CEREMONIA TUNELULUI ELVEȚIAN - PROLOGUL UNUI NOU FASCISM?

Publicat in Ziarul Lumina din 25 iunie 2016 și preluat de platforma Cultura vieții din 28 iunie 2016. De acolo, preluat de newsnetcrestin.blogspot.ro / 28.06.2016, de agnus dei – english + romanian blog / 27.06.2016,  Octavpelin's Weblog /28 iunie 2016. Pe 10 iulie, textul a aterizat, cu titlu modificat (”Ceremonia tunelului Gotthard, expresia ”artistică” a unei noi nebunii/”) și fără menționarea numelui meu, pe platformă Anonimus, care a înnădit la finele analizei și câteva fraze ale lui Adrian Papahagi...  

Spectacolul desfășurat cu ocazia inaugurării pe 1 iunie a tunelului elvețian Gotthard, cel mai lung și adânc din lume, a stârnit multă vâlvă. Rapid mediatizat de presa main-stream, care s-a limitat la comentarii tehnice și oficial-mondene, dar a excelat în prezentarea materialelor foto-video, incitantul ceremonial a fost preluat și disecat de mai toate tipurile de presă. Filmările profesioniste, cu mai multe camere și montate în mai multe filmulețe, au fost realizate, probabil, de înșiși organizatorii evenimentului. Producerea și mediatizarea lor imediată confirmă dorința realizatorilor de popularizare a spectacolului-fabulă și de exportare a acestuia dinspre elită spre mase. 

 

Elemente de satanism și mitologie alpină, elogii aduse filmului mut, dar mai ales culturii trupului sănătos și muncii robotizante (oare unde am mai văzut asta?...), cerebrări ale libertății transgenderilor (pe care le tot vedem), prosternări colective în fața unor altare obscure și jubilări ale țapilor cu peruci colorate. Ireproșabil realizat din punct de vedere artistic de regizorul de teatru german Volker Hesse, mega-spectacolul cu un buget de 8 milioane de Euro, prezentat în fața a înalți funcționari și comisari europeni și care a antrenat peste 600 de dansatori, acrobați și actori, are de ce să ne tulbure. 

 

Comentariile tabloidelor subliniau cerebrarea mitologiei Alpilor și a muncii, părând mai degrabă praf în ochi sau ”primul nivel de lectură a fabulei”. Le-au urmat analizele mai substanțiale, dar cam mecaniciste, ale unor publicații de nișă, specializate în vânătoarea de ocultisme. Ele au fost preluate ca pâinea caldă și fără prea mult discernământ de presa de masă, astfel încât toată lumea știe acum că ”ceva putred” s-a petrecut în burțile Alpilor. 
 

Toți comentatorii, însă, par să ignore mesajul esențial al spectacolului. Că ceremonii sataniste și, mai nou, cerebrări ale transsexualismului, tot apar în ultima vreme (la concertele Lady Gaga, heavy-metall ș.a., la concursul Eurovision din 2015...).  Publicații specializate în ”hermeneutici conspiraționiste”, dar fără o competență teoretică în domeniu, se întrec în a decripta, adesea abuziv, simboluri oculte în ceremoniile olimpiadelor, în arhitectura marilor aeroporturi și a templelor moderne, pe bancnote, în superproducții hollywoodiene, în animații pentru copii, în muzică, jocuri video, modă etc. Prezența, oricât de îngrijorătoare, a elementelor acestor culte în cadrul mega-ceremoniei alpine nu ar trebui, așadar, să ne mai mire. Și totuși, conjuncția acestor elemente alcătuiește o configurație semantică mai îngrijorătoare decât în cazurile citate.

Căci mesajul profund al spectacolului e dat de combinarea pachetelor de semne și simboluri vehiculate: mistice (sataniste), (homo)erotice și sociale (ale muncii și guvernării). Acestea din urmă, cele mai consistente, sugerează segregarea societății în două clase: ”pietonii”, întruchipați de muncitorii minieri, energici, inexpresivi și robotizați - gloata majoritară. Cea de a doua este clasa ”aristocratică” nenumeroasă, relaxată și excelând de sportivitate, a dansatorilor în lenjerie albă din ”trenul progresului”, care, împins de muncitorii pedeștri, traversează glorios scena. (La vechii egipteni nuditatea în public - aici, lenjeria albă sugerând nuditatea - era o prerogativă exclusiv a regalității. De altfel, trei scarabei suspendați, într-o scenă alegorică destul de obscură, vizibili doar într-unul din montajele video, vor continua motivul egiptean). ”Aristocrații”, tot timpul la înălțime și grupați în perechi, nu interferă cu ”gloata”, numai ei au drept la răsfățul iubirii, sau mai degrabă al desfrâului (hetero sau homo) și sunt în relație apropiată cu ”geniul răului” (piticul mascat seminud cu aripi albe), cu care călătoresc în același tren. Grotesc și spectral, acesta planează deasupra lor, protejându-i și înfricoșând, parcă, gloata, din care doboară câțiva muncitori. 

 

Separarea netă a celor două clase - sugerează spectacolul - nu se face după avere și specificul muncii, conform normelor capitalismului clasic, ci prin ”natura” lor diferită. ”Firea” dansatorilor în alb nu e amestecabilă cu cea a ”gloatei majoritare”. ”Natura” lor (biologică, tehnologică, etică) e intrinsec diferită! Dar cum pot interfera biologicul cu tehnologicul și eticul, pentru a produce o nouă ”specie”? Răspunsul, cândva de domeniul SF, îl sugerează noile tehnologii cyborg și transgender, cu ideologiile aferente, care transpar repetat în fundalul spectacolului. E vorba de apariția unei noi ”rase” dominatoare, a unui nou ”supraom”? Căci încă de la apariția lor pe mesele scenariștilor, ulterior ca personaje în filme și jocuri (așadar în fantasmele tinerei generații), iar azi în laboratoarele de biotehnologie, aceste două ”specii” sunt văzute ca superioare normalității. Profețiile Übermensch-ului lui Nietzsche, premergătoare nazismului, întrupate în Metropolis-ul lui Fritz Lang și în toate speciile de Frankensteini, renasc din catacombele unui tunel, mai actuale ca niciodată. Sunt rizibile oare? Nu știu. Dar Ivan Turbincă m-a învățat că râsul este un bun tonic. 

 

Un singur lucru mă miră. Cum de producătorii spectacolului, vizibil atât de siguri pe pârghiile prezentului, ignoră că ”nu mor caii când vor câinii” și că viața oricărei dictaturi este cu atât mai scurtă cu cât nedreptățile comise pentru instaurarea și menținerea ei sunt mai grave?

________________________

Surse:

http://www.dailymail.co.uk/news/article-3620446/A-winged-baby-semi-naked-dancers-man-bird-s-nest-head-Switzerland-decided-mark-opening-world-s-longest-rail-tunnel.html

http://stirileprotv.ro/stiri/international/elvetia-a-inaugurat-cel-mai-lung-tunel-feroviar-din-lume-constructia-a-fost-sfintita-de-preoti.html.

http://www.activenews.ro/externe/Ceremonie-cu-elemente-sexuale-si-SATANISTE-la-inaugurarea-celui-mai-lung-tunel-din-lume.-Au-participat-liderii-europeni-inclusiv-cancelarul-german-Angela-Merkel-si-presedintele-francez-Fran%C3%A7ois-Hollande-133992

http://www.activenews.ro/externe/Ceremonie-cu-elemente-sexuale-si-SATANISTE-la-inaugurarea-celui-mai-lung-tunel-din-lume.-Au-participat-liderii-europeni-inclusiv-cancelarul-german-Angela-Merkel-si-presedintele-francez-Fran%C3%A7ois-Hollande-133992   

Ceremonia din exterior: http://www.dailymail.co.uk/news/article-3620446/A-winged-baby-semi-naked-dancers-man-bird-s-nest-head-Switzerland-decided-mark-opening-world-s-longest-rail-tunnel.html

Ceremonia din interior: https://www.youtube.com/watch?v=JVw_mPvYcDM

O înregistrare integrală: Ceremonia Luciferina en la Inauguración del Túnel de San Gotardo

Animațiile Xeniei Simonova: când lacrimi se nasc din nisip

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 11 iunie 2016; Preluat de Cultura Vieții din 17/06/2016

Pe măsură ce tehnicile de animație avansează, devansând cele mai demiurgice ambiții ale naturalismului și forțând înspre maladiv senzorialul spectatorului, este firesc să apară și tendința inversă: a simplității. 

Întoarcerea la simplitate începe să se manifeste, discret dar continuu, în animația actuală (desenată, cu păpuși etc.), dovedind eficiența emoțională a lucrurilor simple, în care omul este creator nemijlocit. De la supertehnologii la manualitate sau la minimalizarea aportului tehnologic: această tendință de recâștigare de partea omului a inteligenței artistice și talentului, acaparate de mașină, se observă în filmul animat, atât în realizarea personajelor și fundalurilor, cât și a sintezei mișcării, adică a ritmului și montajului. Aș numi-o o tendință de dealgoritmizare, ori mai precis de smulgere a algoritmurilor creative de sub apanajul mașinii. Căci algorimul, în realizarea unui artefact ca desenul animat - repetarea ciclică a unor proceduri potrivit unei formule date, oricât de complexe - va avea o altă vibrație dacă va fi executat de mâna omului, iar nu de mașină. 

Un caz extrem, în care artistul renunță cu totul la instrumentele de desen, folosindu-și în acest scop doar degetele, am văzut la pictorul și realizatorul de film animat Alexandr Petrov. Un alt instrument important la care a renunțat Petrov este suprafața separată pentru decoruri, peste care în animația clasică (manuală sau computerizată) se proiectează personajele și obiectele în mișcare. Aceste două renunțări fundamentale, operate de genialul artist, alături de mesajul poveștilor sale, au condus la o poetică a desenelor (mai precis, picturilor) sale animate, sintetizabilă prin cuvintele-cheie: ”empatie”, ”căldură”, ”vibrație”, ”umanism”.

O altă tehnică simplă și foarte plastică, în care instrumentul nemijlocit de desen este mâna, este animația cu nisip. Nisipul (sau o pulbere oarecare) este aplicat pe o suprafață transparentă, iluminată de dedesupt, și modelat (în timp real sau în afara cadrului) de mâinile animatorului. Și în acest caz, anularea distincției dintre personaje și fundal (desenate pe aceeași suprafață plană), alături de blândețea impresionistă a tușelor fără contururi precise, specifice tehnicii nisipului, conduc la senzația fascinantă a continuei transformări și osmoze, sentimente prezente și la Petrov.

Animația cu nisip e consemnată de prin anii 60, printre pionierii săi fiind Caroline Leaf, studentă la Harvard, care a realizat în 1968 filmulețul ”Nisipul sau Petrică și lupul”. Alți animatori solitari, precum elvețianul Nag Ansonge, alte nume din Ungaria, Israel, China, Belarus, Polonia i s-au alăturat. Dar tehnica nu a luat amploare, rămânând multă vreme una din nu puținele nișe experimentale ale domeniului. Notorietatea și-a câștigat-o în ultimii ani, datorită atât versatilității internetului, dar mai ales a găselniței spectacolului multimedia, a sand-art-show-ului, lansat de televiziuni, în galele de deschidere ale unor festivaluri, campionate sportive sau alte evenimente ultramediatizate. Astfel s-au lansat mai mulți ”artiști ai nisipului”, ca Cedric Casimo, Nadia Amlou, Tetiana Galitsyna, David Myriam, Ilana Yahav.

Printre aceștia se află și tânăra ucrainiancă Xenia Simonova, lansată în 2009 de concursul-tele-show de franciză ”Ucraina are talent”. Temele de mare rezonanță socială abordate, propria fotogenie (artistul fiind, în acest caz, o parte a spectacolului) și talentul (nu doar artistic, ci și managerial) i-au asigurat numeroase invitații la spectacole de mare popularitate și un prestigiu internațional în domeniu. 

 

Simple vizual, pline de căldură și accesibilitate, animațiile cu nisip ale Xeniei Simonova stârnesc ropote de aplauze, lacrimi și emoții pure în întreaga lume. Faptul că filmulețele ei nu prea se deosebesc ca stil și tematică de cele ale concurenților ei nu pare să deranjeze. În fond, tehnica, foarte restrictivă, aproape că dictează stilul, iar temele angajate, politic-corecte și mobilizatoare, propuse de organizatorii mega-spectacolelor, configurează și ele un spectru artistic destul de uniform. Dar astfel de comandamente au existat mai totdeauna și ele nu constituie neapărat un impediment pentru artă, ba sunt chiar uitate de public și de istorie, dacă produsul artistic rezultat reușește să creeze emoție. Și acesta este cazul Xeniei Simonova. 

 

Teme de rezonanță etică, socială și politică (Memoria, Blocada Leningradului), legendare și de basm (ca Fuga din Liban, Frumosul Maroc, Legende din Rusia), dar mai ales umanitar-creștină (Mulțumesc, mamă!, Îngerul meu, Sfântul doctor [Luca al Crimeii], Cuvioasa Alexandra din Diveevo, Lăcașul Sfintei Parascheva), tratate cu inspirație și spontaneitate, impresionează o paletă foarte largă de public și îi asigură, cred eu, neobișnuitei artiste un strălucit viitor. 

_______

Pagina oficială: http://simonova.tv/en/ 

Canal youtube propriu: https://www.youtube.com/user/SimonovaTV/playlists

 

Orbul din naștere și tainele vindecării dumnezeiești

Episodul vindecării orbului din naștere de către Mântuitorul (Ioan 9, 1-38) se bucură de o dublă unicitate în cadrul Evangheliei. 

 

Este (dacă nu mă înșel) singura vindecare făcută de Hristos, în care Evanghelia consemnează că subiectul tămăduirii nu suferea pentru păcatele sale, ci ”pentru ca să se arate prin aceasta slava lui Dumnezeu”. Și este, în același timp, singurul moment consemnat în Evanghelii, în care Fiul lui Dumnezeu folosește spre tămăduire pământ, mai precis lut umed, adică pământ amestecat cu saliva Sa.

Materia pământului, ca și saliva dumnezeiască, ne trimit cu gândul la Facerea omului. De ca și cum Fiul lui Dumnezeu ar continua, în acest fiu nedesăvârșit al lui Adam, orb din naștere, plămădirea omului din pământ și din Duh (saliva fiind purtătoare a duhului lui Hristos), de la începutul lumii. Pentru ca astfel, lipsa ochiului fizic, vindecată de Dumnezeu, să provoace trezirea duhovnicească a leviților și a altor orbi spiritual, martori la această minune (ceea ce pe moment nu s-a întâmplat).

Dar ce nevoie mai era atunci de scăldătoarea Siloamului, la care orbul este trimis de Cel ce l-a vindecat? Nu era completă vindecarea prin gestul lui Hristos? Ba da, dar Dumnezeu vrea ca și omul, cu voința sa, alături de apele lumii, să participe la actul vindecării. Căci scăldătoarea cu apa vindecătoare, un vechi bazin de abluțiune rituală folosit de evreii sosiți spre închinare la Ierusalim (cf. Biblical Pool of Siloam uncovered in Jerusalem, August 09, 2005, Los Angeles Times), conține în însuși numele său o aluzie la Mesia (cum observă Sf. Teofilact al Bulgariei*), Siloam însemnând ”Trimisul”. Nu întâmplător, în multe icoane acest bazin este figurat în formă de cruce. Apa în care orbul va să își plece capul este apa lui Hristos. Și chiar dacă acesta este orb ”din naștere”, adică într-o primă instanță ”nevinovat” de beteșugul său (cum se spune în Evanghelia lui Ioan), păcatul strămoșesc, alături de propria sa zestre genetică, reclamă scăldarea în apa curățitoare a Siloamului! 

 

Această conlucrare dintre om, Dumnezeu și materie este grăitoare în pilda vindecării orbului. Este adevărat că au existat minuni făcute de Hristos numai prin cuvânt, ori prin simplul contact cu sfântul Său trup, ori prin intermediul ucenicilor Săi, ori prin contact cu umbra sau cu veșmintele ucenicilor ș.a.m.d. Dar pilda vindecării orbului din naștere conține tabloul generic complet al vindecării omului. Hristos ne amintește astfel că procesul mântuirii este sinergic: el e declanșat de cererea omului (”vindecă-mă, Fiul lui David!”), cerere care, prin insistență, probează un prim nivel al credinței, primește răspuns vindecător de la Dumnezeu (”fie ție după credința ta!”); această vindecare, ca să fie durabilă, trebuie să antreneze și puterile lăuntrice ale omului, manifestate în ascultare și acțiune (”du-te și te spală!”, ”ia-ți patul tău și umblă!”, cum se spune în altă parte), dar manifestate ulterior și în mărturisirea vindecării (cum se întâmplă și în această pildă). Dar vindecarea poate reclama și conlucrarea purificatoare a creației materiale (apele și pământul), cu care viața terestră a omului se află în indisolubilă legătură. E adevărat că acest ultim aspect mai rar apare în minunile Domnului, fapt pentru care unii comentatori îl neglijează, ignorându-i valoarea etică. Totuși, tocmai această sinergie deplină dintre Hristos, om și creație (univers), arată lucrarea restauratoare a lui Dumnezeu asupra omului căzut și a întregii făpturi.

Orbul din naștere se adaugă, astfel, cetei nevinovaților pătimitori, a drepților mărturisitori de Dumnezeu, iar minunea vindecării sale trupești, menită să redea vederea duhovnicească necredincioșilor, arată puterea vindecătoare a suferinței purtate ”spre slava lui Dumnezeu”, repetând modelul soteriologic din tulburătoarea rugăciune a Sf. Isaac Sirul: ”Capul Tău, pe care L-ai aplecat pe cruce, sa înalțe capul meu pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite pe cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării..., fața Ta, batjocorită cu pălmuiri și scuipări, să umple de strălucire fața mea cea întinată în fărădelegi...” 

 

Cred că puterea de iradiere a pildei vindecării orbului din naștere provine din reiterarea acestui moment primordial din actului facerii lui Adam - facerea ochiului omenesc, spre re-facerea vederii duhovnicești -, moment în care Dumnezeu, preaiubitor, invită spre conlucrare toate puterile firii și supra-firii. 

______

*http://www.ierusalim.ru/siloam.php

 

Floreta, ca eliberare (”Scrimerul”)

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 28 mai 2016

Una din constantele de interes ale Festivalului Filmului European este filmul istoric. Este adevărat că greu să găsești lucruri novatoare sau cu adevărat incitante în cel mai politic-corect festival de cinema de pe bătrânul continent. Și totuși, turnurile de perspectivă asupra momentelor istorice celor mai ecranizate și mitizate ale secolului XX ajung să descopere file puțin cunoscute, despre care până mai ieri se vorbea în șoaptă. 

 

Suntem în Estonia începutului anilor '50, tocmai eliberată de sub Germania nazistă și intrată sub ocupația sovietică. Dezorientarea soldaților, dintre care unii își depuseseră jurământul în fața unui Führer, pentru ca apoi să aibă de ales între dezertare și intrarea în slujba unui Generalissim, a fost tema a două impresionante drame istorice din cadrul ediției a XX-a Festivalului: 1944 de Elmo Nuganen (Estonia-Finlanda, 2015) și Scrimerul/The Fencer al clasicului finlandez Klaus Härö (Finlanda-Estonia-Germania, 2015). Ambele filme - primul, o frescă socio-istorică, al doilea, o dramă de o rară limpezime cristalină - au deja o bogată carieră festivalieră și premii importante. 

 

Voi vorbi în cele ce urmează de Scrimerul lui Klaus Härö, care a reprezentat Finlanda la competiția Oscarurilor pentru film străin. Este, de altfel, al patrulea film al talentatului regizor, ales de Finlanda să candideze la cea mai importantă competiție cinematografică a lumii. 

 

Maestru al filmului istoric și rafinat portretist, Klaus Härö își construiește subiectele alegând felii de istorie practic neexploatate cinematografic și reușind, grație puterii sale de sinteză, să ajungă întotdeauna la inima spectatorului și pe podiumurile festivalurilor.

Tema care îl preocupă cel mai tare pe regizor de la primul său film (Elina: As If I Wasn't There) este starea peninsulei scandinave în timpul Celui de-al doilea război mondial și în anii imediat următori, când aceasta avea de suportat sechelele confruntării celor doi monști ai terorii - zvastica și secera și ciocanul - pe teritoriul său, ori când același teritoriu își năștea proprii săi monștri (ca în filmul The New Man, care tratează politica Suediei de sterilizare forțată din anii '50). 

 

Din aceste tablouri sumbre Klaus Härö, apelând sau nu la literatură, alege fapte puține și aparent anodine, din mediul provincial, însă toată galeria sa de personaje reflectă, într-un clar-obscur psihologic și vizual de mare finețe, umbrele tragediilor colective. Härö este interesat nu de fiziologia compromisului (ca Fassbinder), nici de jocurile de culise ale puterii (ca multe filme occidentale) ori de melodramele complicate ale oamenilor simpli (temă recurentă a cineaștilor sovietici), ci de puterea de a rezista răului prin puritate. De aceea, eroii săi favoriți sunt copiii (ca și în Mother of Mine), uneori, adolescenții (în Omul nou) și foarte rar, bătrânii (în Scrisori către părintele Jacob). Este incredibilă tăria speranței micilor personaje din filmele sale! Poveștile sale, simple și firești, se concentrează pe investigarea atmosferei și a chipurilor, exploatând cu o sensibilitate rară imaginea și scenografia. Dictonul său în această privință, preluat de la Hitchcock, este: ”Nu vorbi, ci arată!” 

 

Din toate aceste puncte de vedere, Scrimerul, după un scenariu de Anna Heinämaa, este paradigmatic pentru opera regizorului. Filmul are în prim-plan un personaj real, tânărul scrimer Endel Nelis care, fiind urmărit de NKVD, se refugiază din Leningrad în orășelul estonian Haapsalu, unde se angajează profesor de sport la o școală. Fumul războiului plutește încă în aer: mulți copii sunt orfani ca urmare a războiului, dar și a deportărilor staliniste. Personajul misterios devine suspect în ochii directorului școlii, care e obligat, potrivit protocoalelor sovietice ale vremii, să raporteze orice mișcare ”reacționară”. Negăsind echipament pentru sporturile obișnuite (schiurile fiind partajate cu baza militară din zonă), Endel Nelis deschide în cadrul școlii sărăcăcioase un cerc de scrimă, de mare succes la elevi. Sportul cu origini feudale pare exotic, deci subversiv prin aristocratism în ochii conducerii școlii și nepotrivit pentru ”clasa muncitoare”, însă comitetul de părinți îl aprobă. În timp ce Nelis e tot mai iubit de elevi, care simt în el un adevărat părinte, directorul declanșează o anchetă asupra enigmaticului personaj și află că acesta luptase în război de partea Germaniei fasciste, fiind așadar pasibil oricând de deportare. 

 

Punctul culminant e declanșat de vestea unui campionat național de scrimă la Leningrad, la care copiii ar vrea foarte mult să participe. Nelis, avertizat insistent de prietenul și antrenorul său să se ferească de Leningrad, are de ales între a-și proteja libertatea și a împlini visul arzător al elevilor săi. Privirea grea și plină de reproș a celei mai temerare dintre elevele sale, o fetiță de vreo 9 ani, îl determină să aleagă varianta eroică. În fața privirilor a zeci de politruci, care urmăresc concursul din tribune, echipa orășelului cu nume greu de pronunțat câștigă, dar soarta lui Nelis pare de acum pecetluită. În gara provincială în care totuși se întoarce triumfător, Nelis este îmbrățișat de elevii strânși ciorchine în jurul său și de iubita sa, profesoară la școala din Haapsalu, dar negura deportării plutește în aer. 

 

Rămâne pe retină frumusețea paradisiacă a cadrelor irizate (semnate de Tuomo Hutri), care găsesc lumină și puritate chiar în mediile cele mai umile, dar mai ales pe chipurile actorilor, trimițându-ne la demnitatea eroilor filmului interbelic: fragilul și nobilul protagonist Märt Avandi, actor de notorietate în Estonia, partenera sa Ursula Ratasepp, o frumusețe delicată, caldă și încrezătoare, desprinsă parcă din iconografia rusă, și micuța Liisa Koppel, la fel de iconică și tulburătoare, pe care nu o vom uita prea ușor. 

 

Silueta demnă a subțiratecului spadasin, înconjurat de ceata sa de prichindei, inițial clătinându-se cu săbiile în mână, dar perseverenți în a învăța să le mânuiască, acest tablou de grup cu personaje în alb, profilat pe peisajul provincial dezolant de după război, arată ca o imagine emblematică a rezistenței obstinate și calme a unui popor mic, dar nobil în fața tăvălugurilor nesățioase ale oricărei dictaturi. 

 

Dacă în Dueliștii lui Ridley Scott arta spadei încarcera obsesional, în Scrimerul ea devine eliberatoare. 

___________________-
Despre filmele aceluiași regizor:
Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil: "Scrisori către părintele Jacob"
(tradusă în suedeză de doamna Monica Lassaren)
Despre ”Mother of Mine”, în articolul PROBA MEDEEI.
 

”SEXUL, BARZA ȘI BISERICA” sau CONTROVERSA EDUCAȚIEI SEXUALE ÎN ȘCOLI

Apărut pe platforma Cultura Vieții /21 mai 2016 (unde pe 30 mai 2016 are 3.797vizualizări); preluat de Revista Buciumul, platforma Rost on-line/25 mai 2016 și platforma Cultura Vieții / 21 mai 2016

”Refuz categoric și de orice fel”?

Am primit de curând un apel, pe care l-aș numi disperat, intitulat: ”REFUZ CATEGORIC ORICE FEL DE EDUCAȚIE SEXUALĂ OBLIGATORIE SAU OPȚIONALĂ (cuprinsă în disciplina EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE)”. Este inițiat de Alianța Părinților din România, susținut de organizații creștine și pro-familie și constituit ca Memoriu adresat Ministerului Educației Naționale, Ministerului Sănătății și Președenției. 

 

Apelul este motivat astfel: «suntem cu "Sabia lui Damocles" deasupra capului nostru, dar mai ales al copiilor noștri». Cauza? Introducerea Educației sexuale în școli, ca modul permanent (prezent din clasa I-a) al disciplinei Educație pentru sănătate, predată pe parcursul întregului ciclu de școlarizare obligatoriu (clasele I-XII). 

 

Justificat în fond (vom vedea de ce), dar nerealist ca abordare, apelul pune în gardă, dar și deconcertează prin dublul său exclusivism: și ”categoric”, și ”de orice fel” și exprimarea la limita logicii. E ca și cum te-ai lupta cu un tsunami barându-i calea cu bețe și suliți. Oricât ar fi de rezistente și de multe, se vor rupe. Trebuie să cunoști meteorologie și multe altele, ca să te lupți cu o stihie ca asta. 

 

Disperarea aceasta a semnatarilor memoriului ascunde, de fapt, mai multe neputințe. Fără vindecarea acestora, autorii scrisorii și cei din jurul lor nu vor putea avea câștig de cauză în lupta inegală, dar principial, justă pe care au demarat-o. 

 

Am încercat, nu o singură dată, să discut cu opozanții radicali ai Educației sexuale în școli, ca să le explic că exclusivismul lor este naiv și pripit, anacronic și susceptibil de bigotism, etichetă compromițătoare și periculoasă pentru imaginea creștinilor de azi. Dar nu cred că am reușit să-i conving. Influențați, probabil, de unii lideri de opinie inflexibili, aceștia vedeau doar partea goală a paharului, refuzând să privească în față realitatea unei probleme educaționale neeludabile. 

 

Dar ce anume i-a speriat pe autorii protestului atât de tare, de vreme ce elemente de educație sexuală și de reproducere sunt predate în școli de multe zeci de ani? Dacă citim Programa școlară aprobată de Ministerul Educației și Cercetării, defalcată pe ani de studiu, teme și titluri de lecții, conform căreia ar urma să fie abordat acest modul al disciplinei Educație pentru sănătate (aici e varianta din 2004: www.edu.ro/download/edsan112.pdf), vedem că panica semnatarilor memoriului este, în mare măsură, justificată. Căci, pe lângă capitole de bază, indispensabile oricărui copil și adolescent, materia de studiu este suprasaturată cu multă informație inutilă, nepotrivită vârstei ori chiar pervertitoare (ca patologia sexualității, instigarea la viciu, detalii fiziologice mult prea amănunțite și alte lucruri inutile pentru nespecialiști). 

 

Ceea ce este îngrijorător este că Programa este susținută de o mulțime de proiecte paralele de popularizare a educației sexuale și contracepției, accesibile on-line, concepute din aceeași perspectivă a libertinismului și a doctrinei LGBT, care mai de care mai vizuale și mai atractive din punct de vedere media (ca ”Sexul versus barza”), generos finanțate și promovate energic în toată țara de o puzderie de ong-uri cu denumiri nobile, promovând aceeași ideologie (ca ACCEPT, Asociația Română Anti-SIDA, Asociația Tineri pentru Tineri, Asociația Semper Musica, Societatea pentru Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS)... și multe, multe altele). Mai toate au o asociație-mamă și un buzunar-tată în Occident, au denumiri la fel de onorabile și colaborează cu mai multe ministere din România (al Educației, Sănătății, Tineretului, al Muncii și Protecției Sociale, administrații publice locale), precum și cu importante foruri internaționale (ca ONU, Phare etc.)

Atunci înțelegi că e vorba de o mișcare bine orchestrată, un asalt la adresa valorilor omului, iar nu o simplă informare asupra sănătății reproducerii și igienei intime (capitole prezente dintotdeauna în manualele de Anatomie gimnaziale și liceale, și în comunism, dar chiar și în perioada interbelică). De altfel, cărțile, tratatele sau broșurile despre viața intimă, pentru specialiști sau publicul larg, au fost dintotdeauna accesibile în librării, educația sexuală nu a reprezentat niciodată un tabu în învățământul de dinainte de 1989, iar exprimarea deschisă a sexualității nu a lipsit din cultura (elitistă și populară) din comunism și nici din comportamentul social acceptat, mai ales după revoluția hippiotă.

De la ”Generația prezervativ” la ”Sexul versus barza”

Totuși, nu iese fum fără foc. Exista ceva ce nu era accesibil în comunism, ba chiar a fost multă vreme prohibit (mai ales după interzicerea avorturilor): tehnicile de contracepție și planificare familială. Acesta a și devenit principalul cal de bătaie al campaniilor de educație sexuală, începând cu primii ani de după Revoluție. Căci cea de acum, s-o numim generic ”Sexul versus barza”, nu este prima. Prima a fost demarată în licee imediat după 1989, la inițiativa unor proaspăt înființate ong-uri, fiind entuziast susținută de presă, în special de revistele pentru tineret, ca și de televiziuni, prin cicluri de emisiuni ținute de formatori care mai de care mai dezinhibați, apăruți peste noapte. Au rămas din ea în memoria colectivă campaniile de împărțire de prezervative elevilor, încurajarea viciului și libertinismului, a gravidității infantile, relativizarea noțiunii de perversiune și încurajarea devianțelor sexuale, sub lozinca ”totul este permis”. Era începutul anilor '90, al PRO-TV și al MTV-ului, debutul activității Fundației internaționale ”Marie Stopes” în România (care se află oficial și în spatele campaniei de acum). Lumea își amintește de ”generația PRO”, generație lipsită de o identitate socială, căreia PRO-TV-ul îi dicta cum ”să gândească liber” și care nu a știut niciodată să fie ”CONTRA”. Pentru că nu era decât un experiment al trusturilor media, care înlocuia generația incomodă a dizidenților și revoluționarilor, ea s-a mai numit și ”generația prezervativ”. Aceasta e cea care a impus drept normă acceptabilă libertisimul sexual la nivelul liceului, propunându-l, ”de probă”, și gimnaziului. Printre consecințe: scăderea vârstei debutului sexual și a interesului elevilor față de studiu, abandonul școlar, traumele psihice ale avorturilor, drogurile, devalorizarea și mai puternică a iubirii, ca factor de coeziune socială și a familiei. Astfel intram și noi în rândul ”lumii civilizate”. Despre toate acestea există studii serioase, bine cunoscute de cei interesați și ușor accesibile (în reviste ca ”Familia ortodoxă”, pe platforma Pro-Vita etc). Studiile bioeticianului Virgiliu Gheorghe sunt, și în această privință, repere de neignorat. 

 

Dar dacă am ajuns atât de ”avansați”, de ce mai era nevoie de o nouă campanie? Simplu: pentru implementarea noilor direcții: a agendei tot mai ofensive LGBT și a ”democrației transgender”, alături de conceptele de bioetică, puse în serviciul acesteia (clonare, alte tehnici de inginerie genetică, eugenie, eutanasie, fertilizare in vitro, donare și transplant de organe). Toate acestea descurajează creșterea demografică, facilitează controlul reproducerii umane, ducând, până la urmă, la dominația genurilor sexuale artificiale. Căci modulul-pereche al Educației sexuale din cadrul disciplinei Educație pentru sănătate este chiar bioetica (înțeleasă nu în sens creștin, ci ateu, în sensul unei filosofii a hedonismului, egolatriei și a superiorității rasei artificiale transsexuate). 

 

Puțin pragmatism

Dar să lăsăm aceste îngrijorări prospective pe seama specialiștilor și să vedem ce putem face acum. Care ar fi reacția cea mai sănătoasă a societății civile creștine în fața programelor de sexualizare precoce a copiilor, impuse din afară? 

 

În principiu, educația sexuală e o necesitate indiscutabilă pentru tânăra generație. E suficient să întrebăm orice puber și orice adolescent. Dar modul cum aceasta este făcută nu este indiferent, ba chiar are o importanță crucială. Problema educației sexuale constă nu atât în ”Ce le spunem?” (cu toate că și aici sunt lucruri importante de discutat), cât mai ales în: ”Când?” (la ce vârstă?), ”Unde?” (care este instanța cea mai îndreptățită să le vorbească tinerilor despre aceasta: școala, familia, prietenii, strada, presa, internetul, literatura și filmul?), întrebare care o trage după sine și pe următoarea: ”Cine este informatorul și formatorul de gândire cel mai autorizat în această privință?” Și care trebuie să fie calitățile lui? 

 

Răspunsul la aceste întrebări este direct legat de înțelegerea esenței sexualității. Sexualitatea ține în primul rând și esențial de spirit, abia apoi de psihic și în ultimul rând de anatomie și fiziologie. Legătura indisolubilă dintre sexualitate, spirit și psihic face ca instanța sau persoana care furnizează educația asupra vieții intime să fie esențială. Ea trebuie să fie un model de maturitate și moralitate, să fie deschisă, bine informată și să empatizeze cu auditoriul; într-un cuvânt, să aibă harismă. 

 

Predarea educației sexuale necesită, așadar, o solidă și pluridisciplinară formație moral-spirituală a pedagogului sau formatorului. Acest aspect-cheie este ignorat cu desăvârșire de toate ong-urile autohtone și internaționale care își arogă această importantă funcție educațională. Nu poți vorbi tinerilor despre sex povestindu-ți micile aventuri și trăiri personale, ori ce ți-au povestit prietenii la un pahar de bere și încurajându-i să facă la fel. Știți care este obiectivul cel mai finanțat de SECS? ”Educație pentru un comportament sexual fără riscuri”! Oare ce fel de experți sunt aceia care gândesc asemeni unui playboy în căutare de noi aventuri și care nu înțeleg că orice comportament sexual implică riscuri și responsabilități, pentru că relaționarea sexuală e un atribut al maturității? Orice tratare a sexualității în răspăr cu acest adevăr, oricât ar fi de protejată seminal și microbian, va avea consecințe nefaste pentru personalitatea tânărului. Dacă imberbii propagandiști de la SECS și ACCEPT nu vor și nici nu sunt capabili să înțeleagă asta, ministeriabilii noștri ar putea să o facă, înainte de a parafa protocoale de parteneriat cu asemenea de ong-uri. Dacă SECS&ACCEPT&altele s-au dovedit în mod repetat refractare interpelărilor societății civile creștine, funcționarii ministerelor, inerent mai maturi și mai responsabili, dar poate, insuficient avizați asupra dedesupturilor protocoalelor semnate, s-ar putea să fie mai sensibili la aceste atenționări. 

O șansă pentru validarea eficienței dialogului dintre știință și religie

Orice programă de educație a vieții intime ar trebui concepută prin colaborarea dintre specialiști ai științelor laice implicate (un medic sau un biolog, un psiholog, un pedagog) și un teolog sau un intelectual cu pregătire religioasă. Este adevărat că găsirea unei platforme comune de dialog între acești specialiști nu este ușoară. Ea necesită acceptarea de către experții științelor laice a perspectivei creștine (sau măcar religioase) asupra lumii și a omului. Dar asemenea oameni există. Două decenii și ceva de dialog dintre știință și religie, dezvoltat în țara noastră de către asociații de profil (ca ADSTR, Centrul de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, de pe lângă Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și altele asemenea), au creat această platformă. În ultimii ani s-au publicat la noi o mulțime de cărți ortodoxe pe tema cuplului și a vieții de familie (traduceri după prestigioși teologi și gânditori creștini greci, ruși și occidentali, ulterior și lucrări originale), acestea completând literatura neoprotestantă americană, care deține pionieratul în domeniu și nu și-a pierdut actualitatea. Așadar, și oamenii, și baza de cunoștințe există. 

 

Este firesc, așadar, ca inițiativa elaborării unei curricule în privința Educației sexuale să aparțină instituției Bisericii și societății civile creștine (eventual cu cooptarea altor culte), care să colaboreze cu Ministerul Educației Naționale. Un asemenea protocol este fezabil dacă ambele părți (dar în primul rând B.O.R.) vor înțelege importanța acestei probleme. 

 

Totuși, la noi lucrurile se mișcă greu; temerile și inerțiile, mai ales în mediile tradiționale și slab informate sunt mari, parcă invers proporționale cu exuberanța și energia cinetică a seculariștilor. De aceea, militarea pentru înțelegerea caracterului esențialmente spiritual al sexualității și pentru o abordare științifică și moral-religioasă a educației sexuale ar trebui să intre pe agenda organizațiilor pro-familie și a societății civile creștine. Provocarea actuală, oricât de alarmantă, este momentul cel mai potrivit pentru demararea unui asemenea proiect.

Tăcerea înseamnă moarte

Dacă nu o vom face noi, o vor face ”ceilalți”, ”seculariștii”. Și o fac deja, dar într-un mod agresiv, hedonist și aspiritual, cu ignorarea a tot ce înseamnă iubire autentică și valorile umanului. Campania de introducere a ”Standardelor OMS pentru Educația Sexuală în Europa” nu ignoră doar spiritualitatea și religia, ci și morala și psihologia elementară, fiind, cum remarca Alianța Părinților din România, o strategie mascată de sexualizare forțată a copiilor de la vârstele cele mai fragede. Chiar denumirea englezească a campaniei, ”Comprehensive Sexual Education”, subînțelege prin ”comprehensive (inteligibil)” caracterul ”explicit” a acestei strategii educative, adică ostentativ în tot ce înseamnă sfidare a pudorii, fiind de fapt o molestare psihică instituționalizată a copiilor. 

 

În acest context, pasivitatea societății creștine prin respingerea categorică a educației sexuale ori prin negarea dreptului școlii de a se implica în această problemă, reprezintă cea mai inoportună, lașă și neproductivă atitudine. Acest modul educațional oricum se va introduce, nu doar pentru că ”seculariștii vor”, ci pentru că în sine, el reprezintă o necesitate. În sine, iar nu în modul cum e conceput acum! Este șansa noastră să facem acum ceva pozitiv din această materie, deturnând-o de pe pista degenerării și coruperii, pe aceea a zidirii morale. Dacă creștinii nu sunt în stare să o facă, atunci cine? Și dacă creștinii nu sunt în stare să o facă, cum își mai legitimează ei statutul de oameni ai lui Dumnezeu? Dar pentru asta e nevoie nu doar de agitație organizată, panică și proteste, ci de o muncă susținută și competentă, o muncă de echipă, pentru conceperea unei programe alternative, eventual și a unor îndrumare sau module de lecții.

Acestea ar putea fi ulterior propuse, sub forma unui modul de ”Educație creștină (sau moral-religioasă) a sexualității și vieții de familie”, părinților, diriginților, școlilor și liceelor (în măsura în care acestea pot opta pentru manuale și discipline alternative), școlilor confesionale etc. 

 

Tăcerea adulților, în această situație, înseamnă lăsarea copiilor noștri în voia instinctelor și a străzii, căci ong-urile care îndeamnă la viciu nu sunt decât o expresie bine cosmetizată a străzii. Ignoranța mediilor creștine (chiar și a creștinilor cultivați, nu rareori și a preoților) în această privință este îngrijorătoare, dând naștere, nu o singură dată, la momente penibile, care ar putea fi evitate. Căci un loc gol (iar ignoranța reprezintă un gol) nu va rămîne gol multă vreme. Cineva îl va ocupa. Ignoranța este periculoasă pentru că lasă ființa umană neprotejată. Care părinte, care îndrumător de suflete își poate asuma această răspundere?

”Se face acasă?!...”

Îi aud pe unii creștini susținând că ”educația sexuală se face acasă”. Cum pot garanta ei ce se face în casele altora, când văd familiile dezorganizate din jur, dizarmonia și lipsa de comunicare dintre generații, când lipsa de supraveghere a copiilor din multe medii sociale, produsă de absenteismul sau neimplicarea părinților, e un fenomen generalizat? Dar chiar și majoritatea adulților (părinți sau profesori) care se implică în viața copiilor nu dețin ei înșiși vocabularul și metoda de a vorbi firesc, ziditor și nepervertitor, despre această problemă atât de delicată. Care în nici un caz nu trebuie eludată, sau lăsată la întâmplare. Elipsele jenate, zâmbetele ambigue, formulele aluzive ori exhiționismul ostentativ al adulților, când au a vorbi adolescenților pe această problemă denotă nu doar inhibiții nerezolvate, ci și lipsuri culturale funciare, înrădăcinate de generații. Lipsuri aparținând civilizației creștine istorice, care au izbucnit la impactul acesteia cu modernitatea. Revoluțiile sexuale, începând cu cea a lui Freud, simțeau că au în față un teren ușor de cucerit, pentru că nu era protejat de un arsenal conceptual adecvat omului modern, adică de un limbaj adecvat. Această tăcere incomodă, considerată de unii firească, ”având în vedere intimitatea subiectului”, este, de fapt, simptomatică și maschează neînțelegeri și dizarmonii lăuntrice fundamentale. Lipsa limbajului trădează neînțelegerea legăturii dintre fenomenologia exterioară a erosului și ”metafizica” lui, cu universul trăirilor afective și, eventual, spirituale. Căci limbajul este o expresie a spiritului, iar absența ori neadecvarea limbajului denotă lacune corespunzătoare ale spiritului.

Să acceptăm provocarea!

Problema bunei comunicări pe tema educației sexuale nu ține, așadar, de performanța erotică a educatorului, ci de înțelegerea culturală, psihologică și spirituală a unor concepte și - moment foarte important - de empatizarea cu auditoriul. Acest ultimul punct e atu-ul major (și singurul, din punct de vedere al substanței comunicării) al activiștilor seculariști. Dar niciodată aceștia nu le vor spune tinerilor că experiența erotică, cu riscurile și avatarurile ei, devine ziditoare doar dacă  este pusă în legătură cu realizarea în Dumnezeu. 
 

Provocarea seculariștilor în privința educației sexuale trebuie acceptată. Creștinii trebuie să se folosească de ea constructiv, sondând în primul rând cu sinceritate realitatea concretă (interogând nevoile concrete ale tinerilor), și luând ca reper de orientare, ca în orice chestiune spirituală, înțelepciunea Sfinților Părinți. Astfel se vor putea risipi măcar câteva din vălurile de ceață, amețeală și confuzie, de care lumea se izbește în această problemă. Abandonul creștinilor în fața acestui examen nu denotă decât inconsistență duhovnicească.

Actualizare
Tocmai am primit știrea despre un prim ghid-manual în limba română de Educație sexuală din perspectivă creștină. Se numește „Aspiră. Trăieşte-ţi viaţa! Fii liber!”, a apărut la Timișoara și e o traducere după un manual american de succes.
Citez de pe situl Catholica.ro:
Ideea acestui manual, scris de autorul şi oratorul american Scott Phelps, a pornit de la premisa – verificată deja în SUA şi alte ţări – că este important ca elevilor să li se ofere mesaje clare despre consecinţele negative ale relaţiilor sexuale la vârste mici şi să li se vorbească despre beneficiile abstinenţei (castităţii). Intimitatea sexuală nu trebuie văzută ca o gratificare personală, ci ca o exprimare a dragostei şi angajamentului adulţilor într-o relaţie de durată, prin căsătorie. Aşezarea relaţiilor sexuale în acest cadru îi va încuraja pe adolescenţi să se abţină şi să reziste presiunii conformiste a colegilor.

Manualul „Aspiră!” nu este unul religios, argumentaţia fiind întemeiată pe argumente psihologice, de sănătate, educaţionale, relaţionale, sociale şi de comunicare, folosind metoda inductiv-obiectivă, adică elevii analizează ei înşişi avantajele abstinenţei, dar şi pierderile în urma activităţii sexuale premaritale. După cum adolescenţilor nu le plac concluziile gata confecţionate de către educatori, vrând să le descopere ei înşişi, ei sunt invitaţi să analizeze implicaţiile şi consecinţele stilului de viaţă „cast”, respectiv cele implicate de viaţa sexuală pre-maritală, pe marginea unor cazuri/situaţii concrete de viaţă. După principiul „Spune-mi, uit; arată-mi, îmi amintesc; implică-mă, înţeleg”, adolescenţii au la dispoziţie metode didactice diverse, precum povestirea, brainstorming-ul, interviul, activităţile kinestezice, discuţia, jocurile de rol, satira, căsuţa de întrebări, mima ş.a.
Capitolele au obiective specifice, precum: 1. A trăi viaţa cu un scop. Înţelegerea importanţei de a avea un plan/un scop în viaţă. Cum îl putem menţine, cum îl putem pierde? 2. A fi ferm. Învaţă şi practică rezistenţa faţă de presiunile negative din jur. 3. Gândeşte mai departe. Învaţă să gândeşti în perspectivă şi să evaluezi consecinţele unei vieţi sexuale premature. Incidenţa bolilor venerice. 4. Protejează-ţi mintea. Cum să te protejezi faţă de influenţele/manipulările mass media. 5. Puterea auto-controlului. Avantajele auto-controlului. Libertatea de a decide care le sunt instrumentele ce le vor modela viaţa. 6. Fundamente pentru căsătorie. Recunoaşterea elementelor sănătoase şi a celor distructive pentru o căsătorie. 7. A începe din nou. Importanţa de a ne debarasa de greşelile din trecut, pentru a ne concentra la un nou început. 8. Imaginea de ansamblu. Legătura dintre abstinenţă, realizările şcolare/academice şi oportunităţile de viitor. Recompensele abstinenţei.
„Aspiră” a fost folosit cu succes în învăţământul din SUA, contribuind la reducerea ratelor de sarcini şi avorturi adolescentine – totul fiind documentat statistic dintr-o serie de resurse. Manualul „Aspiră” apare la scurt timp după ce, în contextul discuţiilor despre introducerea unor ore obligatorii de „educaţie sexuală”, peste 70 de organizaţii non-guvernamentale creştine au trimis Ministerului Educaţiei un memoriu în care solicită „oficializarea” programelor de educaţie pentru viaţa intimă bazate pe principiile moral-creştine. Aceste programe, la baza cărora stau manuale şi ghiduri precum „Aspiră”, tratează tema sexualităţii în contextul unei concepţii integratoare asupra persoanei umane, văzută ca un complex trup-suflet unitar, ca garanţie a împlinirii individului şi a prosperităţii societăţii.
Prin contrast, apreciază organizaţiile petiţionare, liberalizarea fără limite a sexualităţii este corelată negativ cu problemele sociale, iar programele şi orele de „educaţie sexuală” comprehensivă şi explicită, care nu aşează intimitatea într-un context moral clar şi se concentrează în special pe oferirea de contracepţie vor duce, inevitabil, la încurajarea relaţiilor sexuale precoce. Tinerii din ziua de azi tânjesc după o imagine a unei relaţii autentice. „Aspiră” le oferă informaţiile de care au cea mai mare nevoie în deciziile lor cu privire la relaţii şi la viaţa intimă, cu viziunea că taina căsătoriei completează imaginea iubirii, angajamentului şi sexualităţii autentice.
 Pentru alte detalii despre manual şi pentru comenzi, contactaţi: Asociaţia Darul Vieţii, Timişoara, Str. Ghe. Doja Nr.25A, tel. 0356-445040, e-mail: darulvietii@yahoo.com, www.darulvietii.ro.

.

”Bacalaureat” - un examen al societății române de azi

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 14 mai 2016

În orice clasament al cineaștilor români ai tinerei generații, oricât de restrictiv, Cristian Mungiu își va găsi locul. Nu atât datorită originalității temelor ori a provocărilor de limbaj, căci e greu să vorbim de originalitate în cadrul Noului Val românesc, când însuși contextul ”valului” configurează un cvasi-unison tematic și stilistic generațional, făcând ca individuația să fie adesea dificilă. Cât datorită seriozității și atașamentului cu care își pregătește și abordează fiecare subiect (începând de la scurt-metraje și continuând cu lung-metrajele aclamate la Cannes) și al curajului de a fi întotdeauna el însuși. 

 

Cristian Mungiu nu preia mecanic reflexe generaționiste de a filma și gândi (chiar dacă nu e deloc străin de acestea) ci, atent la realitatea înconjurătoare (mai mult decât alți congeneri ai săi, care se autodefinesc ”realiști”), filtrează, analizează, își pune întrebări și își asumă situații de viață, reușind să plăsmuiască în fiecare film al său un univers artistic propriu, suficient sieși și inconfundabil. Lucrul acesta se vede în toate filmele sale, încă de la debut: în comedia dramatică Occident, în drama controversată cu accente tragice 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în comedia istorică-omnibuz Amintiri din Epoca de Aur (film unic ca gen în filmografia românească postdecembristă), dar cel mai mult, în și mai controversatula dramă psihologică cu tematică religioasă După dealuri, de o complexitate și acuratețe unică în cinematografia noastră postdecembristă, poate chiar în întregul cinema românesc. 

 

Fiecare film al său - declară regizorul-scenarist și producător - încearcă să realizeze o sinteză a ”celei mai importante teme din acel moment” a societății românești. E o ambiție să-ți propui, ca cineast, acest lucru, dar e o demonstrație de bună stăpânire a propriilor resurse să și reușești. Lui Mungiu îi iese. Preocupat (ca și alții), încă de la Occident, de obsesia națională a emigrării, precum (tot ca și alții) de cavernele incurabile ale cotidianului românesc, Mungiu reia aceste teme, inspirându-se creativ și din rezultatele recente ale congenerilor săi (mai ales ale lui Corneliu Porumboiu), le recombină și le particularizează în drama de familie Bacalaureat. 

 

Selectat în competiția oficială la Cannes, care e tocmai în curs de desfășurare, Bacalaureat este mai puțin provocator din punct de vedere etic decât anterioarele drame-tragedii ale regizorului, care au iscat controverse debordate mult dincolo de sfera cinematograficului. Bacalaureat este, în primul rând, o dramă psihologică și de familie, fără provocări ale corectitudinii morale (și, subsidiar, religioase). Dimpotrivă, tocmai această corectitudine, cea morală, în aspectele ei familiale și sociale, este interogată. Aceasta e tema principală a filmului. Astfel, fără să cadă în păcatul generalizării gratuite, filmul desenează ceea ce este în viziunea regizorului un tablou generic al societății românești a ultimului deceniu. 

 

Acțiunea este plasată într-un orășel montan de provincie, iar subiectul, centrat în jurul unui medic chirurg de succes și a fiicei acestuia, Eliza, unicul copil, aspirantă, mai mult la insistențele tatălui, la studenție în Anglia. A fost chiar admisă la facultate, cu bursă, și nu mai are decât de trecut bac'ul ca să împlinească visul părinților. În dipolul creat de cei doi intervin celelalte personaje - mama, care se opune plecării Elizei și a cărei relație cu soțul se răcește pe zi ce trece; bunica, aflată de partea mamei, instructorul auto al Elizei, care mai târziu se descoperă a fi și iubitul fetei, ulterior și reprezentanți ai vectorilor sociali (poliția, procuratura, cadre spitalicești, directorul liceului, potentați locali), atrași în firul narativ de accidentul căruia îi cade victimă Eliza în ajunul bacalaureatului. Filmul are o rețea destul de densă de relații interpersonale (atipic pentru Noul cinema românesc), bine susținute actoricește, și un ritm destul de alert, potențat și de falsa pistă polițistă pe care e construit. Soluția e preluată inspirat de la Comoara lui Porumboiu, cineast de la care Mungiu mai preia aici, tot creativ, și licențele foarte personale de expresivitate lingvistică (repetiții obsesive și episoade de umor involuntar din Polițist-adjectiv și din Metabolism...).

Rămân pe retina memoriei inoportunele citate latinești ale procurorului ageamiu, care abia îngaimă românește, abuzul până la obsesie al formulei ”E okei”, rostită la unison de părinți și copii - marcă a metabolismului lingvistic urban de ultimă oră și, trist și ridicol, unic factor de coeziune între generațiile momentului, apoi saluturile mecanice cu ”Doamne-ajută”, rostite fără acoperire, accentuate vizual de icoanele din ambientul unor personaje care nu fac niciodată apel la Dumnezeu. (Acest apostrof stilistic oferă, în sfârșit, o cheie neambiguă pentru înțelegerea atitudinii regizorale față de credință din După dealuri). Dar plastica formală a limbajului e folosită de Mungiu nu doar în scop satiric (de taxare a formelor goale), ci și (ceea ce-i mult mai dificil) în scop dramatic. E o demonstrație de forță regizorală momentul de la poliție, când Eliza trebuie să-și recunoască atacatorul, suspecții fiind puși să repete fraza cu care fata fusese amenințată în timpul tentativei de viol. Repetiția obsesivă a amenințării grosolane în momentul reconstituirii verbale a atacului produce în Eliza un climax emoțional (și singurul): fata, până atunci rezervată, izbucnește în lacrimi - este punctul de culminație psihologică al filmului. 

 

Dacă ar fi ceva de reproșat filmului, care se vrea realist, este presupusa nostalgie după comunism a chirurgului de 49 de ani, care și-a petrecut studenția în ultima perioadă ”epocii Ceaușescu”, când mai toată intelectualitatea română era tacit pro-occidentală. E adevărat că tema nostalgică nu e sâcâitoare, ci e devoalată discret de izolate replici ambigue, care capătă valoare simbolică doar pe afișele filmului (”Când eram la școală, se vedea mai frumos pe partea cealaltă”). Un singur cadru o susține: fresca proletcultistă conservată din vremuri apuse pe peretele școlii, pe care se profilează, spre final, chipul copilului Matei (fiul amantei chirurgului). Nostalgia respectivă ar fi fost mai adecvată, din punct de vedere generațional, bunicii Elizei și ar fi putut da astfel credibilitate singurului personaj inconsistent dintr-o galerie tipologică, altminteri vie și convingător susținută interpretativ. 

ADDENDA

Și totuși, despre ce este acest film? Regizorul declara că voise să facă un film despre sistemul corupt din România și, pentru a nu vorbi la modul general, s-a aplecat asupra învățământului. Totuși, filmul nu are ca subiect principal corupția din învățământ sau în genere, în sensul marii corupții, ci sistemul micului trafic de influență, practicat în cazuri excepționale, care relativizează astfel legea, punând, la o adică, individul, să zicem pe cel bine intenționat, cu problemele sale benigne, deasupra legii, atunci când legea e prea rigidă. E rău asta? Este bine?... Mungiu consideră că e foarte rău și că această mentalitate e cauza tuturor relelor naționale. Și că, atâta vreme cât aceasta nu poate fi dezrădăcinată, România nu va avea viitor. De aceea, chirurgul nostru talentat își pregătește fiica să emigreze. Dialogul, tot mai consistent, din ultima parte a peliculei, pare să vină direct dinspre regizor, pentru a expune această perspectivă. Care perspectivă, să recunoaștem, a devenit ea însăși de destulă vreme un clișeu, iar personajele filmului gravitează, în dialogurile și opțiunile lor, în jurul acestui clișeu. Dar acest clișeu aparent salutar și aparent democratic, al legalitarismului, adică al legii, mai presus de om, pentru care pledează indirect filmul, nu conține, de fapt, nucleul tiraniei, al unei corectitudini politice fanatic înțelese? Aceasta ar putea fi tema unui alt film, în care analiza sistemului românesc să nu ignore (sau bagatelizeze) complexitatea valorilor umanului, prin definiție superioare oricărui sistem. Dar  e nevoie de un Wajda pentru asta...