zona noetic cea mai distrugătoare: cea a hazardului. Dacă un dezastru este asumat ca sacrificiu pentru aproapele și pentru mărturisirea lui Dumnezeu (o astfel de mărturisire sunt și colindele!), acela iese din sfera hazardului și intră în cea a sacrului, devenind jertfă pentru Nașterea lui Hristos în sufletele noastre, pentru renașterea Sa în popoarele noastre și în întreaga lume doritoare a auzi vocea lui Dumnezeu. 

Există mari tragedii care se înscriu ca puncte de cotitură în istoria unui popor. Istoria recentă a înregistrat câteva... Dacă poporul căruia i s-a dat tragica experiență are credința suficient de puternică spre a și-o asuma, o mutație subtilă se întâmplă în istoria sa, care ia treptat o turnură pozitivă, spirituală. Aceasta nu se observă imediat, dar oamenii aflați moralmente în preajma respectivei tragedii simt acest lucru, ei se încarcă cu o energie nouă (pozitivă sau negativă, în funcție de asumarea sau nu a jertfei), pe care ceilalți nu o au. Treptat, mutația se manifestă în istorie, se obiectivizează, pe măsură ce poporul respectiv își înțelege mai bine sensul și este gata să-și asume Crucea sa. Iar cel ce-și asumă Crucea de bunăvoie devine purtător de lumină, pentru sine și pentru alții. 


Sper că acest sacrificiu, pe care îl deplângem acum cu toții, va redeștepta mai mult substraturile profunde din popoarele noastre, cele mari și cele mici, dar în care încă trăiește Hristos, spre a coaliza cât mai multă suflare de pe această planetă în lupta împotriva minciunii, a ipocriziei, a indiferenței și a răului, în lupta pentru demnitate și Viață.

http://www.napocanews.ro/2016/01/corul-armatei-ruse-interpreteaza-un-cantec-patriotic-romanesc-video.html 
Mult mi-e draga primavara
https://www.rt.com/news/371720-doctor-liza-crash-activist/
http://www.publika.md/cine-este-renumita-doctorita-victima-a-accidentului-aviatic-din-ziua-de-craciun_2853971.html
http://www.publika.md/te-trec-fiorii-cele-mai-frumoase-melodii-interpretate-de-ansamblul-armatei-ruse-alexandrov_2853761.html 
Corul Armatei Rosii la Bucuresti - 23 sept 2015 (înregistrare, probabil, integrală)

marți, 20 decembrie 2016

Lansare de carte, conferinţă și recital poetic în Campusul universitar de la Cluj


Miercuri, 21 decembrie 2016 la ora 17:00, în sala H1 a Cantinei Studenţilor din Campusul Haşdeu (lângă Biserica Studenţilor), ne vom întâlni cu d-na Elena Dulgheru, cunoscută ca poet, critic de film, publicist.
Evenimentul este prilejuit de dubla lansare de carte cu titlurile:
“EROTICO-APOCALIPTICA. POEME DIN TEMPLUL TATĂLUI” şi “TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE”.
Conferinţa d-nei Elena Dulgheru va fi însoțită și de un recital poetic.

Vor fi disponibile și alte cărți scrise sau traduse de autoare:
 "Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov", 
"Canonul lui Tarkovski", "Pentru trecerea zării și alte poeme".

Vă aşteptăm cu tot dragul!

Anunț preluat de pe situl ASCOR-Cluj.

luni, 19 decembrie 2016

"Tarkovski. Filmul ca rugaciune” şi „Erotico-Apocaliptica", lansate la Biblioteca Județeană din Cluj


Joi, 22 decembrie 2016, vă invit, de la ora 13, la:

Dublă lansare de carte la Biblioteca Județeană "Octavian Goga" din Cluj: „Tarkovski. Filmul ca rugaciune”, ed. a IV-a şi „Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, urmată de un recital poetic.

In foaierul sediului central al Bibliotecii (Calea Dorobanților 104).


"Dimineața care nu se va sfârși" - premieră națională la Cluj


Vă invit miercuri, 21 decembrie la Cluj, la premiera filmului unui tânăr preot-cineast, Ciprian Mega. Acesta nu se consideră cineast, dar a câștigat cu pelicula sa de debut un important premiu (”Istess per il Giubileo della Misericordia”) la Festivalul Internațional "Popoli E Religioni" de la Terni (Italia).
Filmul este o dramă impresionantă, tulburătoare prin sensibilitate și realism, despre suferințele emigranților români din Cipru.
Il voi prezenta eu, alături de actorul Ovidiu Crișan, unul din protagoniștii "grei" ai peliculei.

De la ora 20, la Cinema Victoria.

Pagina de FB a peliculei: https://www.facebook.com/dimineatacarenusevasfarsi/

Si cea a premierei clujene: https://www.facebook.com/events/558011717733178/

(Premiul este acordat de Institutul de Studii Teologice și Istorico-Sociale din Terni).

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Tarkovski la Barcelona. Și noi



Kitty, Olena, Tamara, Donatella, Dmitri, Charles, Neide, Evgeni, Elena, Ivan, Ruxandra, Layla, and so on
Jubileul de trei decenii de la trecerea la veșnicie a lui Andrei Tarkovski risca să treacă aproape neobservat, dacă Universitatea „Pompeu Fabra” din Barcelona nu ar fi avut inițiativa să organizeze, pe 18-19 noiembrie 2016, Simpozionul internațional “Andrei Tarkovski în contextul culturii universale”. Evenimentul, realizat cu concursul Filmotecii din Catalonia (care a prezentat cu această ocazie câteva filme restaurate ale maestrului rus), a întrunit o bună parte din cei mai reprezentativi cercetători și istorici din Europa și America de Sud ai vieței și operei marelui cineast. Ca întotdeauna, organizarea a depins de inițiativa unui entuziast și de o idee lansată la un moment oportun. De data asta, e vorba de inimoasa Tamara Djermanovic, coordonatoarea Seminarului de limbi slave al Facultății de Științe Umaniste a Universității „Pompeu Fabra”.


Iar ideea a apărut în timpul unui simpozion dedicat lui Dostoevski, desfășurat în iunie la Universitatea din Granada – povestește Igor Evlampiev, profesor de filosofie din Sankt-Petersburg, participant la ambele manifestări. „Sunt 30 de ani de la moartea lui Tarkovski; ce-ar fi să faci ceva pe tema asta?” - i-a sugerat acesta mai tinerei cercetătoare, care tocmai prezentase o comunicare despre estetica și viziunea eshatologică a lui Tarkovski și Dostoevski. Ideea a prins, iar lucrurile au început să se miște. Așa se întâmplă mereu: un om inspirat (sau un înger) aprinde la un moment dat o idee; apoi e nevoie de o inimă mare, ceva pârghii administrative și multă transpirație, ca lucrurile să fie duse la capăt.

Stand cu cărțile participanților
Simpozionul a reunit o serie de specialiști consacrați, precum venerabilele doamne Kitty Hunter Blair (Londra), traducătoarea unor texte fundamentale ale lui Andrei și Arseni Tarkovski, Donatella Baglivo (Roma), realizatoarea unor documentare legendare despre marele cineast, prof. Neide Jallageas (Sao Paolo), editoarea prestigioasei reviste multilingve „Kinoruss” și pasionată cercetătoare a operei cineastului, Layla Alexander-Garret (Londra), traducătoarea de platou pentru filmul „Sacrificiul” și autoarea unor volume memorialistice despre Andrei Tarkovski. Nu au lipsit autorii unor monografii redutabile despre cineast, ca prof. Dmitri Salînski (Moscova) și Igor Evlampiev, regizorul documentarist Evgheni Țîmbal (Londra), fost asistent de regie la filmul „Călăuza” și Charles Henri de Brantes, directorul Institutului “Andrei Tarkovski” din Paris. Evident, au fost prezenți și localnicii - profesori la universitatea gazdă, la alte universități spaniole, ori cercetători independenți: Rafael Argullol, Carlos Losilla, Carlos Muguiro, Iván Ródenas Latchikov, José Manuel Moriño.

Neide Jallageas, Dmitri Salînski, Evgeni Țîmbal, Igor Evlampiev, Layla Alexander, Kitty Hunter Blair
Marii absenți au fost scriitoarea Marina Tarkovskaia și regizorul Aleksandr Gordon, sora și cumnatul marelui cineast, care sunt sufletul fiecărei manifestări de acest fel; au fost prezenți, însă, în spiritul întregii reuniuni, inclusiv în cuvântul de deschidere – „
Momente biografice în filmele lui Andrei Tarkovski”, semnat de Marina Tarkovskaia și citit de Tamara Djermanovic. Tot din partea componentei artistice a familiei, fiul regizorului, Andrei Tarkovski jr., a trimis de la Florența un fugitiv, dar cald mesaj video de salut.

Nu mică mi-a fost mirarea - dar mare, bucuria -, când printre foarte tinerii cercetători (ca Olena Velykodna și Roger Vilanova Jou) am descoperit o veche cunoștință din România, Ruxandra Berinde, aflată acum la studii în Anglia, pe care o știam de la Seminarul “Trei seri de film duhovnicesc”, ținut de mine la Cluj în 2007; aceasta, devenită între timp doctor în arhitectură, a prezentat un interesant text despre „Biografia lui Andrei Tarkovski, văzută prin case și locuri”, însoțit de un atent lucrat film documentar, încă în lucru, realizat tot de ea, cu materiale inedite pe acest subiect.

Casa Milà
Tema prezentată de mine, „
Arhitectura organică la Tarkovski”, a venit în întâmpinarea organicității arhitecturii lui Antonio Gaudi, cel mai reprezentativ maestru edilitar modern al Barcelonei. Geometriile sale neeuclidiene, prietenoase și năstrușnice, prezente la tot pasul și perfect încadrate în peisajul citadin (de la Palatul și Parcul Güell, la Casele Milà și Batlló, până la cotroversata catedrală-logotip a urbei, Sagrada Familia), conferă mult din tonul sărbătoresc, vitalist și jovial-excentric al spectacularului oraș.

Citadelă tipic mediteranean-medievală, dar păstrând urmele antichității romane, când a fost, de fapt, întemeiată, Barcelona este un oraș al splendorii, armoniei și voiei bune, punând în valoare cele mai luminoase trăsături ale Spaniei. Refăcută după vicisitudinile cuceririlor arabe, războaiele civile medievale și, mai târziu, cele napoleoniene, supraviețuită cu bine Războiului Civil Spaniol, de pe urma bombardamentelor căruia nu a suferit foarte mult, Barcelona este astăzi un oraș înfloritor, al doilea ca mărime din Spania, și una din cele mai căutate destinații turistice ale lumii.

Datorită straturilor istorice diverse, conservate de arhitectură în tot atâtea monumente de valoare, care se îmbină armonios unele cu altele, urbea amintește mult de pitoreștile orașe italiene, care la fel de bine știu să marieze tradiția și modernitatea, iubirea pentru trecut, cu efervescența creatoare a prezentului. Acest neostenit spirit creativ, mereu deschis noului, dominat de forță și de armonie, este atu-ul principal al orașului. Nu degeaba acesta a fost gazda atâtor genii ale artei europene (de la Picasso și Juan Miro la Gaudi), dar mai ales a Modernismului Catalan. Acest curent arhitectonic, formulat de Lluis Domenech i Montaner, director al Școlii de Arhitectură din Barcelona la sfârșitul secolului al XXI-lea (unde i-a fost profesor și lui Gaudi), de Puig i Cadalfach, Gaudi și de alți proeminenți arhitecți, și-a propus să creeze o arhitectură națională care să reflecte sufletul catalan, integrând influențele arabe, tradiția gotică și clasicismul, gustul pentru spectaculos și ornamental. Au reușit cu brio acest lucru, iar înfățișarea inconfundabilă și atât de atrăgătoare a orașului, pe care o putem gusta la tot pasul, li se datorează în special lor. Stilul definit de aceștia urmează principiile generale ale Art Nouveau: folosirea abundentă a liniilor curbe în locul dreptelor și a unghiurilor, motivele organice și vegetale, decorativismul abundent, culorile strălucitoare atipice pentru arhitectură, gustul pentru asimetrii, dar și uzul simbolurilor de extracție tradițională. Integrarea genială a tuturor acestor elemente eteroclite a creat o arhitectură vie, dinamică și umană, adesea luxuriantă în decorativism, extrem de fotogenică în ansambluri și în detalii, uneori înclinată spre kitch, dar niciodată apăsătoare, distructivă ca spirit sau arogantă.
Sagrada Familia - detaliu

Acest spirit creativ efervescent, nedemolator și lipsit de complexe se păstrează până azi, inclusiv în efemera cultură a grafitti-urilor, cu care tinerii decorează pereții micilor magazine, barurile și garajele Cartierului Gotic, cel mai vechi centru de interes al orașului. Atâta risipă de talent nu am mai întâlnit nici în veșnic creativa Italie.

Tot Cartierul Gotic atrage atenția prin genialitatea proiectării stradale, organice și raționale totodată, căci nu te poți pierde în aparentul păienjeniș al străzilor înguste, proiectate, de fapt, după geometrii atente, astfel ca să comunice eficient între ele. Acest principiu al urbanismului medieval mediteranean, întâlnit și în Italia și în orășelele insulare din sudul Greciei, valorifică la maxim spațiile înguste, reușind să confere fiecărei întâlniri de străzi sentimentul surprizei, valorificat în arhitectura irepetabilă a piațetelor, care descoperă în unghiuri largi sau înguste, mereu, alte drumuri, alte fațade de clădiri, fiecare cu unicitatea ei (și niciodată spatele acestora, care parcă n-ar exista, de ca și cum întregul oraș ar fi deschis tot timpul spectacolului). Această rețea stradală parcă te privește, intră în dialog și se joacă cu tine, iar edilii ulteriori ai orașului au reușit să asimileze acest spirit, conferindu-l și arhitecturii stradale a epocilor mai noi.

sâmbătă, 3 decembrie 2016

"Julieta" sau încercările dragostei materne


Apărut în Ziarul Lumina din 19 noiembrie 2016 și preluat de platforma culturavietii.ro/10 decembrie 2016

Cald, emoționant și sinuos, Julieta, cel de-al douăzecilea (sau douăzeci și unulea, după alte numerotări) lungmetraj al lui Pedro Almodovar nu îl dezminte pe proeminentul cineast spaniol care, la cei 67 de ani ai săi, își păstrează aceeași prospețime, creativitate și putere de surprindere. 

Pelicula realizată în 2016, care reprezintă propunerea Spaniei pentru Oscar, a primit o nominalizare la Palme d’Or și trei la premiile Academiei Europene de Film și a avut, ca de obicei în cazul cineastului, cronici dintre cele mai elogioase. 

Cronicarii, când vorbesc de un nou film al lui Almodovar, sunt tentați, pe bună dreptate, să observe recurențele acestuia cu filmele anterioare, liniile de continuitate stilistică și tematică, migrarea motivelor și paradigmelor de la un film la altul, mereu în alte configurații, care nu încetează să ne surprindă prin stabilitatea internă și prin inedit. Obsesia fatalității, omnipotența pasiunii, care, cu toată efemeritatea ei, schimbă fulgerător și iremediabil vieți omenești, personajele nobile marcate de boli incurabile, susținând moral avatarurile eroilor principali, prezența ca un leitmotiv a personajelor în comă – martori inerți ai destinelor zbuciumate ale altora, și, bineînțeles, femeile puternice, luptând pentru iubire, dar confruntate cu trădarea și, ulterior, cu apăsătoarea singurătate, și solidaritatea acestor femei întru prezervarea familiei, într-o lume cu reminiscențe matriarhale, în care bărbatul e o prezență trecătoare ori, în cel mai bun caz, sortită să rămână în umbră – iată un evantai de eroi și situații romanești sau “telenovelistice”, care se configurează, de fiecare dată, în alt peisaj, la fel de viu și fremătător și la fel de substanțial în mesajul uman transmis de conturul de ansamblu al relațiilor de destin între generații. Esența acestui mesaj este că împlinirea personală e condiționată de grija constantă față de aproapele, fie acesta consangvin sau străin. Umorul regizoral și prospețimea jocului nu lasă să pătrundă nici o urmă de manierism în toate aceste reluări de motive, pe care e mai potrivit, în cazul lui Almodovar, să le numim “invarianți ai naturii umane”, decât “clișee”. Această poietică e întregită de comentariul plastic și muzical; primul, în cheie pop, cu accente foviste, dominat de roșu, albastru și negru, purtat de scenografie și mai ales de costume, induce o detașare ironic-estetizantă de personaje și de situațiile dramatice; cel muzical, dimpotrivă, preluat adesea din melosul iberic sau din momente iconice ale cântului european, adâncește dimensiunea patetică, conferindu-i pe alocuri fiorul tragediei.

În aceleași coordonate se desfășoară și Julieta, al cărui scenariu, scris, ca de obicei, de regizor, este bazat pe trei povestiri din cartea Runaway (2004) a cunoscutei scriitoare canadiene Alice Munro. Filmul le aduce în prim-plan pe Emma Suárez și Adriana Ugarte, ca ipostaze de tinerețe, respectiv de maturitate ale aceleiași protagoniste, Julieta. Aceasta își pierde partenerul de viață, pescarul Xoan, ca urmare a unui naufragiu pe timp de furtună, și este pedepsită prin abandon de unica sa fiică, Antia, de 18 ani, când aceasta află că moartea tatălui ei a survenit în urma reproșurilor de adulter (îndreptățite) făcute acestuia de Julieta. Filmul urmărește, pas cu pas, lupta disperată și neputincioasă a Julietei de a-și recupera fiica, plecată inițial într-o "călătorie spirituală" în Pirinei, dar dispărută apoi definitiv din viața mamei sale. Inițial o profesoară de limbi clasice, plină de farmec și iubită de elevi, pierzându-și căsnicia relativ fericită, abandonată de Antia, de la care primește o dată pe an câte o ilustrată fără text și adresa experitorului, Julieta parcurge treptele infernului personal. De la disperare, la furie și depresie, până la apatia totală față de viață. Acesta este momentul când, în mod neașteptat, Julieta își găsește un iubit, pe tăcutul Lorenzo, și când află de la o bună prietenă din copilărie a Antiei că aceasta locuiește în Elveția și are trei copii. In speranța că fiica sa va voi să reia legătura cu ea, Julieta se mută în apartamentul din Madrid în care o crescuse pe Antia, aceasta fiind singura adresă la care aceasta ar fi știut să o găsească. 
 
Filmul debutează cu o lungă scrisoare de dragoste maternă, confesiune și dezvinovățire, pe care Julieta o scrie Antiei – prilej de ample întoarceri în timp, până la momentul întâlnirii Julietei cu Xoan și a iubirii lor pasagere din tren, care o va produce pe Antia și le va pecetlui destinul -, și se termină cu lecturarea fericită a scrisorii îndelung așteptate a Antiei, pe care doar moartea unuia dintre copiii o face să își înțeleagă mama și să îi scrie. 

Toată această desfășurare telenovelistică, emoționant pusă în scenă, este comentată de registrul scenografic, cu tușe semantice proprii, încadrând în momente-cheie personajele în adevărate rame plastice, precum și de registrul obiectual – în speță, straniile statuete masculine cu accente cubist-neolitice, cu membrul viril amputat, produse în serie de solitara sculptoriță Ada, iubita ocazională a lui Xoan... trimitere freudiană la marile iubiri amputate și destine deturnate fulgerător – temă centrală a filmografiei lui Almodovar.
 

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

"Toni Erdmann" sau corporatismul, speriat de o proteză dentară


Externalizarea resurselor, undeva în Subcarpați.  
și preluat de platforma culturavietii.ro / 26.11.2016

Promovat ca cel mai bun film european al anului 2016 (în viziunea FIPRESCI), premiat la Cannes tot de Federația Internațională a Criticilor de Film, unde a concurat în competiția oficială, Toni Erdmann este, la prima vedere, doar o comedie dramatică simpatică, cu câteva elemente de meditație socială foarte actuale, amintind de dramediile trăsnite antisistem ale lui Aki Kaurismaki; doar că parabola socială, excentricitatea și cinegenia erau la maestrul finlandez mult mai ample. Toni Erdmann, însă, nu arată ca un film politic incorect, ba pare, dimpotrivă, chiar în miezul sistemului Europei celei mai recente, pe care-l observă cu lupa. 
 
Ce a determinat, așadar, vâlva făcută de presa europeană și americană în jurul acestei dramedii despre relația dintre un tată neamț cam țicnit și fiica sa (adultă) workaholică, angajată în afaceri petroliere la o transnațională cu punct de lucru în România? In nici un caz studiul de caractere, altminteri, atent și subtil dezvoltat; nici realitățile românești, prea puțin vizibile în mediul globalist al expatrizilor de lux în care se desfășoară filmul; ci relația dintre umorul cu tente absurd-grotești, inițial diluat, dar dozat în cantități crescătoare, și trimiterile grave către realități sociale europene (și planetare) îngrijorătoare, considerate un așa-zis rău necesar al “locomotivei progresului”:alienarea produsă de globalismul corporatist și însingurarea patologică în care trăiesc, ca prizonieri de bunăvoie ai bunăstării și succesului în carieră, globetrotterii multinaționalelor. 
 
Sub glazura comediei grotești, realizate în tușe minimaliste, multiproducția Toni Erdmann (care va reprezenta Germania la competiția premiilor Oscar) este o critică pro domo indirectă, dar atent orchestrată, adusă capitalismului corporatist, dar o critică neacuzatoare și atât de simpatetică (fără stângism sau alte ideologisme), încât ajunge direct la țintă. 
 
Toni Erdmann este al treilea lung-metraj al scenaristei, regizoarei și producătoarei germane Maren Ade, care a reușit cu fiecare film al său să cucerească sensibilitățile juriilor (filmul ei Toți ceilalți, o dramă psihologică despre viața de cuplu, triplu premiat la Berlin în 2009, a fost prezentat în România în cadrul Festivalului Filmului European din mai 2016). 
 
Urmărind o relație de cuplu (tată-fiică), relație modelată de minime hiatusuri geografice (între estul și vestul Europei, destul de egalizate în privința climatului de afaceri multinaționale), dar deformată dramatic de majore hiatusuri de mentalitate între cei doi (tatăl, pensionar boem, fiica, înregimentată într-un program de lucru draconic), filmul vorbește, de fapt, de mutațiile majore din elita de afaceri europeană, dictate de o mutație de doctrină economică, de origine americană: externalizarea resurselor
 
Cu zâmbetul pe buze, Maren Ade ne arată cât de alienant din punct de vedere uman, atât la nivel individual, cât și al colectivităților de lucru, este potențialul acestei măsuri. Dar ce înseamnă aceasta? Externalizarea serviciilor de resurse umane ale unei întreprinderi înseamnă desființarea propriului departament de resurse umane și preluarea funcțiilor acestuia de către o terță firmă, în scopul reducerii costurilor. La o astfel de terță firmă din industria petrolului lucrează eroina filmului, Ines (alias Sandra Hüller), o femeie singură, încă tânără, care a investit totul doar în carieră. 
 
Pare o treabă dură, chiar inumană să disponibilizezi angajați pe care nu i-ai văzut la față, din întreprinderi pe care nu le cunoști, dintr-o țară străină, cuantificând niște grafice și fișe de posturi, dar Ines asta face, i se pare normal și se descurcă de minune; chiar când are de înfruntat patroni locali cu alura lui Vlad Ivanov. Colegii și subalternii din România, unde își desfășoară momentan activitatea, încearcă cu greu să țină pasul cu ea și fac totul să-i intre în voie. Neinteresată să-și întemeieze o familie, petrecându-și tot timpul la birou, în ședințe de afaceri sau de team-building, consumându-și puținele clipe libere la piscină, la moll, în cinice partide de amor pasager ori la discuții în cluburi cu prietene de aceeași condiție, Ines nu-și dă seama că viața trece pe lângă ea, în timp ce ea se claustrează în carapacea unei lumi artificiale și a propriului egoism. 
 
Din această carapace încearcă s-o scoată tatăl ei din Germania, Winfried (Peter Simonischek), un bătrân bonom și excentric, pasionat de inocente travestiri comic-grotești, cu care-și distrează puținii prieteni; luându-și cu sine recuzita butaforică (o proteză dentară prea mare și o perucă roșcată), acesta ia avionul spre București și face un adevărat tur de forță, umilință și răbdare pentru a-și trezi fiica la realitățile inimii. “Toni Erdmann” este pseudonimul pe care acesta îl adoptă când își face apariția incognito, pe post de businessman și de coach, în lumea de afaceri a fiicei sale. Inițial nerecunoscut de aceasta, “Toni Erdmann” nu va reuși să o schimbe prea tare; va reuși inițial să o enerveze, apoi să-i arate că “omul contează”, să o deprime și, în final, să o înduioșeze; ceea ce, în fața unei amazoane ca Ines, este deja un succes.
Filmul a deschis a VII-a ediție a Filmelor de la Cannes la București, în prezența coproducătoarei Ada Solomon și a regizoarei.

marți, 1 noiembrie 2016

"Cultura tradițională grecească în context european" - simpozion&lansări de carte: Iași, 3-5 noiembrie 2016

Cu ocazia
Simpozionului Internațional 
"Cultura tradițională grecească în context european
Legături cu spațiul românesc și cel slav
Axa culturală Athos-Athena-Sofia-București-Iași-Kiev-Moscova", 
găzduit și organizat de
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”din Iași
invit
la o discuție despre Tarkovski, Paradjanov, Kusturica, eros & Apocalipsă,
prilejuită de
lansarea cărților Editurilor Arca Invierii și OPT
Vineri, 4 noiembrie 2016, de la ora 5,
la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" din Iași


Organizator: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”din Iași, Catedra de Slavistică. 
Situl simpozionului: http://media.lit.uaic.ro/wp-uploads/Simpozion_2016_2.pdf 
Pagina de fb: https://www.facebook.com/events/1188906101131635/

marți, 25 octombrie 2016

Un "Leu de aur" greu de prins în România: “Femeia care a plecat” (Lav Diaz, Filipine)

Publicat (prescurtat, cu titlul „Femeia care a plecat”: treptele iertării) în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 octombrie 2016; Preluat de Cultura Vieții din 19/11/2016

A vedea pe marele ecran un film filipinez, chiar și laureat cu Leul de Aur la Mostra di Veneția, și încă unul în format atipic, de patru ore, ca Femeia care a plecat (The Woman Who Left, în original: Ang babaeng humayo) este o ocazie rară în România. I-o datorăm galei anuale Les Films de Cannes à Bucarest, inspirat eveniment, inițiat acum 7 ani de Cristi Mungiu și aflat anul acesta la a 7-a ediție.

Lav Diaz, autorul peliculei care va candida, probabil, la Oscarul pentru film străin din partea Filipinelor în 2016, este un cineast independent – regizor, scenarist, director de imagine, producător - aproape necunoscut în România. Lider al cinematografului filipinez de autor, este recunoscut pentru filmele sale cu o durată neobișnuit de lungă, de meditație social-existențială și mare rafinament, realizate predilect în alb/negru și recompensate, începând din 2001, cu numeroase premii internaționale. Acum 6 luni, al său Cântec de leagăn pentru un mister dureros / A Lullaby to the Sorrowful Mystery, de 8 ore, a primit premiul Alfred Bauer la Berlinală, fiind selecționat pentru Ursul de Aur. Cineastul creează fresce sociale sumbru-melancolice, inspirate din istoria țării sale (ca Evolution of a Filipino Family, Heremias, Death in the Land of Encantos, Melancholia, ultimele două fiind, de asemeni, premiate la Veneția) și își revendică estetica de la autori-reper ca Antonioni, Ozu, Tarkovski, Angelopoulos. Orientarea sa radical necomercială nu a rămas fără ecou, antrenând cineaști autohtoni mai tineri și creând un adevărat curent al “filmelor lente” în cinematograful recent filipinez. 
 
Femeia care a plecat spune povestea unei învățătoare, eliberate după 30 de ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. Cineastul declară că s-a inspirat din nuvela lui Lev Tolstoi Dumnezeu vede adevărul, dar nu-l spune curând, o meditație despre crimă și iertare, publicată în 1872 și inclusă în volumul IV al romanului Război și pace. Numai că, dacă nuvela lui Tolstoi se termină când personajul deportat pe nedrept în Siberia îl află pe cel care i-a înscenat vinovăția, îl iartă și moare, filmul lui Lav Diaz începe cam pe acolo unde nuvela contelui rus se termină, investigând viața unei femei condamnate pe nedrept, după eliberarea acesteia. Și se pare că încercările eroinei filipineze sunt mai grele decât cele ale personajului tolstoian. 
 
După 30 de ani penitenciari într-un lagăr de muncă, Horacia este eliberată, în urma mărturiei Petrei, colegei de detenție și celei mai bune prietene, care recunoaște că este făptașa crimei pe care Horacia o ispășește. Horacia o iartă, pentru că 30 de ani sunt o viață de om, iar ea a reușit să-i trăiască frumos: o vedem ocupându-se de educația surorilor de detenție, care alcătuiesc împreună un fel de mare familie de pe o feudă medievală; muncile agricole nu sunt extenuate, iar în timpul liber Horacia le citește și le învață cunoștințe elementare, iar femei de toate vârstele o ascultă cu evlavia pe care oamenii simpli o aveau odinioară față de cuvântul scris. Petra, însă, se sinucide. 
 
Iertarea îi dăruiește Horaciei o dublă eliberare: lăuntrică și exterioară; totuși, adevăratul calvar, al readaptării la viața de dincolo de porțile închisorii, se va dovedi mult mai greu decât acela al claustrării.
Acțiunea se petrece în 1997, astfel că eliberarea individuală rezonează cu cea a Hong-Kong-ului de sub dominația britanică, care a fost urmată în Filipine de un val de violență, răpiri de bancheri și oameni de afaceri, anunțate de știrile radiofonice care invadează din când în când coloana sonoră. Toate acestea nu interacționează cu trama filmului, ci schițează un plan simbolic, a cărui primă semnificație e că libertățile proaspăt cucerite au la început un gust amar, căci ele trebuie asumate și moral, ceea ce impune un examen de maturitate personală, respectiv colectivă. Calvarul - sau poate chiar urcușul către sfințeniei - al protagonistei abia începe! 
 
Horacia află că soțul i-a decedat, că fiul ei este dispărut fără urmă; practic, nu mai are pe nimeni: familia ei, crezând-o vinovată, a rupt total orice relație cu ea. Se întâlnește cu fiica sa (care avea 7 ani la arestarea mamei), care are acum familia ei și cu care legăturile afective sunt frânte, și o roagă să nu vorbească nimănui de întoarcerea ei. Horacia este liberă, dar singură și cu viața distrusă. Iși vinde casa și pământul, lăsând o parte din moștenire familiei chiriașe pe moșia de care ea nu s-a putut bucura. Este primul dintr-un lung șir de gesturi filantropice, prin care fosta învățătoare își mângâie cumva disperarea. Generozitatea eroinei alternează cu crize de deznădejde și cu tatonarea unei strategii de apropiere (revanșardă?) de cel care i-a distrus viața: fostul iubit de dinainte de căsătorie, Rodrigo Trinidad, un om din clasa bogată, care acum 30 de ani o plătise pe Petra ca să-i distrugă viața Horaciei.
Horacia se mută incognito în orașul lui Rodrigo. Află de la oamenii străzii, cu care se împrietenește, că acesta a ajuns șef de clan mafiot și nu iese niciodată în public de frica răpirilor. Segregarea socială este extremă, specifică lumii a III-a. Horacia ajunge să trăiască o viață dublă: își ia alt nume, Renata, și, cu toate că statutul material o plasează oarecum în clasa de mijloc, ea își petrece timpul cu dezmoșteniții destinului…

Partea centrală a filmului se concentrează pe descrierea cu delicatețe și mult realism a trei asemenea prietenii, dau naștere celor mai emoționante momente ale filmului: cu un vânzător stradal de ouă coapte, un cocoșat care nu reușește să-și întrețină numeroasa familie; acesta își desfășoară activitatea chiar pe strada lui Rodrigo; cu o schizofrenică vagaboandă, Mameng, care doarme uneori în catedrala catolică, tolerată de preotul milos; ea îi dezvăluie că aici apare săptămânal Rodrigo; și cu un homosexual travestit care se prostituează, Hollanda, fugit din familia care nu îl acceptă, care multă vreme refuză să-și dezvăluie identitatea. Horacia, care își ia aspectul unui vagabond asexuat și aproape fără identitate, ascultă jeluirile vânzătorului ghinionist, petrece ore întregi de tăcere cu el pe strada pustie, în așteptarea mușteriilor, care nu apar, uneori îl ajută, când nu are ce duce de mâncare copiilor ori când unul din aceștia are nevoie de spitalizare; ajutorul e primit frățește, după un cod al onoarei al lumpenproletarilor; tot ea primește, fără să aibă nevoie, un pachet de mâncare, oferit cu gentilețe de Memling în biserică; pentru a-și alunga singurătatea, cântă șlagăre vechi împreună cu aceasta în boschetul înflorit, care îi servește ca adăpost femeii cu mintea rătăcită. Îl oblojește cu răbdare pe Hollanda, după ce acesta este abuzat de vagabonzi, și îi ascultă trista poveste de viață. Singurătatea și viața incognito, trăită pe marginile prăpastiei lăuntrice, o apropie cel mai mult de acesta și o face să i se confeseze. Insă mărturisirea are asupra sensibilului și instabilului erou un efect neașteptat, astfel că acesta împlinește, în semn de recunoștință pentru bunătatea arătată, răzbunarea letală, pe care Horacia, de fapt, nu dorește s-o ducă la bun sfârșit. Hollanda este arestat pentru uciderea lui Rodrigo – crimă inexplicabilă pentru autorități, pe care nefericitul erou nici nu vrea să și-o motiveze.
Pelicula se sfârșește cu încercarea Horaciei de a da de veste familiei lui Hollanda din îndepărtata Manila (de unde acesta îi mărturisise că provenea), familie pe care nu o cunoaște, de soarta fiului dispărut fără veste – încercare de a compensa cumva drama dispariției propriului fiu. Un oraș plin de contraste, înecat în mizerie, dominat de o catedrală catolică strălucitoare, înconjurată de cerșetori și ologi, ridicând la putere discrepanțele din orășelul anonim - gazdă a nucleului acțiunii. Pavajul din fața catedralei este inundat de afișe călcate în picioare de trecători, nebăgate de nimeni în seamă, realizate, probabil, de Horacia, anunțând dispariția lui Hollanda. Ultimul cadru - cel mai cinegenic al filmului - o urmărește pe Horacia într-o incintă abstractă, în același costum de vagabond, învârtindu-se nervos și inutil în cerc printre afișele aruncate dezordonat pe podea.
Povestea filmului – de amploarea unui roman - ar fi putut fi expusă coerent și în trei ore (formatul oarecum maximal al unui lung-metraj), însă atunci s-ar fi pierdut “ritmul timpului real” (că tot îi place noului cinema această formulă, mai ales când nu știe cu ce să o umple), cu lungimile ritualice ale plictiselii stradale, care confluează în acele fluxuri de acumulări, care fac ca gesturile eroinei (care, scoase din context, ar părea forțate) irumpă ca unicele salvatoare. In trei ore sau mai puțin, ar fi ieșit un film neorealist cu încărcătură social-misionară, ușor strident sau demonstrativ, cum se întâmpla uneori în cinema-ul neorealist al curentului istoric. In patru ore, însă, Lav Diaz reușește să demonstreze, fără nici un artificiu ideologizant, că bunătatea și grija față de străini sunt singurele leacuri și mângâieri sufletești pentru cel ce a pierdut tot ce se putea pierde pe pământ. Horacia a înțeles acest lucru încă din închisoare, pe care a reușit s-o parcurgă depășindu-și revolta; experiența libertății, prin cunoașterea lumii celor mai obidiți chiar decât ea, o vindecă și de ultimele frustrări. Horacia descoperă și își cultivă încă din închisoare unica sursă de hrană spirituală, ajutarea aproapelui: aceasta e singura care o întreține. Astfel, mesajul filmului îl edifică și îl aprofundează pe cel al lui Lev Tolstoi.
 
Actorii se înscriu perfect în mediu, nu își dezvăluie trăirile, nu le ghicim imediat motivația gesturilor, ceea ce ne atrage spre inima acțiunii, pentru a o decortica. Impresionează prin sobrietate și concentrare mai ales prestația actriței principale, Charo Santos-Cancio (în viața reală, o fostă actriță, devenită o importantă jurnalistă și producătoare TV, directoarea unui trust media asiatic, a cărei transformare în rol este uimitoare). Dialogurile, foarte firești, uneori candide, descoperă un fond uman în general nealterat.
 
Opțiunea pentru alb/negru estompează senzualitatea peisajului tropical, orientând atenția către social, psihologic, moral. Imaginea – semnată, ca și scenariul și montajul, de regizor - evită gros-planurile, cadrele și replicile explicative, conferind un ton de neutralitate povestirii, prin care spectatorul este invitat să-și extragă singur concluziile. Nu e de mirare, astfel, că unii cronicari occidentali au văzut filmul doar ca pe o frescă socio-politică pătrunzator de autentică, cu accente sordid-depresive, ignorând planul creștin de adâncime. Acesta e susținut de referințe, discrete dar constante, la Dumnezeu, uneori neutre, alteori poetic-sublime; personajele, de la copii, la cerșetori, la potentați și la preotul catolic, își expun relația cu Dumnezeu – fie aceasta de nepocăință (ca în cazul lui Rodrigo) sau de provocare (ca în cazul cerșetorului, care povestește că L-a “forțat” pe Dumnezeu sărind într-o prăpastie ca să-i facă copilul sănătos, și Dumnezeu i-a răspuns); singura care nu răspunde la întrebarea asupra credinței este Horacia, dar despre ea filmul ne spune destule…