Coiful dacic și orele astrale ale României : ”Ochii lui Dumnezeu” ne privesc!

Publicat pe platforma ActiveNews, marţi, 28 ianuarie 2025

Furtul coifului de aur de la Coțofenești și al brățărilor din tezaurul României arată ca un ultim ghiont de trezire a acestui popor și de îndemn la unitate, dincolo de orice disensiuni. Și va funcționa! Deja a inceput să funcționeze. 

       Nu întâmplător, furtul tezaurului s-a produs imediat după marea revărsare a sentimentului de biruință națională, iscată de ghirlanda nemaivăzută de hore ale Unirii, rotite cu bucurie, simultan, în toată țara: o demonstrație de unitate românească și de iubire de neam nemaiîntîlnită. Duhul Sfînt lucrează puternic în asemenea ”ore astrale”, iar demonul le urăște cumplit, căci bucuria  colectivă altruistă și plină de speranță este dintre cele mai puternice arme împotriva uneltirilor sale! 

      Nici o mînă omenească, nici un îndemn de natură ocultă, al oricărori rețele de partid, sindicaliste, mafiote, transnaționale, nu poate realiza, cu de la sine putere, o asemenea coeziune de duh românesc și la o asemenea scară. Toți participanții au simțit sublimul acelor ore, adică plenitudinea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor! Doar oamenii surzi la experiențe spirituale, cinicii cu inima atrofiată și cu mintea ștanțată ideologic, nu simt asta. 

       Dar ”ora asta astrală”, în care neamul își refăurea sufletul și sentimentul comunitar, trebuia pedepsită, trebuia spulberată pe orice cale. Cum? Printr-un atac la inima neamului. Apropo, sufletul, în traditia populară și în cea simbolică, este reprezentat de aur - esența netrecătoare. Și în alchimie aurul este sufletul omului - descoperim asta făcînd hermeneutica unor legende despre mitul sacrificiului întemeietor. 

       Abia în urma acestui scandal aflăm că tezaurul nostru antic, o cărămidă esențială din arborele genetic al neamului românesc, fusese dus de mult ostatic în acel muzeiaș provincial nepăzit, de cîteva luni de zile. Nu am văzut ca presa să fi trîmbițat acest major act intercultural - efectiv, un eveniment muzeistic internațional de mare anvergură, așa cum ar fi fost normal și cum se face în asemenea cazuri, nici măcar cît agitase spiritele cu  ”poneii roz” ai standului nostru național, organizat de ICR la New York! Nu mai vorbesc de ilegalitatea scoaterii din țară a originalelor și de șubrezenia contractulului expozițional. Toate astea trebuie anchetate la nivel internațional, și se va face.  

      Dar, dpdv strategic, se vede că tot acest transfer tacit al tezaurului a fost folosit ca un ”plan B” de forță majoră, eventual cu funcție de șantaj. Și iată că rotirea cosmică a marilor hore românești exultarea luminoasă produsă de această horire națională a iritat într-atît niște spirite, încît ele au simțit necesitatea forței majore! Înțelegeti cine anume a simțit asta și ce anume a deranjat! Dincolo de interesele de partid, de ideologii sau concepte etnice, de simpatii europene, euroatlantice, balcanice, eurasiatice sau autohtone, comuniunea națională românească s-a produs, în tot ce are ea mai nobil și mai înălțător, și este în creștere. Și se pare că nu mai poate fi oprită. Orice atac o întărește, orice provocare o consolidează! 

       Toți participanții la manifestările de celebrare a Unirii din 24 ianuarie simt cu inima asta: e un suflu de căldură umană, bucurie nebiruită și comuniune, un suflu parcă ceresc și eliberator! Este suflul biruinței, susținute de binecuvîntarea cerească. Un suflu susținut de mișcări similare din Europa și din alte părți influente ale lumii. Toată lumea fredonează ”Hai să dăm mînă cu mînă...” și trăiește duhul Unirii. Doar prin Dumnezeu se poate realiza așa ceva. Toți cei ce au experiența comuniunii cu Dumnezeu simt duhul euharistic al acestei comuniuni naționale. 

       Așa că marele rapt nu va ține, dar, mai ales, nu își va atinge scopul! Trofeul va fi găsit, iar acest moment de mare revoltă și emoție colectivă, stîrnit de incompetența clasei noastre conducătoare, va coaliza si mai mult această țară în jurul unui ideal comun, esențial, unificator. Toți oamenii responsabili ai acestui neam reactionează cu aceeași sfîntă indignare la marele rapt național și cu același sfînt îndemn de restabilire a dreptății și al onoarei acestei țări! Onoare manifestată și în spirit, și în cultură, și în litera legii. 

      Nu mai e acum o chestiune de a fi de partea unui candidat prezidențial sau a altuia, de partea unei facțiuni politico-ideologice sau a alteia: miza e identitatea națională, însăși ”ființa neamului”. Și iată cum asemenea sintagme, demagogice pentru unii, nu mai sînt cuvinte goale! Au înviat! Raptul național și atentatul la demnitatea națională sînt cele ce le-a reumplut de sens! 

      Cei mai multi au înțeles asta, iar cei care încă vituperează furios și aberant, înecați în propriul venin și în frustrările fără număr, au căzut rău la această etapă a Marii Cerneri. Căci nu întîmplător ne trimite Dumnezeu asemenea grele încercări, și tocmai acum! O mare încercare este și un mare dar, dacă știi să te folosești activ și duhovnicește de ea... Să o folosim ca atare: inteligent, creativ, euharistic!

Genuflexiuni pentru înrobirea planetei? - un experiment social

Publicat sîmbătă, 25 iunie 2022 pe platforma ActiveNews (unde are peste 5000 de vizualizări în aprox. 12 ore).  

În Cluj poți să-ți cumperi biletul de autobuz cu douăzeci de genuflexiuni. Cică proiectul este despre sănătate și a fost lansat de un festival sportiv în Săptămâna Europeană a Sportului din 2020, în plină pandemie, când fusese experimental. Și a avut succes mare: peste 55.000 de bilete vîndute. Peste 55.000 de clujeni, ținuți în case de pandemie și frici, s-au înghesuit să facă sport în fața ghișeului electronic. Primarul Boc nu s-a lăsat mai prejos, și-a mișcat și Emil ritmic anatomia, făcând douăzeci de plecăciuni cu mâinile întinse în fața robotului cu vizor, contra unui bilet gratuit. Clujenii l-au urmat fericiți, ca să se arate buni cetățeni cu convingeri ”verzi”, salvatori ai planetei. Bine, starea pandemică iartă aproape orice tîmpenie, doar nu le poți pretinde oamenilor prea multă rațiune când trăiesc zi și noapte cu seringa sau cu intubatorul la tâmplă. 

Grozavă chestie, a zis lumea! Campania s-a prelungit și în 2021 - tot an pandemic, cînd sportul, fie și impus, fie și pe bani, sau cu atît mai mult, părea cel mai nimenit leac antipandemic, compensator al depresiilor și fobiilor de tot felul. Mai ales că îngenunchiatul ăsta în fața robotului cu bilete nu numai Clujul îl practică, ci și Irlanda, unde se zice că poți primi un bilet de transport gratuit dacă alergi nu știu cât (eventual pînă la stația următoare); chiar și în Rusia prin 2013, într-o stație de metrou din Moscova se găsea un terminal care, contra treizeci de plecăciuni (deh, rușii sînt mai zdraveni!) , îți dădea un bilet gratuit; și prin țările Americii Centrale s-a experimentat așa ceva, e adevărat, cu derogările de rigoare, că e mai cald și lumea, mai lentă: doar zece plecăciuni. 

Fain este sportul, faină e și verdea planetă, cînd nu o defrișăm și asfixiem cu industrii high-tech pentru mofturi megalomanice, egoisme extreme și plăceri vinovate. Dar prea puțini înțeleg că prin astfel de experimente "sportive" se testează gustul public pentru un anumit sistem de incrementare (creștere) a creditului social. (Mining, adică minerit, i se spune în fiscalitatea bancară - vedeți în patentul de mai jos). Cei care au studiat sociologia își amintesc termenul de "inginerie socială". Care ți se exemplifică doar pe cazuri istorice din regimuri trecute sau ale altora, neprietene, niciodată, însă, pe cele din jurul tău: trebuie să te prinzi ca să le observi. Trebuie să le cunoști liniile directoare, contextul și subtextul macrosocial, să mai citești despre vectorii de dezvoltare globală pe termen lung, trasați de generoase fundații planetare pentru dezvoltare durabilă... 

Așadar, inventia există, patentul e pe net. El spune că există un senzor de mișcare conceput a fi rezident în unduiosul trup al pacientului. De tipul celor din brățările de plastic ale ălora care își numără pașii, pulsul și caloriile pierdute cînd aleargă. Doar că acest senzor e incorporat în trupul uman, alături de un procesor cloud (alcătuit din componente nanoscopice, distribuite în trupul contribuabilului), cu care comunică. Procesorul ăsta,  patentat și implementat de mult, are grijă de sănătatea ta, colectîndu-ți date din trup și, eventual, regularizând tensiuni, glicemii etc. Și transmite wi-fi mai departe starea sănătății tale, către doctorii pricepuți, pe care nu îi cunoști, care îți vor binele. Sau către o mașină, pe care nu o cunoști, și care îți vrea binele. Și care poate să îți ceară, la un moment dat, să faci genuflexiuni, ca să îți fie în continuare binevoitoare și... să îți deschidă ușa frigiderului inteligent din casa inteligentă, care știe ce mănânci și dacă faci destul sport ca să îți consumi caloriile. 

Credeți că glumesc? Vai, nu! Le vinde deja și emag. Iată un model de descriere de pe un sit comercial: ”Frigiderele inteligente au o interfață touchscreen și capacitatea de a se conecta la internet prin Wi-Fi pentru a oferi o serie de caracteristici suplimentare. Frigiderele inteligente includ camere interne... și abilitatea de a interacționa ... utilizând telefonul smartphone sau tableta atunci când sunteți departe de casă. Unele frigidere inteligente se pot conecta chiar și cu alte dispozitive inteligente din locuința dvs.”

Așadar, Doamne ferește ca starea de bine a cetățeanului, monitorizată de integratul din particule nanometrice distribuite, să iasă pe roșu! Că vedeți ce-ai pățit chinezii. Dar să nu fie! Așa e patentul, nu inventez nimic... 

Cică și în Irlanda s-a instituit ceva similar - obținerea pe cale digitală a unor avantaje materiale, dacă îți miști trupul în fața unor sensori conectați la o mașină de calcul. Și oamenii se înghesuie, le place tot mai mult mașina asta inteligentă și cred că astfel își cresc și well-being-ul și salvează și planeta de poluare. 

Ne putem imagina și mai mult. De pildă, în scenariul dispariției banilor - vehiculat tot mai des, de curînd chiar și în presa oficială -, mișcarea fizică poate deveni monedă, adică generator de credit social. Ce se va întâmpla atunci cu bătrînii, cu neputincioșii și cu handicapații, puși să își cîștige drepturile sociale făcând genuflexiuni? Poate că li se vor acorda alte credite, dacă vor fi cuminți... adică dacă vor accepta anumite condițiuni (amintiți-vă de cele de acum unul sau doi ani!), ori dacă nu... S-ar putea ajunge la o societate de tip spartan, din care cei slabi sunt eliminați programatic: a imaginat-o și a construit-o și Cel de-al treilea Reich și comunismul, în zorii săi, iar azi se pare că o desăvîrșesc chinezii. Repet, ne imaginăm. După cum și-au imaginat și ei, inginerii sociali, artizani ai viitorului sustenabil. 

Căci astfel de investiții costisitoare în mașinării sofisticate, aparent frivole, dar care includ recunoașterea facială, nu se fac fără gândul la un cîștig, adică fără un teren imaginal solid, modelat detaliat în prealabil de institute sofisticate de studiu și proiectare a dezvoltării durabile a viitorului sustenabil și fericit.    

Poate că fac o furtună într-un pahar cu apă, dar... Vedem cum se testează un nou sistem de umilire a persoanei și boborul tîmpit de sedantarism și suprasecurizare urbană se bucură că face sport. Geniali sociologii ăștia și maeștrii în comunicare, care chiar au învățat să facă turma să intre în țarc de bunăvoie și să mai și aplaude. Din laikurile la postarea cu experimentul clujean, doar vreo 10% din reacții sunt lucide, restul delirează de fericire și de frenezia salvării și înverzirii planetei... 

Patentul de care am vorbit se numește ”Sistem criptovalutar utilizând datele activității corporale”. Este înregistrat pe respectabilul sit de inventică patentscope.wipo cu numărul WO2020060606, pe 26 aprilie 2020, de compania Microsoft Technology Licensing LLC. Patentul se numește ”Cryptocurrency system using body activity data”.

Dar mai este un aspect, pur profesional, informatic, îngrijorător în acest experiment social. Este abundenta furnizare de date personale, chestiune la care tefeliștii care își exersează mușchii în fața camerei contra unei linguri de orez, nici nu se gîndesc. Este evident că terminalul ”de promovare a sportului” este dotat cu un sistem de recunoaștere facială, pentru ca genuflexorul să nu trișeze: să nu-și împingă bunica la înaintare pe la genuflexiunea a optișpea, cînd i s-au terminat bateriile, să nu fîlfîie o momâie cu fotografia lui în fața camerei terminalului etc. Și atunci, terminalul inteligent memorează atât prima expresie a feței cetățeanului, cea normală, ca din buletin sau din timpul scanărilor uzuale din aeroporturi sau din alte centre de identificare a persoanei, dar memorează și următoarele faciesuri, contorsionate și înroșite tot mai mult, pe măsura efortului. Și mașina știe că toate cele douăzeci de chipuri diferite aparțin aceleiași persoane, putînd determina ulterior funcțiile care guvernează aceste transformări faciale. Nu știm cât timp stochează mașina aceste date și dacă le livrează, parțial sau total ori concluziile lor, mai departe- ceea ce este esențial. Dar în orice caz sistemul de la Cluj este o găselniță ideală pentru îmbogățirea bibliotecii de algoritmi de recunoaștere facială a omului supus unor eforturi fizice. Nimeni nu este dispus să se fotografieze în timpul unor eforturi solicitante, când expresia feței devine contorsionată și chiar penibilă. Nimeni nu este fotogenic cînd își atinge pragul de efort, iar pentru locatarul sedentar, obișnuit cu comodități, 20 de aplecări poate fi o solicitare majoră. Așa că mulți ajung să ofere fotocamerei faciesuri de care, cu altă ocazie, s-ar jena. Probabil că mașina nu îți cere actul de identitate, ceea ce face ca participarea la experiment să fie mult mai relaxată, cetățeanul crezînd că nu are nimic de pierdut și nepunându-și problema colectării datelor personale. Dar chiar dacă mașina nu asignează setul de 20 de poze cu un CNP, ea își îmbogățește considerabil baza de date necesară dezvoltării unor noi algoritmi, mult mai performanți, de recunoaștere facială (apropo, știți câți olimpiadiști de-ai noștri, după care oftează telespectatoarele, lucrează în State pe granturi grase în acest domeniu, pentru augmentarea ochiului atoateveghetor al mașinii care ”are grijă de viețile noastre”?). Nu de alta, dar dacă te legeni beat pe stradă, ești la o petrecere pe timp de lock-down ori cazi pe trotuar, fulgerat de un atac de cord, trebuie să existe un ”Frate mai mare” care să te înregistreze și să trimită salvarea după tine. 

Ce face exact, din punct de vedere algoritmic,  mașina nu știm, căci miram-aș ca cei ce au achiziționat-o să fi cerut furnizorului fișa tehnică completă, care oricum se obișnuiește să conțină cel mult scheme logice generale și nicidecum algoritmii ori funcțiile lor de detaliu. Dar, știind ceea ce colectează, știm poate să facă. 

Cu lacrimi zboară cocorii - 9 Mai la Nikolaevsk

O simplă și foarte emoționantă minune s-a întîmplat pe 9 mai în orașul Nikolavesk din Rusia, la comemorarea anuală a Zilei Victoriei, relatată de multe posturi de știri. În timp ce oamenii, cu mic, cu mare, erau  adunați la festivitatea depunerii de flori la Monumentul Soldaților uciși în Marele război de apărare a patriei (WW2), și se transmitea celebrul cîntec "Zboară cocorii", dedicat soldaților ucişi pe front, au apărut pe cer două stoluri de cocori, care au început să planeze deasupra multimii adunate, exact câtă vreme a durat cîntecul, după care păsările s-au îndepărtat de la sine. 

În iubitul și foarte nostalgicul cîntec, care a dat numele și unui celebru și foarte iubit film sovietic de război*, cocorii simbolizează sufletele luptătorilor uciși pe front. 

(Nu poate fi vorba de un fals, căci fenomenul a fost înregistrat, la fața locului, de zeci de telefoane). 

Ruşii au plîns de emoție, chiar cei tineri si de vîrste medii, care nu știu despre război decît de la școală, de la părinți și bunici și din auzite! 

Apropo, de zeci de ani, adică dintotdeauna, comemorarea anuală a Zilei Victoriei este sărbătorită de ruși ca o adevărată mare sărbătoare populară. În această zi rușii din fiecare oraș, fără să fie împinși de la spate de nimeni, obișnuiesc să iasă cu mic, cu mare la marea demonstrație, cu steaguri și mai ales cu pancarte pe care fiecare familie își poartă, ca pe un odor, fotografia strămoșului-erou, care a luptat pentru ei, cei de azi, în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei. Acest sentiment al recunoștinței este foarte prezent în popor, chiar dacă a fost și întreținut de aparatele mediatice, ca pilon central al identității naționale.  

Extraordinară este sensibilitatea acestor oameni, care știu să împărtășească pînă la lacrimi suferințe la care nu au participat în mod nemijlocit! Și adîncă le este memoria. Cred că asta se cheamă dragoste de țară, nu? Cînd suferința strămoșilor tăi este parte din trupul tău, din sufletul tău, care doare, iar nu o informație oarecare, vehiculată de un manual de istorie sau de ziare, pe care le arunci la gunoi. 

Oare cîți dintre tinerii și adulții noștri plîng azi la evocarea suferinței celor uciși la Canal, în temnițele comuniste, la Fîntîna Albă, la Ip și Moisei, la Mărășești și Oituz? Ne răspunde Noul Cinema Românesc. Bine, nu au toate aceste tragedii aceeași anvergură, veți spune. Și mai este și propaganda, da. Dar suferința e suferință, tragedia colectivă e tragedie colectivă, iar neamul care și-o uită nu are viitor. Căci sentimentul apartenenței la neam este unul. Și el cimentează o țară pe axa istoriei, el îi asigură dăinuirea. 

”Noi aici am stat și am plîns”, spunea cîndva în vers Nichita Stănescu. Se mai cuminecă azi cineva din acest plîns? 

https://www.youtube.com/watch?v=kUtX9P5z_Xc

___________________________________________

*URSS, 1957, de Mihail Kalatozov. 

TOALETĂRILE ABUZIVE, ATAC LA CALITATEA AERULUI ȘI LA MICROCLIMATUL MARILOR ORAȘE

Pom sănătos mutilat integral, fără

 șanse de înverizre în astă primăvară

Copaci sănătoși tăiați de la rădăcină, alții amputați cu sadism, cu crengi groase retezate de la baza trunchiului: nici un gospodar sau pomicultor nu ar face asta! Vedem peste tot, în ultima vreme, acest asalt criminal asupra unicei surse de oxigen din mediul nostru poluat. Si a unicei surse de umbră sănătoasă în tot mai irespirabilele veri citadine. 

Si sîntem destul de proști ca să credem gogoașa furnizată de primării, cum că acest carnagiu ar fi cea mai revoluționară metodă de regenerare a arborilor. Care regenerare? Nu tăind crengi sănătoase de la rădăcină se face regenerarea copacilor: orice gospodar și pomicultor taie crengile cînd sînt prea dese, iar nu cînd coroanele sînt răsfirate armonios, iar de la rădăcină nu taie decît crengile bolnave.

Am văzut că mulți oameni cred această prostie, bucurîndu-se tîmp că au fost scăpați de pericolul ca firavele crenguțe să le spargă prețioasa țeastă...  

De ca și cum un arbore falnic, odată ciopîrțit, își va recăpăta cîndva armonia de simetrii naturale după ce a intrat drujba în el. Va crește, pînă la urmă, dar cu greu, peste mai multe sezoane, și nu va mai atinge niciodată frumusețea și amploarea pe care a avut-o. 

E plin Bucureștiul, de la Șosea și pînă spre periferie, de arbori odinioară măreți, transformați, fără să fi avut vreo vină, în cioturi, de ca și cum ar fi fost rași de bombardament. Sîntem, cumva, în război și nu știm? Cine e agresorul? Care e interesul Administrației Domeniului Public să lase Bucureștiul fără aer curat și fără umbră, vară de vară, cînd verile sînt tot mai toride? Tocmai acum, cînd creșterea calitatății aerului a fost numită obiectiv prioritar pentru bucureșteni? Sau nu e decît o ipocrizie electorală? 

Aici pînă pe 18.02.2020 a fost un dud falnic, bătrîn de 

peste 50 de ani. Trunchiul arată că era sănătos. 

Același lucru se întîmplă în orașele de provincie din toată țara. Am văzut, am fotografiat, mi-au spus și alții.

Cel mai recent caz de carnagiu arboricol l-am întîlnit pe 18 februarie 2020, într-un părculeț modest de pe Bulevardul Basarabia 100, vis a vis de intrarea principală în Stadionul National din București. Rumegușul proaspăt din jurul copacilor ciopîrțiti sau puși la pămînt arăta că măcelul fusese foarte recent. Sub privirile indolente ale locatarilor, haimanalelor de cartier și ale vînzătorilor ambulanți. 

Trunchiul gros, tăiat de la rădăcină (îl vedeți în poză) este al unui dud majestuos, sănătos, sub a cărui umbră m-am odihnit adesea, cu o coroană care putea adăposti de soare și ploaie toți copiii și pensionarii din zonă. Imi era foarte drag. Nici sub ploile torențiale nu te uda sub el! M-a salvat de mai multe ori. Acest dud nu spărsele cu crengile sale nici o mașină, nu supărase pe nimeni, nici putred nu era... spre deosebire de cei care l-au tăiat și cei care i-au privit sfîrșitul fără să zică nici pîs. 

După cele povestite de locatarii din jur, carnagiul a fost ”oficial” și nu s-a făcut la cererea locatarilor, ci prin samavolnicia Primăriei, adică a ADP, care taie și spînzură după bunul plac și fără să consulte cetățenii spațiul verde tot mai firav al Bucureștiului, fără nici o abilitare ecologist-dentrologică. Cîți specialisti în pomicultură, ecologie și calitatea aerului folosesc primăriile pentru a comite aceste tăieri? Oare prin tăieri de copaci sănătoși, în locul cărora nu se plantează nimic (sînt numeroase cazuri de acest fel!) și prin ciopîrțirea crengilor mari, cu frunziș bogat, dătătoare de umbră și oxigen, vor să asigure Primăria și ADP aerul curat al Bucureștiului? 

Priviți și pomul sănătos, mutilat integral prin tăierea completă a tuturor celor trei ramuri, transformate în cioturi. Cum și în cît timp se va regenera acest pom, dacă la primăvară, care stă să înceapă, nu va avea nici o crenguță cu muguri din care să crească frunze - unica sa sursă de hrană prin fotosinteză? Se știe că mugurii se formează în ultima parte a iernii și doar pe crengile subtiri, secundare și terțiare, emergente dintr-o ramură groasă, iar pentru creșterea noilor crengi și crenguțe e nevoie de multe luni, deci este cert că în această primăvară acest pom ciopîrțit nu va avea plămîni, deci multă vreme nu va avea cu ce să se hrănească. De unde își va lua seva pentru a genera noi crengi, dacă nici o frunză nu va avea? Ii vor trebui cel puțin două sezoane pentru a începe, timid, să se refacă. Dar ce plămîni vom avea noi, dacă plămînii arborilor îi amputăm cu atîta cruzime? 

De fapt, măcelarii... adică edilii s-au năpustit asupra întregului părculeț din Bd. Basarabia 100, părculeț și așa pirpiriu, care făcea față cu greu prafului verii și poluării rutiere a bulevardului. Unde nu au tăiat de la rădăcină, au ciopîrțit cum au știut ei mai urît: crengi zvelte, subțiri, sănătoase, fără pericol de prăbușire, ce asigurau, pînă anul trecut, perdeaua de umbră de care avem cu toții atîta nevoie. Nu o vom mai avea. De ce să distrugi alveolele unui plămîn?

Era acest pom subtiratec o amenintare?

Sau... are și alte scopuri acest carnagiu dendricol, numit eufemistic ”toaletare”? 

Situl specializat Stop5GRomania, într-un articol bine documentat, intitulat ”To BE or not to BREATHE”, arată că frecvențele radio de ordinul 5G afectează grav fondul arboricol, distrugînd efectiv frunzele copacilor. Aceasta s-a observat în multe locuri în care s-au instalat astfel de antene. Expunerea îndelungată la aceste radiații scade viteza de creștere a vegetației și duce la apariția anomaliilor morfologice, scăzînd durata de viață a generațiilor următoare de plante, se stipulează în articol. Articolul citează o serie de studii foarte serioase, publicate în reviste de specialitate, care demonstrează influența nocivă a radiațiilor de tip 5G asupra vegetației. 

Pe de altă parte, frunzișul dens constituie un bruiaj pentru undele nanometrice, pentru că absoarbe o parte din ele. Astfel că, pentru ca antenele 5G să poată comunica ideal cu fiecare utilizator, fără atenuări sau pierderi de semnal, corporațiile de telecomunicații se pare că au impus autorităților tăierea arborilor cu coroane bogate sau o toaletare excesivă a acestora, iar autoritățile se jenează să spună asta poporului. 

Un deputat din Marea Britanie a acuzat guvernul țării sale de neglijență față de mediu, după ce s-a dezvăluit că arborii Regatului Unit erau tăiați pentru îmbunătățirea semnalul rețelei 5G, citează același articol http://stop5gromania.ro/to-be-or-not-to-breathe/?”

In condițiile acestui măcel organizat al naturii verzi ce ne înconjoară, lupta împotriva încălzirii climatice, atît de trîmbițată la nivel mondial, dar și la noi, este demagogie pură.

Dezbaterea despre cartea electronica de identitate, Ministerul Afacerilor Interne, 21 Ianuarie 2020

Reportaj

Sursa: internet

O discutie de peste 8 ore (de la 10 la 18 și ceva), în care societatea civilă s-a prezentat mult mai bine, cu alocuțiuni bine pregătite și la obiect, decît oficialitățile de resort. După o pledoarie a organizatorilor în privința ”necesității obiective” a buletinelor electronice biometrice, destul de diluată în conținut, dezbaterea a continuat cu alocuțiunile celor peste 40 de participanți, cele mai multe, bine documentate, asupra problemei în cauza.

Din păcate, toate aceste invitații ale societătii civile opozante față de digitalizarea forțată a populației la o dezbatere pe puncte și la obiect s-au lovit de pasivismul tacit al oficialilor, ale căror replici erau cel mai adesea evazive, repetitive sau chiar pe alături, evitînd răspunsurile la întrebările incomode. Si trebuie să recunoaștem că cele mai multe întrebări pe tema în cauză sînt teribil de incomode, iar participanții din partea societății civile erau pregătiți să le pună!

Chiar dacă cei mai mulți participanți s-au declarat împotriva noilor acte de identitate, arătînd pericolele sociale, de securitate informațională și de sănătate care pot fi cauzate de acestea, au existat și voci - reprezentanți ai mediilor de afaceri și ai industriei software - care au susținut Ordonanța guvernamentală. Aceștia păreau direct interesati economic în implementarea noilor buletine, părînd  convinși că progresele economice ale țărilor dezvoltate s-ar fi datorat digitalizării poporului, iar nu eficientizării lanțurilor de producție și a optimizării relației între beneficiar și consumator. Ce himeră! Totuși, cu aceștia din urmă ministerialii au angajat discuții cordiale și entuziaste, negîndu-și de facto promisiunea de a lua în calcul avertismentele societății civile conservatoare, pe care tocmai o audiaseră. Dar, se pare, de formă.

Nu e prima dată cînd dialogul societății civile cu oficialii unui minister, pe tema unui proiect de Ordonanță de urgență de mare impact social (precum dezbaterea publica din astă toamnă de la Ministerul Comunicațiilor despre implementarea tehnologiilor de comunicare de foarte înaltă frecvență), dă senzația de dialog al surzilor. Cam asta și a fost, un haos dialogal de peste 8 ore, din care fiecare a plecat cu ceea ce venise de-acasă. Haos care ar fi putut fi evitat dacă organizatorii ar fi respectat cel puțin lista înscrierii la cuvînt a vorbitorilor și dacă ar fi luat aminte constructiv la conținutul intervențiilor critice ale acestora.

M.A.I. a postat un montaj de 5 ore și ceva al dezbaterii de peste 8 ore (așa-numita minută), din care încă nu știm ce s-a tăiat. 

https://www.youtube.com/watch?v=iQED69RumGc&feature=share&fbclid=IwAR2jqj2OGCZJuN0EPIEit5Spu_t1ZC5BcyLsRMuKaIp483thxNO7jZdhIE0

Presa tabloidală prezentă la dezbatere (Libertatea, Digi24) a livrat o imagine ușor partizană, pro-ministerială, evitînd să comenteze discuțiile tehnice (pentru care nu părea pregătită) și alegînd, ca element considerat de picanterie, intervențiile (mult mai puține) pe teme religioase ale unei părți a publicului, așadar, decupînd fragmente de alocuțiuni care, în opinia jurnaliștilor acreditați, ar fi favorizat oficialitățile și ar fi dezavantajat opozanții noilor buletine. La o lectură mai atentă a reportajului din Libertatea (destul de amplu și minuțios) semnat de Cristina Radu, precum și a pastilei informative (grosiere, mult prea manipulatoare și anonime, pe de-asupra) produse de Digi24, se poate deduce, însă, contrariul. Argumentele religioase ale vorbitorilor au fost, în general, corecte și de bun simț, singurul lor motiv de neavenire fiind acela că depășeau capacitatea de înțelegere a celor cărora le erau adresate. 

Preferința presei taboidale de a prezenta societatea civila conservatoare drept anacronică și catastrofistă e decodată atît de maniera alegerii citatelor publicului, dar în primul rînd de selecția video, respectiv fotografică operată, in care publicul opozant se încearcă a fi prezentat ca o adunătură de femei îmbrobodite și bărbați cu cruci mari și bărbi dezlînate, adică de fanatici religioși. Astfel, puținii creștini îmbrăcați tradiționalist, prezenți la dezbatere, au avut parte din partea presei de cele mai multe fotoportrete. Totuși, sarcina aceasta a presei main-stream, de discreditare a societății civile creștine, este mult mai greu de îndeplinit la o dezbatere de idei, ca aceasta, decît la un reportaj de hram de pe Dealul Mitropoliei. 

Evident, participanti ortodocși au fost mult mai mulți, dar majoritatea au invocat în pledoariile lor anti-acte cu cip - cum era și firesc - argumente laice - științifice, de drepturi cetătenești, principii constituționale, de administrație publică și de filosofie a dreptului, mai ales legate de sensul apartenentei României, ca stat cu drepturi depline, la Uniunea Europeană. Puține din acestea au fost înțelese de oficiali, care nu păreau deloc pregătiți (nici ca formație, nici ca experiență, nici ca intenâionalitate) pentru un asemenea dialog, ci păreau motivați doar de obligația de serviciu de ”a înștiința boborul” (acesta era tonul lor) asupra unei legi care oricum se va adopta, iar nu de a purta un real dialog constructiv, real democratic, cu niște cetățeni informați și responsabili, de ca și cum fișa postului nu le-ar fi cerut-o.  Sau nu le-o cere? 

Printre participanți: Asociația pentru Libertatea Romanilor, Asociația Pro Consumatori, Campania pentru viata în Romania, Asociația Noua Dreaptă, Patronatul Industriei Software, Coaliția pentru Dezvoltarea Romaniei, monahi, preoți și laici creștini ortodocși (autodeclarati ca atare), alți susținători ai drepturilor omului din Romania.

Materiale conexe: http://asociatialibertatearomanilor.ro/memoriu-privind-noile-acte-de-identitate/?fbclid=IwAR2WlfxL5isJNEtSBOe3F5an7c5s19Oj34d5MhFrRbBSn3-npU5lckTWgs4

https://www.apti.ro/planuri-ue-carti-identitate-biomentrice-amprente?fbclid=IwAR3obhrgG_3etejdVBhFxTA4bGUFZlZFffTf8-Kfc-_L6y7bc2okokTx4N8

https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2020/01/18/asociatia-pentru-libertatea-romanilor-si-inca-18-ong-uri-solicita-intr-un-memoriu-trimis-catre-m-a-i-sa-se-pastreze-formatul-actual-de-carte-de-identitate-simpla-pentru-cetatenii-care-vor-sa-opteze-pe/?fbclid=IwAR0XVkqbq_P9tvLH1OLG-_aOhMHusRlOyM0K47PZDGUcQL9XbAjTYNprajY

https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2020/01/22/dezbatere-publica-din-data-de-21-01-2020-pe-tema-actelor-de-identitate-ce-se-vor-introduce-din-august-2021/?fbclid=IwAR1YEhWBuzcvwHApgtHuQJpbVVFYooWf9k9IDBtSgGfdxMC0SP2kP0Kejtc

Vindecare miraculoasă

Cum a salvat un monah o tânără care nu mai voia să trăiască

        - Povestită chiar de acesta -

O adolescentă cu visele spulberate a căzut în depresie de moarte și nu mai dorea să trăiască, nici nu mai voia să se scoale din pat. Mama ei, disperată, nu știa ce să facă. Iși spuse durerea părintelui V., un monah încercat, care le cunoștea bine pe cele două. Acesta îi spuse mamei:

- Vă scot eu fiica din depresie, numai să îmi promiteți că, atunci când o să vă fac semn cu ochiul, să spuneți "Da!" și atâta tot. Mama, prinsă la ananghie, se învoi.

Părintele se duse la căpătâiul tinerei și îi zise: 

- Am vorbit cu mama ta și mi-a spus că, dacă mori, îi donează mânăstirii noastre cele două apartamente ale tale.

Apoi se uită către mamă și îi făcu semn să aprobe. Aceasta, luată prin surprindere, înghiți în sec dar, pentru că își dăduse cuvântul, răspunse: "Da!".

Atunci fiica se ridică energic din pat, exclamând: "Nu vă dau nimic! Lăsați-mă în pace" și ieși imediat din depresie.

 

*      *      *

Părintele V. râde cu gura până la urechi în timp ce povestește. E un haiduc cu păr argintiu, hâtru, dezinvolt și prietenos, dar nu te iartă dacă o iei pe arătură pe lângă Sfinții Părinți. Cunoaște bine scurtăturile vieții, dar și căile răbdătoare ale călugăriei, și pare să aibă rezolvare la orice problemă. De aceea e adesea înconjurat de tineri, dar și de vârstnici, săraci și bogați, mireni și călugări. Râsul e la el și eliberare, și pavăză a smereniei, mască și dezvelire totodată, dar și încercare a convorbitorului. Pare de un optimism debordant, pe care îl dăruie, mai ales oamenilor dezorientați și speriați, fiindcă știe că au nevoie de el. Ii place să pună întrebări novicilor, pentru a-i face să se deschidă și a se integra mai ușor în comunitate. Nu sunt mulți monahi asemenea lui. Dar e necesar măcar unul în fiece obște, pentru ca lucrurile să meargă bine.

Bâlciul culturii naționale în parcul IOR

Slavici-Eminescu-Alecsandri-Bălcescu-Micle-Topârceanu-Goga-Bolintineanu-Arghezi-Pann, încadrați de trompele mov fosforescent ale hipopotamilor de plastic si de urechile măgarilor rânjind roz-bonbon!! 

Dar să vedeți când se pornesc călușeii, când încep să se învârtească, să se aprindă luminițele și să sclipească oglinjoarele, înrămând pe Goga & Bugs Bunny, Bolintineanu & Donald Duck, Bacovia & dragoni pitici chinezești! E amețitor! 

Pariez că e un proiect finanțat de... primăria Bucureștiului ori de cea de sector, evident, din bani publici. Oare cât de corijenți la română și la bunul simț au fost cei ce au produs, dar mai ales cei ce au aprobat această cacealma de proiect, înscris, cu siguranță, la capitolul "educație pentru mase"? 

Nu-i amendează nici un comitet de părinți, de profesori și educatori, ori grupul Prietenilor parcului IOR, ori vreun ong ecologic pentru batjocorirea culturii naționale și intoxicarea spațiului public? 

Nu ezitați să vizitați acest monument al (sub)culturii pentru retardați! 

Eppur si muove!

Pui de vulpe

Mănăstire de stepă moldavă. Seara spre miezul nopții, dupa sfârșitul privegherii. Puzderie de stele. O maică îmi amintește lecții de astronomie uitate. Ne clătim ochii, de atâtea constelații, în pământ. Un pui de vulpe se plimbă pe aleile din fața monumentalei biserici, la un pas de odăjdiile maicilor. Nu se ferește de ele. Adulmecă ceva printre rondurile de flori, bine îngrijite. 

Mănăstirea e mare, înconjurată de ziduri trainice de piatră, aleile sunt măturate-lună, dar el s-a strecurat printr-o gaură de zid și nici nu simte nevoia să se ascundă. La găini nu s-a priceput să ajungă. Maicile îl văd adesea și îl lasă in pace. Astă iarnă venea și o căprioară - îmi povestește maica cu astronomia - și a trăit multă vreme acolo, hrănită de ele. Apoi a plecat, dar se mai apropie uneori și le privește de la distanță.

Ierusalimul-note de pelerinaj (21). Taina Crucii și a Iordanului

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 17 martie 2018

Punte de legătură între Vechiul și Noul Testament, Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din locurile cele mai tainice, mai încărcate de istorie sfântă și mai vibrante duhovnicește ale Ierusalimului. Este unul din puținele lăcașuri păstrate aproape integral din Ierusalimul medieval. Refăcută de împăratul Iustinian I (sec. VI) peste ruinele bisericii construite de regii georgieni Sf. Mirian al III-lea cel Întocmai cu Apostolii și Vahtang Gorgasali, apoi distrusă de perși (sec. VII) și de arabi (sec. VIII), mănăstirea este rezidită cu sprijinul regelui Bagrat al IV-lea al Georgiei (sec. XI), devenind centrul comunității georgiene din Ierusalim până în secolul al XIII-lea.

Vremuri grele au venit după plecarea cruciaților și cucerirea Ierusalimului de către mameluci. Dar și în această perioadă de încercare, lăcașul a dat câțiva neînfricați călugări georgieni, care au mărturisit pe Hristos. Printre aceștia, Sf. Mucenic Luca al Ierusalimului (+1277), stareț al mănăstirii, ucis de mameluci pentru că și-a apărat în fața sultanului confrații întemnițați de noii dregători musulmani; și înflăcăratul Sf. Mucenic Nikoloz Dvali, care, inspirat în viziune de Sfântul Ioan Botezătorul și de Maica Domnului – cum atestă hrisoavele - a propăvăduit Evanghelia în moscheile din Damasc, pentru aceasta fiind închis de mai multe ori și ucis de persani (+1314). În această mănăstire și-a dat mucenicescul sfârșit și Sf. Salomeea Georgianca, o călugăriță care, după ce a apostaziat sub presiunea islamică, s-a reîntors la Hristos și a fost torturată pentru aceasta. Datorită dârzeniei acestor călugări, mănăstirea nu îndură jugul islamic mai mult de o jumătate de veac, astfel că, la insistențele Bizanțului, monahilor georgieni li se permite să se întoarcă și să-și reia viața. 

 

Mănăstirea înflorește în secolele XVI-XVII, când, în plină ocupație otomană, devine un important centru de copiere și păstrare a manuscriselor. Abia spre mijlocul secolului XVII, din cauza unei proaste administrații, mănăstirea sărăcește și decade, astfel că în 1685 georgienii sunt nevoiți să o vândă Bisericii grecești a Ierusalimului, căreia îi aparține și azi. Viața monahală a continuat, s-a înființat în secolul XIX și o școala grecească, dar niciodată nu s-a mai ajuns la râvna și înflorirea din perioada ivirită. 

Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din puținele lăcașuri istorice din Ierusalim cu arhitectură autentică unitară și singurul (din câte am văzut) cu fresce ortodoxe valoroase și bine păstrate. De o mare frumusețe și monumentalitate, frescele vechi georgiene îmbracă, potrivit canonului bizantin, toți pereții somptuoasei biserici de piatră, inclusiv coloanele laterale robuste, și sunt atracția turistică principală a mănăstirii. Multe inscripții originare georgiene au fost șterse sau acoperite cu litere grecești, fapt întâmplat, însă, abia la mijlocul secolului XX. 

 

Descopăr, spre nesperata mea bucurie, micul portret în frescă al lui Șota Rustaveli, îngenunchiat în rugăciune sub icoanele mari ale sfinților Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul de pe coloana din dreapta a navei centrale a bisericii. Rareori, detaliile menționate în ghiduri reușești să le descoperi la fața locului! Dar acest portret, aproape liliputan în raport cu impozanța celor doi sfinți care îl patronează - potrivit canoanelor iconografice medievale - este poziționat la înălțimea unui stat de om, așa că e ușor să-l observi: e aproape ceea ce se cheamă întâlnire față către față a privitorului cu „tabloul”, lucru rar întâlnit în iconografia murală, datorită organizării preponderent verticalizate a acesteia. Legendarul poet al Iviriei, devenit persona non grata în patrie, s-a retras aici de la curtea Sfintei Regine Tamar, a trăit și a creat aici multă vreme și se pare că tot aici a murit. Nu i se cunoaște locul mormântului. 

 

Loc de mare încărcătură duhovnicească, Mănăstirea Sfintei Cruci concentrează mult mai limpede „fluidul” creștin-ortodox decât Sionul și chiar decât Eleonul, unde amestecul de „fluide religioase” este mai complicat, iar decelarea „sunetului fundamental”, mai anevoioasă.

Faptul pnevmatic fundamental al Mănăstirii pare a fi materialitatea soteriologică a „pietrei ei de temelie”, care este rădăcina arborelui triseminal (originat treimic, din trei esențe diferite) al Crucii, plantat de Lot. Privim icoana naivă a udării arborelui „doar cu apă din Iordan”, cum spune legenda. De ce tocmai din Iordan? Iordanul e la câțiva kilometri distanță, iar o astfel de nevoință, derulată pe timp de mulți ani, cum continuă legenda, este asemenea exercițiilor de extremă ascultare ascetică ale Patericului. Pentru că Iordanul e apa purificării și pocăinței, consemnată ritualic de Sfântul Ioan Botezătorul. Imbibat de apa spălării păcatelor, lemnul Crucii se pare că a fost pregătit de Dumnezeu chiar în esența sa naturală a prelua, prin jertfa lui Hristos, păcatele oamenilor. Astfel, lemnul Crucii devine continuatorul chiar materialnic al lucrării mântuitoare a apei Iordanului... În câtă adâncime a tainei Își pregătește Dumnezeu, chiar și în planul firii, poteci pentru împlinirea deplină, în duh și în trup, a cuvintelor Sale!

(Va urma)

 [Fotografiile aparțin autoarei]

Vedeți și:  

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (3) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (4) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (5) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (6) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (7)

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (8)  

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (9) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (10) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XI) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XII) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIII) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIV) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XV (Ierusalimul armenesc) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XVI („Și pietrele vor striga!”) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XVII) - „Mamă va zice Sionului omul...” 

Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină 

Ierusalimul. Note de pelerinaj [19] De la David la Beatles 

Note de pelerinaj [20] Tainele mănăstirii Sfintei Cruci

Note de pelerinaj [20] Tainele mănăstirii Sfintei Cruci

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 9 martie 2018

    Coborâm de pe Sion cu tolba plină, conștienți că nu am adunat decât câteva firimituri din bogăția insondabilă a acestui munte. În pofida devastărilor năvălitorilor – când romani, când turci sau persani, dar și cruciați - , care au ras de atâtea ori Ierusalimul, făcându-l una cu pământul, vatra Sionului a rămas; sub imperii și guvernări diferite, chiar de religii diferite, dar a rămas. Căci Sionul e chintesența civilizației ebraice și fundament al celei creștine. Dar ce puțin din toate acestea ajunge până la pelerinul grăbit! Ignoranța te face superficial sau insensibil la adâncimea tainelor. Iar aici, pe Sion, ca în toată Țara Sfântă, oricât te-ai fi pregătit înainte, nu ai cum să nu te simți ignorant. Riști să te încurci în slalomul printre vestigii străvechi și mistere, a căror identitate a fost mai mult sau mai puțin coruptă de interminabilele războaie și împropriată după bunul plac când de un cuceritor, când de altul. Pe Sion trebuie să mai întâi să știi, ca apoi să simți și să înțelegi. Chiar dacă la un moment dat uiți totul, trebuie să ai de unde uita! Altminteri pleci cu tolba aproape goală.

    Astfel că și noi „ne-am plinit tolba” nu atât de la Foișorul Cinei de Taină, a cărui arhitectură nu evocă nimic din emoția sobră a „euharistiei primordiale” ori din teofania covârșitoare a Rusaliilor, nici de la Capela Adormirii și nici de la absconsul Mormânt al lui David, ci ne-am plinit-o în piațeta îngustă, mărginită de toate aceste lăcașe, la auzul taifasului dintre un tânăr prinț și un bătrân cerșetor, uniți de iubirea de muzică și de străini. Iată, ieșită în stradă, dragostea de oameni – agapis -, la care ne-a chemat, din Foișorul Apostolilor Săi, Dumnezeu!

    O căutasem între relicvelele din muzee, dar ignoranța sau superficialitatea ne-a făcut să o scăpăm printre degete. Atunci Dumnezeu ne-a arătat-o într-o formă mai concretă și mai accesibilă, la doi pași de noi! Abia acum o vedem! Cu tolba plină coborâm de pe Sion, muntele Domnului și al lui David și muntele Bisericii lui Hristos! De aici, de pe muntele Cinei de Taină și al Rusaliilor, se revarsă ființa omului celui nou, născut din sângele lui Hristos și legănat de harfa lui David.

 
  În câteva minute, promptul autocar coboară dealul domol către vest și ne aduce într-o vale mănoasă și largă, în fața zidurilor roase de vremuri, dar inexpugnabile ale unei maiestuoase mănăstiri fortificate, pe care o identificăm după numele străduței care ne duce până în pragul intrării: Șota Rustaveli. Este Mănăstirea georgiană (astăzi grecească) a Sfintei Cruci, construită, conform tradiției, pe locul copacului sădit odinioară de Lot, din care a fost făcută crucea răstignirii lui Hristos. Se spune că rădăcina copacului se află aici, într-o modestă capelă subterană, înconjurată cu o rozetă de alamă și acoperită cu o lespede de marmură.

 

  Pe pereții capelei și deasupra portalului de intrare în biserica mănăstirii, icoane vechi în stil popular ilustrează istoricul copacului Crucii, pe care acum îl aflăm: Lot fugind din Sodoma; Lot primind de la unchiul său, patriarhul Avraam, trei lăstari (de măslin sau de pin, de chiparos și de cedru); Lot plantând lăstarii, apoi udând copacul numai cu apă din Iordan (cum spune legenda); tăierea copacului și cărarea lemnului spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mântuitorului și Răstignirea.

    Ce sfâșietoare și înălțătoare, în același timp, istorie păstrează acest loc! Nici nu știi dacă cu durere sfântă sau cu bucurie nepământeană să te închini în acest lăcaș, care consemnează, ca peste tot la Ierusalim, atâta suferință, dar tot atâta sfințenie.

    Mănăstirea a fost construită de georgieni în secolul al IV-lea, probabil, chiar de primul rege creștin al Iviriei, Mirian al III-lea, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, care i-ar fi făcut cadou valea respectivă cu ocazia pelerinajului aceluia la Locurile Sfinte, după convertirea sa, împreună cu toată Georgia, la creștinism. Chiar dacă ansamblul a fost distrus și reconstruit de mai multe ori, el păstrează vechea arhitectură bizantină, cu impozanța ei aspră și trainică.

(Va urma)

Fotografiile îi aparțin autoarei.

 

 

Vedeți și:  

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (3) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (4) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (5) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (6) 

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (7)

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (8)  

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (9) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (10) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XI) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XII) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIII) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIV) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XV (Ierusalimul armenesc) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XVI („Și pietrele vor striga!”) 

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XVII) - „Mamă va zice Sionului omul...” 

Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină 

Ierusalimul. Note de pelerinaj [19] De la David la Beatles