REPERE ALE ESTETICII SACRULUI [I]

Studiu apărut în Lumina de duminică, 8 februarie 2009

Astăzi, termenul de artă sacră este înţeles diferit în arii culturale diferite, în Orient şi în Occident, în spaţiul teologiei şi în cel al esteticii, dând naştere frecvent la confuzii şi elanuri nefundamentate. Dar a existat o scurtă vreme când cugetarea pe tema “religie şi cultură” era în mare efervescenţă în România: este epoca de aur a intelectualităţii române, ale cărei începuturi au fost strivite de tăvălugul istoriei; miezul acestei cugetări l-a reprezentat şcoala gândiristă. Ilustrul ei exponent, teologul, poetul şi publicistul Nichifor Crainic a fundamentat, pe baza unei solide argumentări filozofice şi culturologice, reperele teoretice ale esteticii sacrului.
Marele gânditor distingea: 1) o artă sacră, destinată cúltului, care “se conformează dogmei Bisericii şi simbolismelor ei rituale, a căror expresie hieratică devine”; 2) o artă religioasă liberă, “născută din spontaneitatea inspiraţiei”, a cărei dominantă reiese atât din obiectul tratat, cât şi din modul tratării, adică din “temperamentul şi credinţa subiectului care o creează”; şi 3) o artă în sensul universal al cuvântului, “ce nu are legătură directă cu sfera religioasă propriu-zisă”. “Şi totuşi chiar această artă, când este realizată în puritatea inimii, are un aer oarecum religios. Michelangelo susţine că arta în general este prin natura ei religioasă. […]Fie că străluceşte într-o temă religioasă, fie într-o temă cu totul indiferentă, puritatea, din moment ce există, are prin ea însăşi o semnificaţie metafizică şi un nimb spiritual de dincolo de timp. Aparţinând numai esteticii, ea este totuşi ca o paralelă sensibilă a sfinţeniei”1.
În domeniul esteticii filmului, având în vedere restricţiile aferente unei arte născute cu mult după cristalizarea formelor de cult, ba chiar după intrarea acestora în penumbra istoriei, prima categorie (arta sacră destinată cultului religios), desigur, nu este reprezentată: chiar explicit religios, chiar reproducând jurnalistic evenimentul ritual, filmul nu este defel un instrument integrat formelor de cult, care-şi au structura şi semantica lor bine stabilită. Când vorbim de film religios, metafizic, creştin, acesta se înscrie firesc în cea de-a doua categorie, a “artei religioase libere”, “născute din spontaneitatea inspiraţiei”.
Desigur, perspectivele teoretice asupra unei arte orientate spre Dumnezeu nu sunt apanajul Ortodoxiei, nici al modernităţii recente. Cu aproape două secole în urmă, marele poet american şi teoretician al romantismului, Edgar Alan Poe, exprima astfel setea omului de absolut: “Suntem mistuiţi de o sete ce nu se poate stinge […] Această sete face parte din nemurirea omului. Ea este totodată o consecinţă şi un semn al existenţei lui fără sfârşit […] Ea nu este numai preţuirea Frumuseţilor ce ne cad sub ochi, ci o strădanie pasionată de-a atinge Frumuseţea de sus […] Atunci când Poezia sau Muzica, cea mai îmbătătoare dintre formele poetice, ne-a făcut să ne scăldăm în lacrimi, nu plângem […] din exces de plăcere, ci din pricina unei mâhniri pozitive, impetuoase, neliniştite, pe care o simţim din neputinţa noastră de a sesiza acum, din plin, pe acest pământ, o dată pentru totdeauna, aceste bucurii divine şi încântătoare, din care nu atingem, prin poem sau prin muzică, decât scurte şi vagi lumini”2.
Arta a creat întotdeauna universuri paralele, lumi ale imaginarului, al căror raport cu realitatea nu este relevant pentru valoarea lor intrinsecă. Zămislirea unor universuri proprii artistului, fără tangenţă cu realitatea palpabilă, este pe deplin justificată: la origine, este o imitatio Dei. Pe de altă parte, începând cu secolul al XX-lea, arta a devenit tot mai atentă la progresul ştiinţei şi tehnologiei – atât pentru a le exploata artistic şi a obţine mijloace performante de expresie, cât şi pentru a reflecta cunoaşterea ştiinţifico-filozofică cea mai recentă în propriul ei univers.
Din această perspectivă, este normal ca artistul zilelor noastre (chiar practicant al unui abstracţionism informal, non-obiectual, aparent străin de realitate) să fie interesat de raportul dintre lumea subiectivă creată de el şi Adevăr (ştiinţific şi/sau religios): nici o transfigurare artistică (dusă până la deformare şi inversare) nu poate anula existenţa acestui raport cu Adevărul. Căci arta este cunoaştere şi – spre deosebire de ştiinţă – cunoaştere participativă: artistul – ca şi omul religios – intră în legătură empatică cu universul referinţelor sale, se lasă transformat de el, în timp ce îl transpune în materie.

1 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 256.2 Edgar Alan Poe, Principiul poeziei, Ed. Univers, Bucureşti, 1976, p. 9.