Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 6 august 2016
Debutul
în lung-metraj al regizoarei Catrinel Dănăiață, care a avut
premiera internațională la Festival de la Karlovy Vary, în a cărui
competiție oficială a fost selectat, surprinde plăcut prin
maturitate, emoție si profunzime. Telenovela „Narcisa
sălbatică“ (2010-2011), multe episoade ale căreia tânara
cineastă le-a regizat, a făcut-o cunoscută publicului român și
i-a oferit o serioasă experiență de platou, care în “Dublu”
își spune din plin cuvântul.
Având
un simț nativ al firescului, Catrinel Dănăiață nu se lasă,
însă, robită de acesta, asemeni altor congeneri ai săi, ci își
definește mize mai precise și mai înalte, selectate din realitatea
românească de azi. Debusolarea tinerei generații, a unei
generații fără ideal social, individualiste și răsfățate de
soartă, dar care riscă să rateze din lipsa țelului superior, este
tema filmului său.
E
adevărat că tema debusolării face parte din simptomatologia, mai
mult sau mai puțin conștientizată de autori, a tânărulului
cinema autohton. Dar cel mai adesea ea ia forma simplei constatări a
blazării și neîmplinirii personale și familiale, ca, de pildă,
în multe din filmele realizate după scenariile lui Răsvan
Rădulescu (filmul său de autor, Felicia înainte de toate,
Boogie, Marți după Crăciun, filmele
lui Cristi Puiu…), dar și în multe altele.
Filmul
lui Catrinel Dănăiață, cu un scenariu scris de regizoare și
Alexandra Axinte, depășește discret aceste limite, fără a atinge
zona metafizicului, dar ajungând cu brio și exploatând masiv zona
psihologicului de mică și medie adâncime. Căci întreg filmul se
învârte și își construiește substanța în jurul angoaselor
personajului principal, tânărul arhitect George, și a crizei sale
existențiale. Ceea ce oferă actorului protagonist, Bogdan
Dumitrache, prilejul unei partituri dinamice și bogate, rare ca
factură în cinemaul românesc contemporan, de care protagonistul se
achită cu brio. E adevărat că și restul echipei actoricești
(Dorian Boguță în rolul șefului său, Maria Dinulescu, în rolul
iubitei pasagere, Catrinel Dumitrescu în rolul mamei, Cosmina
Stratan, în rolul iubitei oficiale, Corina Moise, Teodor
Corban...) îi dă replica la
aceeași măsură, între toate personajele existând, din punctul de
vedere al interpretării, ceea ce se cheamă “o chimie perfectă”.
Dramaturgic,
filmul este construit pe tensiunea dintre viața profesională
sufocantă a lui George, prins într-o mulțime de proiecte
internaționale ca într-o capcană, și deriva vieții sale
personale, în care acesta încearcă să găsească nu atât
stabilitate, cât un debușeu emoțional față de monotonia
birocratică din firma de arhitectură la care lucrează.
Workaholic,
George nu este un om frivol și nu are orgolii donjuanești, dar e
destul de neexersat în capacitatea de a-și cunoaște și comunica
sentimentele, ceea ce îl face fragil în primul rând în fața
șefului său, care îl exploatează ca pe un bun profesionist, dar
aceeași incapacitate comunicativă îl handicapează în încercarea
sa de a-și construi o relație stabilă sau chiar o familie.
Înconjurat de femei, ca de niște punți de salvare – mama, care
încearcă sa-i poarte de grijă de la distanță, iubita oficială,
care îl plictisește prin insistența burgheză cu care, încă de
la începutul relației, vrea să aibă grijă de el, o verișoară
cu un copil mic (care în film poate fi văzută la fel de bine și
ca fostă soție), pe care o vizitează repetat în momentele de
depresie, George nu caută stabilitatea, ci ceea ce el crede că s-ar
numi libertate și romantism, pe care le găsește în persoana
iubitei pasagere, aproape fără identitate (alias Maria Dinulescu),
pe care o cunoaște într-un bar, dar nu îi știe nici măcar
numele, cu care dezvoltă o relație furtunoasă și impredictibilă.
Acest
dans al egocentrismului masculin debusolat în interiorul unui cerc
feminin van, divers și fals protector amintește de mari repere ale
cinematografiei universale, mai ales ale celei italiene (un “8 1/2”
de Fellini, un Antonioni din perioada sa medie și târzie).
Scriitura filmului face această comparație compatibilă, iar
profesionalismul scenariului și buna orchestrație interpretativă,
ca și decorul (Grigore Pușcariu) și coloana sonoră (Andi
Vasilescu), susțin această perspectivă aproape coregrafică.
Desigur că astfel de
comparații riscante, valide formal și punctual, pot avea
volatilitatea cronicii, dacă nu vor fi susținute de o angajare
conștientă a autoarei pe o asemenea direcție.
Rămâne
pe retina spectatorului lunga secvență finală de la țărmul
mării, a dragostei și despărțirii lui George de iubita-fantomă,
care, după noaptea petrecută de cei doi pe plajă, dispare, moment
care ne duce, prin vibrația sa inefabilă, la cele mai bune
meditații asupra iubirilor disolutive ale lui Antonioni.
Postări
