”Bacalaureat” - un examen al societății române de azi

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 14 mai 2016

În orice clasament al cineaștilor români ai tinerei generații, oricât de restrictiv, Cristian Mungiu își va găsi locul. Nu atât datorită originalității temelor ori a provocărilor de limbaj, căci e greu să vorbim de originalitate în cadrul Noului Val românesc, când însuși contextul ”valului” configurează un cvasi-unison tematic și stilistic generațional, făcând ca individuația să fie adesea dificilă. Cât datorită seriozității și atașamentului cu care își pregătește și abordează fiecare subiect (începând de la scurt-metraje și continuând cu lung-metrajele aclamate la Cannes) și al curajului de a fi întotdeauna el însuși. 

 

Cristian Mungiu nu preia mecanic reflexe generaționiste de a filma și gândi (chiar dacă nu e deloc străin de acestea) ci, atent la realitatea înconjurătoare (mai mult decât alți congeneri ai săi, care se autodefinesc ”realiști”), filtrează, analizează, își pune întrebări și își asumă situații de viață, reușind să plăsmuiască în fiecare film al său un univers artistic propriu, suficient sieși și inconfundabil. Lucrul acesta se vede în toate filmele sale, încă de la debut: în comedia dramatică Occident, în drama controversată cu accente tragice 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în comedia istorică-omnibuz Amintiri din Epoca de Aur (film unic ca gen în filmografia românească postdecembristă), dar cel mai mult, în și mai controversatula dramă psihologică cu tematică religioasă După dealuri, de o complexitate și acuratețe unică în cinematografia noastră postdecembristă, poate chiar în întregul cinema românesc. 

 

Fiecare film al său - declară regizorul-scenarist și producător - încearcă să realizeze o sinteză a ”celei mai importante teme din acel moment” a societății românești. E o ambiție să-ți propui, ca cineast, acest lucru, dar e o demonstrație de bună stăpânire a propriilor resurse să și reușești. Lui Mungiu îi iese. Preocupat (ca și alții), încă de la Occident, de obsesia națională a emigrării, precum (tot ca și alții) de cavernele incurabile ale cotidianului românesc, Mungiu reia aceste teme, inspirându-se creativ și din rezultatele recente ale congenerilor săi (mai ales ale lui Corneliu Porumboiu), le recombină și le particularizează în drama de familie Bacalaureat. 

 

Selectat în competiția oficială la Cannes, care e tocmai în curs de desfășurare, Bacalaureat este mai puțin provocator din punct de vedere etic decât anterioarele drame-tragedii ale regizorului, care au iscat controverse debordate mult dincolo de sfera cinematograficului. Bacalaureat este, în primul rând, o dramă psihologică și de familie, fără provocări ale corectitudinii morale (și, subsidiar, religioase). Dimpotrivă, tocmai această corectitudine, cea morală, în aspectele ei familiale și sociale, este interogată. Aceasta e tema principală a filmului. Astfel, fără să cadă în păcatul generalizării gratuite, filmul desenează ceea ce este în viziunea regizorului un tablou generic al societății românești a ultimului deceniu. 

 

Acțiunea este plasată într-un orășel montan de provincie, iar subiectul, centrat în jurul unui medic chirurg de succes și a fiicei acestuia, Eliza, unicul copil, aspirantă, mai mult la insistențele tatălui, la studenție în Anglia. A fost chiar admisă la facultate, cu bursă, și nu mai are decât de trecut bac'ul ca să împlinească visul părinților. În dipolul creat de cei doi intervin celelalte personaje - mama, care se opune plecării Elizei și a cărei relație cu soțul se răcește pe zi ce trece; bunica, aflată de partea mamei, instructorul auto al Elizei, care mai târziu se descoperă a fi și iubitul fetei, ulterior și reprezentanți ai vectorilor sociali (poliția, procuratura, cadre spitalicești, directorul liceului, potentați locali), atrași în firul narativ de accidentul căruia îi cade victimă Eliza în ajunul bacalaureatului. Filmul are o rețea destul de densă de relații interpersonale (atipic pentru Noul cinema românesc), bine susținute actoricește, și un ritm destul de alert, potențat și de falsa pistă polițistă pe care e construit. Soluția e preluată inspirat de la Comoara lui Porumboiu, cineast de la care Mungiu mai preia aici, tot creativ, și licențele foarte personale de expresivitate lingvistică (repetiții obsesive și episoade de umor involuntar din Polițist-adjectiv și din Metabolism...).

Rămân pe retina memoriei inoportunele citate latinești ale procurorului ageamiu, care abia îngaimă românește, abuzul până la obsesie al formulei ”E okei”, rostită la unison de părinți și copii - marcă a metabolismului lingvistic urban de ultimă oră și, trist și ridicol, unic factor de coeziune între generațiile momentului, apoi saluturile mecanice cu ”Doamne-ajută”, rostite fără acoperire, accentuate vizual de icoanele din ambientul unor personaje care nu fac niciodată apel la Dumnezeu. (Acest apostrof stilistic oferă, în sfârșit, o cheie neambiguă pentru înțelegerea atitudinii regizorale față de credință din După dealuri). Dar plastica formală a limbajului e folosită de Mungiu nu doar în scop satiric (de taxare a formelor goale), ci și (ceea ce-i mult mai dificil) în scop dramatic. E o demonstrație de forță regizorală momentul de la poliție, când Eliza trebuie să-și recunoască atacatorul, suspecții fiind puși să repete fraza cu care fata fusese amenințată în timpul tentativei de viol. Repetiția obsesivă a amenințării grosolane în momentul reconstituirii verbale a atacului produce în Eliza un climax emoțional (și singurul): fata, până atunci rezervată, izbucnește în lacrimi - este punctul de culminație psihologică al filmului. 

 

Dacă ar fi ceva de reproșat filmului, care se vrea realist, este presupusa nostalgie după comunism a chirurgului de 49 de ani, care și-a petrecut studenția în ultima perioadă ”epocii Ceaușescu”, când mai toată intelectualitatea română era tacit pro-occidentală. E adevărat că tema nostalgică nu e sâcâitoare, ci e devoalată discret de izolate replici ambigue, care capătă valoare simbolică doar pe afișele filmului (”Când eram la școală, se vedea mai frumos pe partea cealaltă”). Un singur cadru o susține: fresca proletcultistă conservată din vremuri apuse pe peretele școlii, pe care se profilează, spre final, chipul copilului Matei (fiul amantei chirurgului). Nostalgia respectivă ar fi fost mai adecvată, din punct de vedere generațional, bunicii Elizei și ar fi putut da astfel credibilitate singurului personaj inconsistent dintr-o galerie tipologică, altminteri vie și convingător susținută interpretativ. 

ADDENDA

Și totuși, despre ce este acest film? Regizorul declara că voise să facă un film despre sistemul corupt din România și, pentru a nu vorbi la modul general, s-a aplecat asupra învățământului. Totuși, filmul nu are ca subiect principal corupția din învățământ sau în genere, în sensul marii corupții, ci sistemul micului trafic de influență, practicat în cazuri excepționale, care relativizează astfel legea, punând, la o adică, individul, să zicem pe cel bine intenționat, cu problemele sale benigne, deasupra legii, atunci când legea e prea rigidă. E rău asta? Este bine?... Mungiu consideră că e foarte rău și că această mentalitate e cauza tuturor relelor naționale. Și că, atâta vreme cât aceasta nu poate fi dezrădăcinată, România nu va avea viitor. De aceea, chirurgul nostru talentat își pregătește fiica să emigreze. Dialogul, tot mai consistent, din ultima parte a peliculei, pare să vină direct dinspre regizor, pentru a expune această perspectivă. Care perspectivă, să recunoaștem, a devenit ea însăși de destulă vreme un clișeu, iar personajele filmului gravitează, în dialogurile și opțiunile lor, în jurul acestui clișeu. Dar acest clișeu aparent salutar și aparent democratic, al legalitarismului, adică al legii, mai presus de om, pentru care pledează indirect filmul, nu conține, de fapt, nucleul tiraniei, al unei corectitudini politice fanatic înțelese? Aceasta ar putea fi tema unui alt film, în care analiza sistemului românesc să nu ignore (sau bagatelizeze) complexitatea valorilor umanului, prin definiție superioare oricărui sistem. Dar  e nevoie de un Wajda pentru asta... 

Întâmplare cu un călugăr

Desen de Elena Dulgheru

Publicat în revista Lumea Credinței nr. 6 (155) / iunie 2016
 
Să faci doamnele bătrâne dintr-o biserică de cartier să tacă în timpul slujbei e o performanță. Nici preoții, chiar cei râvnitori, nu se prea bagă peste ele. Vorba ceea: ”Preoții ăștia sunt veniți de ieri-de azi, iar ele au scăunelul plătit acolo, cu contribuții la zi, de pe vremea lui Ceaușescu”. Ele sunt nelipsite de la slujbe de zeci de ani, iar părintele, care le-ar putea fi copil, cum să-și permită să le spună ceva?! Și părinții, chiar dacă sunt oameni vrednici și cu rânduială, se jenează și tac... 

După momentele-cheie ale liturghiei și momentele de apoteoză ale corului, doamnele răsuflă și încep să schimbe în șoaptă cuvinte, cu bucuria sinceră a revederii: ”Ce mai faci? Hristos a-nviat! Cum stai cu sănătatea?” Vecina ar vrea să se roage, dar e o impolitețe să nu răspundă, și-apoi cum să strici bucuria revederii? Și îi răspunde... și cealaltă îi răspunde din nou, doar așa, câteva cuvinte, sau mai mult... Am încercat odată să le apostrofez, dar am încasat-o zdravăn și de atunci tac. În biserica asta, veche de peste 60 de ani, doamnele cu permanent impecabil în culori sidefii dețin majoritatea numerică și se pare că sunt într-o relație bună cu preotul din generația mai veche, care încă slujește, așa că... e bine să fie pace. În această ”pace” m-am nimerit și eu în Duminica Tomii. 

Mi-am găsit un loc de liniște în centru, unde lumea stă concentrată, apoi oboseala m-a adus în aripa laterală... aripa duioaselor șușoteli, unde micile anturaje fac legea. În suita de fețe vorbitoare, care mai de care mai distinse, de pe scaunele ocupate din vreme, figura severă a unui călugăr face notă aparte. Chipul lui le scrutează nemulțumit. Dar doamnele se fac că nu observă, oricum - nu-i așa? -, ele știu să mențină tonul scăzut, că sunt bine educate. Și asta trebuie să se vadă! Dar călugărul vede altceva și... până la urmă le explică ce. Doamnele strâng busumflate din buze, cu privirea fixată în gol, evitând ostentativ privirea mustrătoare a monahului. Îl vor pedepsi cu ignorarea, oricum nu-i de prin părțile locului! Îl felicit scurt pentru curaj pe noul venit. Acesta îmi întinde entuziasmat crucifixul să îl sărut. De acum vom avea liniște! Dar liniștea nu durează mult, căci altă distinsă doamnă, chiar din coasta călugărului, și-a descoperit o bună cunoștință pe celălalt scaun, și aceasta nu aude prea bine... De la altar răzbate vag rugăciunea Sfintei Împărtășanii, dar, cum doamnele nu se împărtășesc, de ce ar trebui să participe la acest moment?! Răbdarea călugărului e scurtă și, pe un ton scăzut, dar cu gesturi ample și amenințătoare, acesta le vorbește de mânia lui Dumnezeu. Pe la urechi îmi șuieră ceva asemeni unui ”blestem duhovnicesc”, iar doamna strânge și mai tare din buze, sfidând îndrăzneala veneticului. Acesta îmi caută privirea, dar nu i-o mai acord. 

La sfârșitul slujbei schimbăm câteva vorbe. Îi spun să mai treacă pe aici, că e nevoie de o voce autoritară, care să facă puțină ordine. Doar un bărbat în sutană poate disciplina ifosele matriarhatului îmbătrânit din pridvor! Monahul mă privește cu simpatie. ”Vă place părintele Arsenie Boca?” mă întreabă. ”Da”, îi răspund. Îmi dă o fotografie cu acesta și o iconiță a Maicii Domnului de la Nicula. ”Sunt dintr-un loc aparte!”, precizează monahul, misterios. Nu îl întreb de unde. ”Pe aceasta să o păstrați!”, îmi spune cu complicitate, arătând fotografia alb-negru. (”Dar cu cealaltă ce să fac?”, îmi înghit, ușor stupefiată, întrebarea prostească...). Părintele intră în vervă. Vorbim despre rânduiala din biserică, despre seriozitate, eu, văzându-i vehemența, încerc să le iau, totuși, apărarea vajnicelor dudui în continuare apostrofate, ca unor veterane obosite, dar care, de bine, de rău, au îndurat vremuri de restriște în Biserică, de care noi, cei mai tineri, nu am avut parte. În fine, fiecare cu măsura și cu înțelegerea lui, îi zic, dar ți-ai găsit! Monahul e necruțător! ”Cum își permit ele să vorbească? Pot ele face ce a făcut părintele Arsenie Boca? Dar părintele Argatu, pe care lumea îl considera vrăjitor, dar părintele Cleopa, Iustin Pârvu?... Pot ele să facă toate astea?” Tonul călugărului, la fel de scăzut ca și până acum, devine tot mai monologal. Încerc să-i spun că, poate, nu așa ar trebui să punem problema, că nu de performanțe duhovnicești este vorba, dar acesta mă taxează rapid, cu aerul că emite un adevăr absolut: ”Sunteți șovăielnică!”, apoi, luând aer în piept, mă scrutează cu un fel de simpatie dominatoare, diagnosticându-mi pe loc ceva probleme de sănătate, după care pleacă satisfăcut... Măi, să fie!... Mă simt ca în adolescență, când mă alerga prin parc o țigancă ghicitoare, care insista să-mi spună câte-n lună și-n stele, iar eu n-aveam chef s-o ascult. 

Ce vină au părinții Arsenie Boca, Cleopa, Iustin Pârvu..., că unii le apreciază asceza și harismele cu măsura performanței sportive, pe care încearcă apoi s-o imite cu naivitate, degenerată în exaltare și dorința de a epata? Nu mistica rugăciunii și lucrării lăuntrice, ci forma exterioară și dorința de dominare. ”Bociști”, ”antibociști” și babe guralive... Un orgoliu major, pseudo-inițiatic, luptând pentru a se impune peste orgoliile burgheze, minore ale pleromei neorânduite... Nu-i de mirare că atunci reacționează raționaliștii Bisericii, încercând să stopeze un fenomen de autoamăgire și de amăgire a altora. De mirare e, însă, că și cei de la comisia ”antidopping duhovnicesc” adesea intervin tot lumește, contestând modelul exemplar din pricina nevredniciei emulilor exaltați și căzând, astfel, în plasa greșitei puneri a problemei. În performanță clarvizionară sau ascetică stă trăirea noastră evanghelică? Pe astea le-a predat Hristos ucenicilor Săi? Acestea sunt daruri de sus, respectiv mijloace de accedere la iubirea lui Dumnezeu, care în faptele dragostei și înțelegerii față de aproapele se arată. Oare nu înțeleg acești exaltați că, încercând să imite modelul exemplar doar în manifestările sale vizibile (în special în cele care i-au adus slava), dar nu și în osteneli, nu în jertfă, aceștia urmăresc, de fapt, slava de sine, vădită limpede de plăcerea cu care-și racolează emulii și încearcă să-i domine? Și că, prin această naivitate a duhului și orgoliu ostentativ, întunecă imaginea de sfințenie a personalității duhovnicești la care au, probabil, sinceră evlavie? Și câte tulburări de aicea!... Parcă am fi pe vremea controverselor dintre partizanii celor trei mari ierarhi, vasilienii, grigorienii și hrisostomienii, pe care doar autoritatea Bisericii, cu dragostea și înțelepciunea ei, a reușit să-i împace... 

Un monah sobru, cu privirea adâncită în sine, iese dintr-o biserică de cartier. ”Ce călugăr frumos!”, zice o bună creștină, tocmai trecând pe acolo. ”Frumos? Mda... Stai numai să-ți povestesc!...”

Încă o punte între țările ortodoxe: Cuv. Vasile de la Poaina Mărului

Aceste punți se văd cu greu de pe pământ, căci au punctele de sprijin ancorate în cer, numai arcele lor se coboară, ca niște ugere pline de lumină, peste pământ. Dar puțină lume e dispusă să survoleze cu ochiul, fără să se înfioare, jarul de pe pământ, ca să vadă podurile de har și să se adape din apa cerească.

Rușii tocmai l-au prăznuit, pe 8 mai, iar noi, pe 25 aprilie. Îi pronunță cu greu numele, într-o ruteano-vlahă ad-hoc (”Polyanomerlulskij”), dar îi cunosc bine (parcă, mai bine decât noi) biografia și scrierile de învățătură. El îl consideră un sfânt de-al lor, stabilit în Moldo-Vlahia, după cum noi îl știm ca sfânt român, venit din Malorusia. Și așa, cerurile ortodoxe împreună se adună. Fericiți cei ce știu să le vadă și însetează după ele! Cercetarea lor ne dă șansa ca și pământurile noastre împreună să lucreze în curăție, pace și cinste, spre slava Cuvântului ce le-a zidit.  

Sfântul Vasile ( † 25 aprilie 1767) s-a născut în 1692 la Poltava (Ucraina) și s-a dedicat încă din tinerețe slujirii lui Dumnezeu. Prin anul 1713, împreună cu alți monahi, se stabilește la mănăstirea Dolhăuți (lângă Focșani), unde a fost stareț vreo 20 de ani, după care s-a mutat la schitul de la Poiana Mărului. În 1733, sprijinit de domnitorul Constantin Mavrocordat, construiește aici o biserică și chilii, pe care le închină direct Muntelui Athos (cu care are strânse legături), dându-le statut de stavropighie.

La Poiana Mărului s-a dedicat rugăciunii minții, dar și, alături de alți monahi cărturari,  traducerilor din părinții filocalici (Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie, Filoteu Sinaitul...). La operele ultimilor trei a scris prefețe valoroase, în care tâlcuiește cuvintele acestora despre rugăciunea lui Iisus, insistând asupra importanței trezviei și a rugăciunii lăuntrice.

A reușit să îmbine tradiția isihastă cu rânduielile vieții de obște și a slujbelor bisericești, după tipicon athonit (dar ușor prescurtat).

Un vestit ucenic al său, o altă punte de legătură între cerurile Ortodoxiei, este Cuviosul Paisie Velicikovski, tot traducător, stareț de mănăstire și isihast, tuns în călugărie de Cuviosul Vasile la Sfântul Munte în 1750.

Mai multe:
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-cuvios-vasile-la-poiana-marului-118753.html
și mai detaliate: 
http://www.pravoslavie.ru/53367.html
http://azbyka.ru/otechnik/Vasilij_Poljanomerulskij/prepodobnyj-vasilij-poljanomerulskij/

Sfântul neomartir Platon (Iovanovici), arhiepiscop de Banja Luka

Azi, 5 mai (pe stil nou), e prăznuit Sfântul neomartir Platon (Plato), Episcop de Banja Luka, martirizat de uslași pe 5 mai 1941. 

S-a născut în 1894 la Belgrad, din părinții Elena și Ilya Iovanovici, ortodocși evlavioși și buni patrioți, originari din Herțegovina. A primit la botez numele Milivoe.

A urmat școala în orașele Vrana și Niș, apoi Academia Teologică din Belgrad. Încă de pe băncile facultății s-a călugărit, cu numele Platon (în cinstea Sf. Mucenic Platon, la care avea mare evlavie) și a fost hirotonit diacon și apoi preot. Fiind foarte râvnitor și având un ascuțit simț al dreptății, încerca mereu să-și ajute confrații în acele vremuri tulburi și ajungea adesea în situații dificile, dar Dumnezeu îl ajuta să le depășească. I-a fost încrediințată păstorirea mănăstirii Rakovaț, apoi a ocupat funcții de conducere în administrația Bisericii și a învățământului religios, fiind un profesor foarte iubit și de elevi, și de superiorii săi. 

Patriotismul și altruismul său s-au manifestat mai ales în timpul Războaielor balcanice și a Primului Război Mondial, conflagrații care au zguduit Serbia din temelii. Părintele arhim. îi hrănea pe ofițeri și soldați, dar se îngrijea și de săraci și orfani, foarte mulți în vreme de război. Din acest motiv era foarte iubit și respectat de popor și se bucura de multă autoritate în cercurile Bisericii, ceea ce a stârnit invidia politicienilor Serbiei, care l-au dat jos din scaunul episcopal și l-au obligat să se pensioneze. Primind fără cârtire această încercare, părintele muncea pe oriunde pentru o bucată de pâine, pe care să o împartă și celor mai nevoiași decât el. A lucrat și ca muncitor la cantină. 

Peste un timp arhim. Platon a fost readus în scaunul arhieresc, dar a devenit o persona non grata, aflată mereu sub suspiciunea potentaților vremii. În 1931 a fost uns episcop vicar al Patriarhiei Serbiei. Patriarhul de atunci, Varnava i-a proorocit sfârșitul mucenicesc.

Încă de la începutul activității arhierești, episc. Platon, alături de Patriarhul Varnava, de restul clerului sârb și de popor, s-a opus Concordatului, o înțelegere a Regatului Jugoslav cu Vaticanul (semnată în iulie 1937), prin care acesta primea dreptul la prozelitism împotriva Bisericii Ortodoxe Sârbe. A participat la ”Litia sângelui” din Belgrad (19 iulie 1937), o procesiune a preoților sîrbi împotriva expansionismului catolic, înecată în sânge de jandarmi (la ordinele ministrului de interne, un catolic slo), dar prin pronia lui Dumnezeu a scăpat nevătămat. Ca director al unei tipografii mănăstirești, publica materiale de avertisment asupra pericolului Concordatului pentru poporul sârb ortodox.

În 1938 este ales arhiereu de Ohrid-Bitolsk, iar în 1939, episcop de Banja Luka, unde va păstori puțină vreme (1 oct - 6 mai 1941). Este primit cu entuziasm de cler și popor, dar cu răceală de o parte a politicienilor, care văd în el o personalitate puternică, în stare să le zădărnicească planurile de destabilizare a țării. Dar și aceștia sunt dezarmați de iubirea și smerenia arhiepiscopului. 

Odată cu debutul Celui de-al doilea Război Mondial, sănătatea Vlădicăi se înrăutățește mult și acesta cade la pat, stare din care nu își va mai reveni. Ca urmare a ocupației germane, Croația s-a autoproclamat stat independent. S-au declanșat prigoana, teroarea, deportările și crimele împotriva sârbilor și a Bisericii Ortodoxe. Toată furia ustașilor s-a îndreptat împotriva arhiepiscopului de Banja Luka, aceștia cerându-i să demisioneze. Cu toate că știa ferocitatea călăilor săi și cu toată slăbiciunea datorată bolii sale, Vlădica a rămas neclintit, răspunzându-le cu curaj că nu își va părăsi niciodată scaunul și păstoriții încredințați de Dumnezeu. 

În noaptea de 5 spre 6 mai 1941 ustașii l-au arestat pe bolnavul arhipăstor, împreună cu prot. Dumaș Subotici și i-au dus în afara orașului, pe malul rîului Vrban, unde i-au torturat îngrozitor, după care i-au aruncat în apă. Trupurile mutilate groaznic în timpul torturilor, recuperate din apă, au fost văzute de multă lume. Vlădica a fost înmormântat în secret în cimitorul militar din Banja Luka. Ulterior moaștele i-au fost mutate în nou-construita catedrală Sinodală din Banja Luka, iar după canonizarea sa, în 1998, au fost depuse într-o raclă aflată pentru închinare în aceeași catedrală.

Cazurile preoților sârbi martirizați de uslașii croați în acea tulbure și controversată perioadă sunt numeroase, dar puține ajung până la noi. Ce-i drept, nici românii nu se omoară să cunoască de la sursă istoria vecinilor lor și a fraților lor de credință.  

Tradus prescurtat după: http://azbyka.ru/days/sv-platon-yovanovich-banjalukskij

Alte surse: http://acvila30.ro/sfantul-mucenic-platon-episcop-de-banja-luka/, 

http://orthodoxwiki.org/Platon_of_Banja_Luka,

Энциклопедия "Древо"
Despre ”Litia sângelui”: http://www.liveinternet.ru/users/3048019/post213458873/  

”Tinerețea” lui Sorrentino, între amăgire și fascinație

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 aprilie 2016

Cel de-al șaptelea lung-metraj al lui Paolo Sorrentino, ”La giovinezza” (”Tinerețe”, 2015), este o melodramă cu accente comic-autoironice despre despre problematica omului de artă confruntat cu finele biologic al vieții. Pelicula reia atât dezbaterea, cât și motivele principale ale producției anterioare a regizorului și scenaristului italian, ”La grande bellezza" (Oscar - 2014 pentru cel mai bun film într-o limbă străină, BAFTA, Golden Globe și alte distincții). 

 

Dar dacă protagonistul din ”La grande bellezza" era un cineast aflat spre sfârșitul carierei, însă încă în formă, care-și evaluează traseul de viață artistică și personală și se întreabă asupra sensului creației, ”La giovinezza” împarte aceleași interogații artistic-existențiale între doi protagoniști, amici de o viață - un compozitor retras din activitate și un regizor care-și realizează ultimul film -, pe care îi confruntă, în plus, cu iminența degradării fizice și a morții. Aceeași cheie duios-ironică îi ajută pe cei doi prieteni să facă față elegant confruntărilor fără drept de apel ale senectuții, până la un punct: acela al limitelor realului și materialismului, dincolo de care antenele lor interioare nu se avântă. 

 

Câteva clișee, vechi de vreun secol și ceva - adică aproape eterne, cel puțin în convențiile modernității - domină viziunea asupra artei a personajelor celor două pelicule. Nelipsita boemă, cu decadența aferentă, practicată moderat, mai mult de bon ton, refrenul marilor iubiri și al eșecurilor, familia dramatic fisurată și menținută în viață doar datorită unor fidele consoarte sau progenituri, pe care sacrificiul le-a umplut de frustrări, jocul vanităților de salon, al capriciilor, compromisurilor și iluziilor genialității, toate acestea se confruntă cu o stare de îndrăgostire permanentă și obsesivă de Frumos, ca valoare absolută și aproape mistică, propusă de regizor ca unica ”virtute” inatacabilă a artistului, văzut ca tipologie socială. 

 

Problematica se revendică totodată din clasicism și din romantism, așa că o putem numi acum clasică, adică opozită valorilor postmoderne. Paolo Sorrentino are priceperea să îmbrace tot acest tablou, în fond, desuet și neoriginal, lipsit de teze novatoare, dar și de inovații formale, în haine agreabile, urmând, de la distanța propriei auctorialități, soluțiile unor Woody Allen și Federico Fellini: umor inteligent, situații oarecum năstrușnice, sinceritate și autoironie, strălucire vizuală și senzualitate. Lipsa acțiunii alerte și a ritmului susținut, specific woody-allen-iene, în favoarea introspecției și a estetismului, dar și accentele suprarealiste îl apropie, totuși, mai mult de Fellini, fără ca Sorrentino să atingă (ori măcar să-și propună, și e bine că nu face asta!) umanismul profund sau dimensiunea de parabolă a capodoperelor marelui său compatriot. Reușita acestui melanj stilistic este agreabilitatea cvasigenerală, probată de succesul la public și de cariera festivalieră a celor două filme. 

 

Sorrentino alege să își plaseze povestea, care este mai mult o înșiruire de scene de viață aproape nonconflictuale și dialoguri, incluzând multe amintiri, într-o stațiune din Alpi, locație tipică pentru depănarea trecutului și a întrebărilor existențiale, acreditată de un Thomas Mann în ”Muntele vrăjit”, dar probată recent și de ”Nori peste Sils Maria”, drama psihologică a francezului Olivier Assayas (2015). Totuși, protagoniștii filmului (interpretați de legendarul Michael Caine și de Harvey Keitel, într-un cuplu actoricesc de zile mari) sunt mult prea cufundați în problemele lor, pentru ca muntele să-și arate puterea taumaturgică sau simbolică (așa cum se întâmpla, la un moment dat, în ”Nori peste Sils Maria”). Iar Sorrentino este mult prea burghez (prin afinități) și prea dramaturg (adică foarte concentrat pe jocul raporturilor dintre personaje), pentru a apela la asemenea soluții.

Filmul mai beneficiază de prestațiile veteranei Jane Fonda (o bombă de energie, în episodicul, dar savurosul rol de compoziție al fostei iubite și partenere de platou a bătrânului regizor, abandonată de acesta), al mai tinerei Rachel Weisz (în rolul fiicei frustrate a compozitorului libertin, a cărei viață personală se face și se desface în timpul scurtului sejur montan-balnear) și al fotomodelului român Mădălina Ghenea (afișată inițial pe post de sex-bibelou, dar inserată ingenios de Sorrentino în dramaturgia formală a peliculei).

”Sarea pământului” (2) - fotografie și adevăr

Apărut în Lumina Literară și Artistică / aprilie 2016

Foamea rece a fragmentarismului postmodern aglutinează felii tot mai masive de realitate, fără să le metabolizeze în nimic. Foame pătimașă și rece, pe care o vedem în cinema și în artele vizuale, inclusiv în fotografie. Obiective ultraperformante inspectează epiderme și depărtări, desfoliază interstiții altădată necunoscute privirii, dar nu mai știu să facă materia să vorbească. Ipostaze ale corporalității, captate la rezoluții astronomice, își clamează invariabil prezența, dar nu mai știu să își afirme identitatea. Digitalizarea imaginii și fragmentarismul par să fi privat arta fotografică de expresivitatea umană, înlocuind-o cu expresivitatea monotonă a mașinii sau a mulajului. Arta fotografică recentă, contaminată de duhul reclamei, nu mai surprinde suflete, ci figuri, șarade, iluzionisme și măști, țipete, dar nu și problematici existențiale, orice, numai nu esența umanului. Dar aceasta abunda pe clișeele primelor decenii ale artei fotografiei. Ce s-a întâmplat? 

 

Aceste întrebări mi le-am pus în urma vizionării documentarului lui Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado, ”Sarea pământului”, despre viața și opera fotografului brazilian Sebastião Salgado (n. 1944). Căci arta fotografiei nu necesită doar tehnică și simț estetic, ci și caracter, ba chiar eroism. Pentru că, dintre toți artiștii vizuali, fotograful este cel care se aruncă cel mai mult în focul realității imediate, iar talentul lui se măsoară prin capacitatea de surprindere a acestui foc. Dar asta e valabil la fotografia de reportaj, mi se va spune, nu și în peisagistică sau în portret. Ba da, demonstrează Sebastião Salgado, care știe să surprindă la fel de bine ”focul” unui chip sau al unui peisaj, pentru că are puterea și temeritatea să empatizeze la fel de bine cu un muncitor din furnicarul infernal al unei mine de aur, cu un copil african extenuat de vântul deșertului, dar și cu o morsă răsfățându-se între ghețurile arctice. ”Am adormit odată lângă doi lei de mare în Galapagos”, își povestește Salgado aventurile cu camera în mână, care l-au învățat să se împrietenească cu o balenă, ce ar fi putut oricând să-i spulbere cu coada mica ambarcațiune, dar nu a făcut-o, și să fie politicos cu triburile de gorile, pentru a fi acceptat în intimitatea lor. 

 

”Dacă o fotografie nu este destul de bună, înseamnă că nu ești suficient de aproape”, spunea un mare fotograf al secolului XX. Nicăieri nu am văzut elefanți, care să aibă grația și diafanitatea din clișeele lui Salgado; nicăieri turmele de bivoli africani nu își reverberează sinuozitățile coarnelor în lumină, cu muzicalitatea din cadrele fotografului brazilian, care știe să transforme greul pământului în simfonie a aerului. Orice animal te acceptă lângă el, trebuie doar să îl respecți, ne învață temerarul explorator. O iubire atotcuprinzătoare, ce nu cunoaște frica și îmbrățișează deopotrivă oameni și animale, solitudini și aglomerări de suflete, destine fericite și tragedii, îi deschide fereastra spre intimitatea generativă din spatele vizibilului. Puțini fotografi reușesc acest lucru, și mai puțini îl obțin în toate genurile abordate, de la peisaj la reportajul de război sau al muncii, așa cum o face Sebastião Salgado. O smerenie înnăscută îl face să nu se situeze niciodată deasupra subiectului, ajutându-l să vadă esențe și frumuseți pe care multe genii ale imaginii le-au ratat. Descoperind prin fotografie adevărul.

 

”Suferința pe care am văzut-o m-a schimbat”. Refuzând calea ușoară a fotografiei comerciale, dar și stratagema (folosită de destui regizori, jurnaliști, fotografi) de a profita creativ de durerile altora, Salgado revine iarăși și iarăși în universurile de suferință investigate, petrece luni și ani întregi în tabere de refugiați din Nigeria, Etiopia, Mali, ori printre muncitori din mediile cele mai neprielnice, pentru a descoperi peste tot demnitatea, emoția, viața, care - ne arată cadrele sale - supraviețuiesc și celor mai teribile tragedii. Învăluiți în poeme ale luminii (căci lumina, fotografului nu i-o poate lua nimeni), surghiuniții săi devin icoană.

Prima parte a cronicii: Fotografie reîntoarsă în spirit: ”Sarea pământului”, o biografie de Wim Wenders a lui Sebastião Salgado

”Francofonia” (2) - triumful și decăderea ideii europene

Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 9 aprilie 2016

Având ca pretext o apologie a celui mai important muzeu al Franței, adică o apologie a Franței, ca inimă a Europei, și a clasicismului european, ”Francofonia” lui Sokurov chestionează prezentul nostru european și planetar, asupra capacității sale de supraviețuire, în confruntarea cu cele mai grave amenințări din istoria sa, acelea ale disoluției identitare. Chiar dacă nu erau atât de evidente ca azi, simtomele disoluției Europei erau resimțite din plin de regizor în 2013, anul producerii filmului. Aceeași fusese și macro-tema filmului ”Faust” (2011), o adaptare liberă după drama lui Goethe, emergentă cultural, așadar, din cel de-al doilea nucleu al ”ideii europene”, Germania, peliculă cu care ”Francofonia” împarte o anumită complementaritate. Cu diferența că ”Faust”-ul lui Sokurov vorbea despre moartea omului european ca individ, o moarte spirituală, care în ”Francofonia” își manifestă, polifonic și catastrofal, dimensiunea continentală.

Concentrator al vectorilor vieții și morții, ”orașul luminilor” adună, ca un magnet, marile aspirații și realizări europene, depozitându-le la Luvru, Muzeul prin excelență. Priviri atente, aruncate parcă pentru prima dată asupra exponatelor sale, clasice sau puțin cunoscute, ne fac să vedem autenticitatea umană înscrisă pe pânzele vechi. Chipuri din trecut ne privesc și parcă respiră, cu o vivacitate mai prezentă decât cea a contemporanilor. Măiestria lui Sokurov de a face un tablou să vorbească prin racursuri neașteptate și abia perceptibile efecte optice este inegalabilă. ”Ce ne-am face fără muzee?” - se întreabă maestrul, a cărui voce răsună direct în coloana sonoră. ”Ce aș fi devenit eu dacă nu aș fi cunoscut chipurile strămoșilor mei?” Și ”cum se face că tocmai cultura europeană este cea care a inventat portretul?” Nevoia aceasta de a comunica între generații, întru conștientizarea istoriei, a artei portretului este considerată de regizorul-filosof o coordonată specifică a ideii europene. Triumful și decăderea acestei idei definesc perimetrul semantic al acestui film, așa cum nimeni n-ar fi crezut (sau poate doar Eisenstein!) că arta cinematografică poate s-o facă.

Dar soarta Luvrului este pusă în joc în 1940, odată cu ocuparea Franței de armata germană. Pornind de la acest moment istoric, filmul urmează filonul dramaturgic al dialogului dintre cei doi decidenți ai sorții muzeului, Jacques Jaujard, directorul Luvrului și contele Metternich, șeful comisiei germane pentru protecția operelor de artă din teritoriile ocupate, care are indicații să rechiziționeze colecțiile Luvrului. Sokurov evită pista bătătorită a urmăririi relației alunecoase dintre cei doi, ajutându-ne să le înțelegem relația din priviri, cadrate și iluminate la fel ca privirile personajelor din vechile tablouri. Incursiuni bine documentate, susținute de fotografii de epocă, în biografia celor doi opozanți îi arată că, cu toate că aveau convingeri politice diferite, ambii erau veritabili patrioți, gata să-și jertfească viața pentru țările lor. Judecarea atitudinii potentaților politici actuali față de patrimoniile țărilor lor, dar și ale țărilor inamice, cade în sarcina spectatorului. Regizorul doar livrează discret datele acestei ecuații.

Sokurov se întreabă asupra motivației ascunse a înființării în Reichstag a comisiei Kunstschutz, atipice unui guvern de război, și dacă nu cumva cauza intimă a războaielor sunt tocmai marile opere de artă. Admirația lui Hitler pentru arta franceză era binecunoscută, amintește regizorul. Defilează prin fața noastră sfincși și alte monumente ale antichității, sechestrate de Luvru - comentează pelicula - ca ”prizoniere” din războaiele pierdute de Lumea Veche în fața modernității. Tonul nu e vindicativ, dimpotrivă, regizorul omagiindu-l pe Hubert Robert, unul din arhitecții Luvrului, personaj căruia Sokurov i-a dedicat un întreg film (”Robert. O viață fericită”, 1996). Un alt argument al tezei înaintate este Napoleon Bonaparte. Acesta, în ipostază de stafie locatară a muzeului, își admiră portretele din tablourile glorificatoare în care e imortalizat, decretând că ”Statul nu poate funcționa fără muzee” și afirmând legitatea istorică dintre imperialism și cultul personalității în artă, fără care - sugerează regizorul cu o ironie abia sesizabilă - victoria cuceritorului n-ar fi deplină.

Figura ușor hilară a împăratului francez este secondată, cu aceeași ironie discretă, de a doua stafie, a Revoluției franceze, întrupată de o actriță cu trup emaciat, care la orice întrebare a împăratului repetă mecanic Liberté, égalité, fraternité, dicton ce își pierde în rostirea ei orice substanță. Democrație fără acoperire și imperialism autosuficient, acest oximoron al gloriei Franței, cum sugerează regizorul, eșuează pe ”Pluta Meduzei”, coșmarescul tablou al romanticului Gericault, prevestind naufragiul întregii Europe. Nu poți să nu te înfiori decoperind că tabloul evocă profetic avatarurile în Mediterană ale refugiaților din 2015, eșuați în cavalcada de asaltare a Europei, într-o degringoladă a istoriei în care binele și răul nu se mai pot discerne.

Naufragiul real este și punctul final al filonului narativ din prezent, dialogul pe internet dintre regizor, aflat în cabinetul său, și căpitanul vaporului care transportă colecțiile Luvrului, surprins într-o furtună pe mare.

Ceea ce s-a salvat în 1940, grație înțelegerii a doi oameni de onoare, pentru care arta și omenia au fost mai presus de dușmănia politică, riscăm să pierdem acum, datorită pierderii generale a nobleței și omeniei, sugerează regizorul...

Chiar dacă axa narativă a prezentului nu atinge tensiunea de thriller, tensiunea ideatică și planul meditativ sunt atât de original dezvoltate și juxtapuse cu cel estetic, relația dintre vocea tablourilor și istoria Europei e atât de viu pusă în valoare, surprinzând fără să obosească, încât filmul se urmărește cu sufletul la gură. 

___________________

Prima parte a cronicii filmului: ”Francofonia” (1) - o elegie pentru Europa

 

Taxi

Taxiul evlaviei

33 de meșteri mici

Au plecat prin țară

Cu elanuri de pitici

Dup-o catedrală.

Cu taxiul evlaviei

Căutau de zor

Un lăcaș de-nchinăciune

La televizor.

Fanți, starlete și masoni

Toată fruntea țării

Caută la unison

Locul închinării.

Margarete, trandafiri

Bine pomădate

Antrenate în figuri

Scump remunerate.

Și o crainică de știri

Plină de langoare

Zâna relelor vestiri

Telecomandate.

Playboy, barzi cu umeri lați,

Show-meni, ce de fețe!

În smerenii exersați

Vin să ne învețe.

Dacă stai să îi asculți,

Numai platitudini

Depănate prețios

De la altitudini.

Monștri sacri, cu verb greu,

Ași în declamații

Caută un Dumnezeu

Pentru-a lor ovații.

Scriitori stipendiari,

Fâțe aclamate

O capelă cer, de lemn,

Pe nerăsuflate.

O capelă de-un pogon,

Cam cât patru scânduri

Să-și ridice un blazon

- citiți printre rânduri!

Cu smerenie și mult sârg

33 de vipuri

Au făcut rumoare-n târg

Și mai multe clipuri.

Dar mă dor Apolodor,

Doare Oana Pellea,

Leșe cu al său fior

- asta vă e pielea?!

Oameni buni, seduși de huni,

Prinși de o stihie,

Ce-ați cătat în ăst conclav

Și-n babilonie?

De-L aveți pe Dumnezeu

-n inimile bune,

Dați-I loc și-n târgul meu,

El să ne adune!

De vă place să cântați

Pe o scenă plină,

De ce vreți să-L sechestați

Pe Cel Ce-i Lumină?

Dacă pentru show-ul tău

Alegi stadionul

De ce-i dai lui Dumnezeu

Spațiu cu pogonul?

Cu taxiu-n bălării

33 de vipuri

Se-mproșcară-n evlavii

Nu poți să-ți închipui!...


_____________________________________________________

Update
Ca să fie pasele umoristice complete, pamfletul "Taxiul evlaviei" a luat o mențiune la Festivalul național de poezie satirico-umoristică "Ion Budai Deleanu", ediția a VI-a, din 26-28 august 2016 de la Geoagiu (jud. Hunedoara). Cred că sunt singurul poet contemporan, cunoscut în special pentru poezie mistică și religioasă, premiat pentru versuri satirico-umoristice! 

”Dumnezeu preferă lemnul?...”

Catedrala Tsameba (a Sfintei Treimi) din Tbilisi

”Dumnezeu preferă lemnul? Lemnul și spațiile mici?” Ce frumos sună! La fel ca o reclamă la Dedeman, făcută în Postul Paștilor pentru cumpărătorii evlavioși. 

Dar iată că nu, e un cântecel în care un domn pretinde că Îl caută pe Dumnezeu și nu Îl găsește, pentru că spațiul în care Îl caută, al Catedralei Mântuirii Neamului, este prea mare. Așa o fi... dar nu știu de ce, eu nu pot să-l cred, cred că domnul ăsta caută de fapt altceva... după cum cred că tot altceva, iar nu pe Dumnezeu, caută și celelalte VIP-uri media (actori, cântăreți, crainice...) care i se alătură, dintre care unele au, dar le au în felul lor, personal, dar cele mai multe nu le au defel cu biserica și credința. 

Catedrala Sf Sava din Belgrad

Unii cântă în falset, chinuindu-se să își ia un aer puritan și autoritar într-o chestiune care se vede cât de colo că îi depășește. E greu să fii actor fără să-ți asumi rolul! E greu să te prefaci că aperi credința, când faptele tale profesionale și publice te-au legitimat de repetate ori că ești de partea cealaltă, ori de nici una, adică de partea valului oportunităților maxime, indiferent de unde ar bate acesta! Și nu este doar un singur nume dintre cei 33 în această situație. Dar să lăsăm ”vocile smerite” și ”limbile de lemn” să trăiască în ”spațiul mic” al înțelegerii lor limitate despre gramatica sacrului!  

Și să le urăm, cu aceeași smerenie, antene mici, de lemn, studiouri și spații de emisie la fel de mici, public și rating mititel, cu ajutorul cărora să îl găsească pe Dumnezeul pe care Îl caută... Dar tare mi-e teamă că nu-L vor găsi (pe Cel adevărat, nu pe cel al oportuniștilor), pur și simplu pentru că nu poți găsi ceea ce nu cauți! 

Gramatica sacrului nu de la crainice și lăutari se învață, chiar dacă lăuta multora o prețuim! Dacă cei mai mulți din ”cei 33” și-au făcut lecțiile în breslele lor, fapt pentru care patria îi prețuiește, postura de voci ale poporului sau societății civile, pe care și-au arogat-o (unii din ignoranță, alții din tupeu) e aiuritoare și îi descalifică moral și uman.

Ca să Îl găsim pe Dumnezeu într-o catedrală, să citim ce au scris despre proiectul catedralei naționale un Eminescu și un Camilian Demetrescu.

Asta, dacă ne e lene să tragem cu ochiul la celelalte țări ortodoxe din jurul nostru și să admirăm monumentalitatea bizantină de cel mai bun rafinament a catedralelor din capitalele lor!  

Catedrala este altarul consacrării unui neam - Interviu cu pictorul Camilian Demetrescu [1]

Patriarhul Kirill și Duma de Stat - din dialogul Bisericii Ortodoxe cu puterea

 

Sursa: www.patriarchia.ru/

Pe 29 martie, Patriarhul Kirill a vizitat (pentru prima dată) Duma de Stat din Moscova (organul legislativ al țării), ținând o alocuțiune în fața deputaților, urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri. Întâistătătorul nu a făcut prelegeri despre credință, nici nu i-a tras de urechi pe deputați, ci, pe un ton cordial, a făcut observații și a sugerat soluții în chestiuni administrative și pragmatice, propunând un model de viață creștină a cetății.

Patriarhul a subliniat că politica de stat trebuie să reflecte o etică creștină, prin promovarea valorilore familiei într-o societate tot mai seculară, care încearcă să elimine din sânul ei toate formele autentice ale iubirii; prin recuperarea moralității televiziunii și a cinematografiei, în promovarea căreia statul trebuie să se implice mai mult; prin cultivarea bunătății și a omeniei în societate, dar și în rândul funcționarilor guvernamentali, cărora - a spus Patriarhul - nu li se cere doar o bună pregătire politică și administrativă, ci și calități umane pe măsură; prin scoaterea din nomenclatorul străzilor moscovite a unor personaje nefaste din istoria bolșevismului. 
Atent la pasiunile novatoare ale edililor moscoviți, Patriarhul a atras atenția la prezervarea identității istorice a capitalei ruse. ”Nici un străin nu va veni la Moscova, din Australia sau din altă parte, ca să viziteze zgârie-norii pe care-i construiți voi!”, a spus Patriarhul, subliniind că relația dintre tradiție și inovație trebuie să fie organică și complementară, iar în nici un caz dihotomică. ”Eliminarea sau absolutizarea oricăreia dintre aceste două dimensiuni este periculoasă. Tradiția nu înseamnă întregul trecut: aruncăm gunoiul dintr-o casă veche, dar nu aruncăm fotografiile părinților, aceasta ar fi o crimă!... Dar valoarea esențială a tradiției este cea morală. Valorile morale sunt invariabile. S-a mai încercat în istorie, inclusiv în istoria noastră (a Rusiei - n.n) această schimbare, după cum se încearcă în lume și acum, dar de fiecare dată asemenea schimbări s-au soldat cu catastrofe!”, a mai spus Patriarhul. 

Întâistătorul i-a chemat pe oamenii de cultură din Rusia, în special pe cei din cinema și TV, să abordeze tema moralității, considerând că actualele tele-show-uri și filme produse în Rusia, care vorbesc doar despre adulteruri, bani și înșelătorii, sunt dezgustătoare. Înalt Prea Sfințitul Kirill a spus că recuperarea rolului moral și educativ al cinematografiei și televiziunii trebuie să fie o politică de stat, cu un rol activ în ocrotirea căsătoriei și familiei, valori care trebuie apărate cu orice preț.

______________________
Observația mea: Un Patriarh care gândește așa, chiar dacă are o bună experiență a Occidentului, este impropriu să fie acuzat de tendințe eretic-ecumeniste (adică de uniatism).

Chestiunea atât de disputată a relației dintre stat și Biserica Ortodoxă, pe care mulți analiști o consideră insolvabilă, căreia teologia politică nu îi găsește un răspuns adaptat la realitate, nici măcar unul conceptual, și pe care radicalii stângii o amendează ca indezirabilă, iată că își găsește astfel un model. Lipsit de relația de vasalitate, de tensiuni evidente și de crispări. Acestea există, desigur, dar în rândul societății civile, cu pluralismul ei firesc, dar foarte greu guvernabil (sau imposibil). Desigur că aceasta e doar fața vizibilă a aisbergului, vor spune scepticii. Dar trebuie început cu ceva. Cu un consens și cu o față vizibilă. E nevoie doar de încredere și onestitate reciprocă (precum și de onestitate față de Dumnezeu), pentru ca această față vizibilă să devină tot mai mare și mai trainică. Regicidurile dor mult prea tare și se vindecă mult prea greu... Se pare că, măcar la nivelul elitei politice, rușii au învățat ceva din istorie!...
 

Surse: http://www.patriarchia.ru/db/text/4416252.html,
https://lenta.ru/news/2016/03/30/toshnilovka/, https://polit.ru/article/2016/03/30/kirill/, 
Cuvântarea integrală: http://tv-soyuz.ru/peredachi/slovo-na-vstreche-s-deputatami-moskovskoy-gorodskoy-dumy