Pasivismul civic al creștinilor: dovadă de smerenie sau de trădare?

 - Replică la cuvîntul unui vrednic părinte -

Publicat miercuri, 21 aprilie 2021 pe platforma ActiveNews

și preluat de https://stiripebune.com/2021/04/21/pasivismul-civic-al-crestinilor-dovada-de-smerenie-sau-de-tradare-replica-la-cuvantul-unui-vrednic-parinte-despre-cazul-foisor/ și de https://ganduridinortodoxieweb.wordpress.com/2021/04/22/cazul-foisor-pasivismul-civic-al-crestinilor-dovada-de-smerenie-sau-de-tradare-replica-la-cuvantul-unui-vrednic-parinte-despre/

O predică oportună, echilibrată și curajoasă

Este oportună, curajoasă și foarte importantă mărturisirea părintelui Tudor Ciocan despre evacuarea abuzivă a Spitalului de Ortopedie de la Foișor, despre experiența sa deosebită de preot de spital. Subtile sînt observațiile legate de imoralitatea tehnocraților care ne conduc, despre abuzurile și lipsa de compasiune a celor de la putere, despre ispita satanică de alegere a răului în condiții de dictatură, despre pretinsul bine social și individual, impuse cu forța, despre criteriile obscure de numire a directorilor de instituții medicale, precum și toate celelalte observații duhovnicești asupra ”mirajelor” și ”coșmarurilor” pe care le trăim de un an și ceva. Sînt importante și dătătoare de speranță îndemnurile sfinției sale la rugăciune, pocăință și apropiere de Dumnezeu, adresate enoriașilor, în primul rând, și societății noastre creștine.

Toate acestea au fost rostite într-o predică intitulată ”Dezvăluiri șocante despre incidentul de la Spitalul de Ortopedie Foișor” (https://www.youtube.com/watch?v=v17Zh-fo4Qk) și postată pe 13 aprilie pe canalul youtube Calea Spre Mântuire. Înregistrarea a întrunit fulgerător peste șapte milioane de vizualizări și comentarii nu multe, dar exclusiv pozitive.

Middle-class-ul ortodox românesc și pasivismul social

Totuși, adresîndu-se tinerilor și generațiilor medii din așa-numitul ”middle-class” românesc - publicul său preponderent -, părintele descurajează explicit acțiunea socială deschisă și mărturisirea publică în cetate (adică ”ieșitul în stradă”), invocând pericolul compromiterii acestor mișcări de către provocatori și labilitatea maselor, gata de a trăda, ca în momentul aclamării glorioase a lui Hristos la Intrarea în Ierusalim, deturnată imediat de vinderea din Săptămâna Patimilor. (Comparația surprinde just labilitatea maselor, doar că fenomenologia acestora este mult mai complexă și nu poate fi expediată așa, dar nici nu este foarte potrivită, căci protestele stradale, în oricare dintre formele lor actuale, nu includ defel momente de ”glorificare regală” - nici pentru cei mai înveterați oratori, care se expun unor riscuri multiple cu aceste ocazii). Totuși, acestea sînt argumentele pe care părintele le invocă pentru a susține că ”Hristos n-a îndemnat la forma asta de manifestare”, ci doar la rugăciune, post și pocăință, ca singure arme eficiente atît pentru mîntuirea individuală, cît și pentru salvarea din marile crize politice și sociale, precum cea actuală.

Perpetuarea unei neînțelegeri în gîndirea teologică poate fi periculoasă

Scriu toate acestea nu pentru a căuta nod în papură într-o alocuțiune, în linii mari, foarte bună și necesară - departe de mine acest impuls -, ci deoarece constat perpetuarea unei neînțelegeri în gîndirea și practica teologică contemporană de la noi, neînțelegere care poate fi, pe termen mediu și lung, duhovnicește periculoasă. Și, cum ea se perpetuează de peste douăzeci de ani, cred că a sosit timpul să vorbesc despre ea.

Bune sînt postul, rugăciunea și pocăința pentru curățirea și înluminarea ființei, dar curățirea aceasta se face atît în vederea unirii cu Hristos (obiectiv esențial), cît și a acțiunii în folosul semenilor - obiectiv secundar, dar fără de care noi, mirenii, nu ne mîntuim. Așa că să îndemni creștinii mireni, locuitori și activi în cetate, cu joburi și, eventual, cu familii, adică oameni cu viață socială normală, la luptă împotriva nedreptății doar prin post și rugăciune, atunci cînd țara e încolțită dinăuntru și dinafară, înseamnă să-i încurajezi la pasivism civic și lașitate, iar, din punct de vedere duhovnicesc, să-i încurajezi în părerea de sine. Acești oameni activi din Biserică nu sînt călugări și nici duhuri fără trup, ca să nu mănînce. Și așa cum preoții nu-i descurajează să meargă la serviciu ca să-și cîștige pîinea cea de toate zilele ori să învețe pentru examene la școlile lumești și să se integreze în societatea actuală, cu toate tarele ei, la fel nu este normal ca tinerii să fie descurajați să lupte, cu armele luminii (dintre care prima este cuvîntul mărturisitor), pentru recuperarea normalității sociale, adică pentru cîștigarea pîinii sufletului, care este Libertatea. Libertatea exercitării demnității omenești individuale și colective, a patriei, a Bisericii și credinței.

Cei care ies pașnic în stradă fac însăși voia lui Dumnezeu

Cei care ies pașnic în stradă, din mai 2020 și până acum, spre a da pe față abuzurile dictatoriale împotriva patriei și credinței, cei care compun și susțin memorii către guvernanți și alte acțiuni civice adresate conducerii țării pentru responsabilizarea acesteia față de poporul pe care trebuie să-l slujească, aceștia fac însăși voia lui Dumnezeu și pe Hristos îl mărturisesc!

Cine a fost măcar odată la aceste manifestări ale libertății, a simțit că, în ciuda hăituielii din partea autorităților, Hristos este cu ei, în mijlocul cetății, alături de mărturisitori, și că El Însuşi este Cel care îi inspiră. (Chiar dacă printre ei apar și provocatori, cum avertizează părintele, este acesta un motiv să ne temem, până la a renunța la mărturisire? Există metode civilizate de a ne feri de aceștia. Oare în Biserică nu au apărut mereu și provocatori, de la Iuda la Arie și la falșii profeți de ieri și de azi? Renunțăm atunci la Biserică de frica acestora?).

Civismul sfinților Bisericii

Sfinții cei mari nu s-au ascuns după deget, ci au fost exemple de responsabilitate civică în cetate, cu prețul vieții. Sf. Ioan Gură de Aur a reacționat public și civil la nedreptățile Eudoxiei, și nu doar prin post și rugăciune. Cu alte cuvinte, i-a spus împărătesei verde în față că îi împilează pe supuși și că face o nedreptate strigătoare la cer. Cuv. Vasili Blajenîi (cel Nebun intru Hristos) a reacționat critic deschis la atrocitățile lui Ivan cel Groaznic, amendîndu-i abuzurile și luînd apărarea poporului, cu consecințele de rigoare. Exemplele de civism ale drepților Bisericii sînt nenumătate, căci responsabilitatea creștină o subsumează pe cea civică și nu o exclude, iar curajul și abnegatia drepților dovedeau că în spatele virtuților civice se află dragostea de semeni, susținută de armele ascezei și rugăciunii.

Preoții unioniști au riscat pentru cauze civice

Preoții unioniști și luptători pentru românism din secolele trecute au mărturisit cu crucea în mînă și au riscat pentru cauze civice, patriotice și naționale, și nu au stat doar în post și rugăciune cînd țara ardea. Ei au ”ieșit în stradă”, în piețele publice, în agore, pe toate fronturile istoriei, și aşa au făcut Unirea de la 1859 și pe cea de la 1918, aşa au păstrat românitatea și Ortodoxia, cînd a citi și tipări în românește era un delict din punctul de vedere al stăpînirilor vremelnice. Nu ascultarea de puterea străină, asupritoare de neam și credință, le era modelul și virtutea! Aceea este fariseica ascultare, iar capul plecat, cerut poporului de autorități cu asemenea ocazii, nu este pocăință, ci colaboraționism cu dușmanul, nu e smerenie evanghelică, ci servilism potrivnic lui Dumnezeu.

Egoism sub masca smereniei

Creștinii trăitori în lume nu trebuie să fie neapărat mari asceți ca să se mîntuiască, nu trebuie neapărat să-și ia modele pe Cuv. Antonie cel Mare sau alți sfinți ai pustiei (modele periculoase de urmat ad litteram, mai ales pentru mireni), dar trebuie să dovedească mereu grijă și dragoste față de aproapele, implicit față de comunitate, îmbinînd viața mistică și ascetică cu acțiunea socială și cu responsabilitătile familiale și profesionale, cu discernământ duhovnicesc și după măsura fiecăruia. Doar aşa ne putem feri de egoismul ascuns sub masca cuvioșeniei și putem crește duhovniceste. Trebuie să ne arătăm cetățeni curajoși, patrioți și responsabili, atunci cînd țara și societatea o cer. Condiția de creștin și mai ales de creștin practicant nu o exclude pe cea patriotică, ci dimpotrivă, aduce obligații suplimentare. Dumnezeu îi iubește curajoși și Duhul Sfânt este Cel care-i apără și îi inspiră, dar care le dă și măsura potrivită.

Creștinii nu au voie să-și astupe urechile la suferința aproapelui

Altminteri, creștinii practicanți, dacă își limitează ”practica” la post și rugăciune, astupându-și urechile la gemetele de suferință ale aproapelui (vezi tragediile din spitale și alte abuzuri de acest fel!), pot cădea ușor în ipocrizie, părere de sine, răceală sufletească și fariseism. Căci și fapta civică și patriotică, spre a fi trainice și bine așezate, se clădesc, până la urmă - de la sfetnicul voievodal Daniil Sihastrul citire - pe sfat duhovnicesc și asceză, dar nu se limitează la rugăciune. Biruințele lui Ștefan cel Mare certifică validitatea acestei căi în istorie, istoria fiecărui popor ortodox are astfel de exemple ale conlucrării sfinților asceți și a sfinților voievozi întru aceeași cauză creștină și națională. Exemplele acestei colaborări mîntuitoare sînt numeroase în viața Ortodoxiei, din Bizanț - care a elaborat și o întreagă doctrină de teologie politică în acest sens - până în Evul Mediu Târziu și chiar în modernitate.

”Ora et labora” - munca și rugăciunea - este legea duhovnicească a mîntuirii, atît în mănăstire, cît și în lume, numai că în lume la ”muncă” se adaugă și responsabilitatea socială, adică grija față de aproapele, poruncă evanghelică esențială pentru mîntuire. Mărturisirea creştină publică a implicat întotdeauna și o latură de civism. Altminteri, mai ales pentru creștinii mireni, apar înșelarea și iluzia că pot face totul doar prin rugăciune, ori insensibilitatea față de aproapele, care e moarte sufletească.

Ioan Botezătorul - prototipul civismului creștin

Chiar marele Ioan Botezătorul, cel așezat în stînga Pantocratorului din icoană, nu a fost arestat și condamnat pe motive religioase, ci pentru mărturisirea publică sonoră, din cetate în cetate, a nedreptăților morale ale stăpînitorilor vremii. Și i s-a socotit, în vecii vecilor, ca mărturisire a lui Hristos! Acesta trebuie să fie reperul civismului creștin din toate timpurile.

Iată și un exemplu contemporan, deconcertant pentru puritanii adepți ai rugăciunii fără acțiune socială. Primul președinte al Republicii Cipru independente a fost un arhiereu, Arhiepiscopul Makarios al III-lea, care a făcut politica dezrobirii de sub jugul colonial a țării sale, atunci când nu mai avea cine să o facă, poporul fiind prea descurajat de asupritorii străini, prea lipsit de orizont și nădejde de izbăvire. Atunci când conducerea laică trădează, Biserica ia arma cuvîntului eliberator spre a îndemna poporul să se scuture de asupritori. Ciprul modern s-a clădit pe acest magistral exemplu de slujire socială și patriotică a Bisericii. Înțelegeți? Înțelegeți care rol al Bisericii s-a manifestat cu această ocazie? Cel al mărturisirii sociale și al eliberării, chiar în sensul laic al termenului, căci sensul spiritual al cuvîntului ”mîntuire” îl subsumează pe cel pământesc. Biserica e datoare să facă politică spre binele țării, atunci cînd celelalte conștiințe ale poporului sînt adormite sau au făcut compromis cu dușmanul.

Căci unde este greul, acolo este și Hristos, și acolo trebuie să fie și creștinii, dacă vor să fie lumina care nu poate fi ținută sub obroc, dacă vor să fie sarea pămîntului. Căci asta ne-a poruncit însuși Hristos să fim! Iar toți ce nu sînt așa, căldiceii, scuipați vor fi din gura lui Dumnezeu! Scris este în cuvântul... Apocalipsei! De ce așa? Pentru că rece le-a rămas inima la suferința și durerile semenilor, când Dumnezeu ne îndeamnă la milă și empatie. Căci legea empatiei este legea supremă după care ne judecă Dumnezeu, dincolo de orice confesiune doctrinară.

Fapta civică înseamnă lucrarea virtuților

Bună este rugăciunea și esențială, dar când casa îți arde pui mâna pe găleata cu apă și pe furtun, iar nu pe Ceaslov, și cînd pruncul îți cere lapte, îi dai lapte și nu te apuci de metanii, ispitindu-L pe Dumnezeu! Să nu ajungem asemenea gospodinei din snoava drobului de sare a lui Ion Creangă, ori asemeni babei care se piaptănă când satul arde! Căci fapta civică înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît lucrarea virtuților și conduita după Fericirile Evanghelice, ca faptele păcii și ale dreptății, care nu fără risc și durere se făptuiesc, dar fără de care nu ne mîntuim! Mult se vorbește în Biserică de ascultare și pocăință, și este bine, dar prea puțin de virtuți, și mai ales de cele active! Ora et labora înseamnă, cel puțin pentru mireni, nu doar ”împletitul nuielelor” și bătutul metaniilor, ci și faptă mărturisitoare și rugăciune lucrătoare, a cărei rectitudine tot în faptă se recunoaște!