“Antim Ivireanul”: destinul unei pelicule

Ghiuli Ciohonelidze interpretându-l pe Antim Ivireanul

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 septembrie 2012

Rar întîlneşti în zilele noastre un film cu o soartă mai stranie. Filmul istoric “Antim Ivireanul” (“Antimoz Iverieli”) pare să împărtăşească într-un anumit sens soarta post-mortem a sfântului martir: trupul său pământesc rămâne inaccesibil!

Sunt întrebată iar şi iar de soarta filmului georgian. De ziua când acesta va ajunge oficial (sau, “dacă nu se poate altfel, fie şi oficial”) în România. Mai ales în preajma sărbătoririi Sfântului cărturar ivirean, cinefilii creştini mă întâmpină, în fiecare an, cu aceeaşi evlavioasă întrebare. Iar eu le recit aceeaşi poveste cronicărească. Şi distanţa dintre ei şi filmul râvnit, dar negăsit creşte, fatalmente, de la an la an, amintind cumva vârstele de început ale cinematografului, când pelicula era inflamabilă, inflaţia galopantă falimenta studiourile, iar războaiele măcinau Europa.

E adevărat, inflaţia şi războiul măcinaseră şi Georgia, proaspăt desprinsă din URSS, în anevoiosul deceniu de zămislire a filmului. Şi totuşi, în ciuda vitregiilor economice şi politice, graţie tenacităţii regizorului Ghiuli Ciohonelidze şi a echipei sale, producţia a continuat şi filmul a ieşit, până la urmă, pe ecrane.

E prezentat într-o unică proiecţie la Bucureşti pe 27 octombrie 2002, la sala Eforie a Cinematecii Române, cu ocazia festivităţilor de prăznuire a zece ani de la canonizarea Sfântului Mitropolit Antim, în prezenţa vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a echipei realizatoare şi a oficialităţilor georgiene. Dar, din motive de neînţelegere dintre partea română şi cea georgiană (care sperase o implicare mai substanţială a partenerilor români), filmul nu rămâne în România. Mai precis, nu îşi găseşte cumpărător. Altfel spus, partea georgiană nu reuşeşte să găsească un cumpărător care să acopere, la aşteptările sale, cheltuielile enorme ale superproducţiei. Căci pelicula fusese proiectată în termenii şi bugetele superproducţiilor istorice sovietice... buget de care nu a mai avut parte şi a cărui diminuare constantă se resimte dramatic în construcţia filmului. Să fie vorba de lipsa de cooperativitate a studiourilor din România, sau de inabilitatea de comunicare a părţii georgiene? Îmi amintesc că Ghiuli Cihonelidze – personaj fascinant, descins, cu siguranţă, dintr-o lume mai bună – îmi mărturisea în 2002 dezamăgirea sa în urma întâlnirii “la nivel înalt” avute cu vreo 10 ani în urmă cu Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, care îi promisese că... “filmul se va face. În parteneriat”. Şi, obişnuit cu manierele de lucru de odinioară, venerabilul Ghiuli l-a crezut... Nu ştiu dacă s-au iniţiat demersuri la Centrul Naţional al Cinematografiei, dar cunoscând starea deplorabilă a industriei de film româneşti din primii ani ai tranziţiei, îmi închipui că şi cele mai bune intenţii s-ar fi soldat cu “apă de ploaie”. Studiourilor georgiene nu le-a fost mai uşor în aceeaşi perioadă, dar iată că acestea au reuşit (în zece ani de “mucenicie”, cum prevăzuse P.F. Teoctist) să ducă filmul la capăt. Cu fervoarea şi tenacitatea ivirenilor. Dar duhul promisiunii trădate s-a imprimat, fatalmente, pe relaţiile ulterioare dintre producători şi partea română. Chiar şi după moartea regizorului şi falimentul Gruzia-Film.

Mi-am propus la un moment dat să tai acest nod gordian. Am încercat să pun în legătură departamentul de film al Televiziunii Române cu deţinătorii georgieni ai peliculei, în vederea unei proiecţii oficiale a filmului în România. Tratativele au eşuat lamentabil, în urma pretenţiilor exagerate şi nerealiste ale deţinătorilor peliculei, care se pare că nu înţeleseseră deloc termenii unor atare negocieri...

O copie netradusă a filmului, descinsă din hăţişurile internetului euro-asiatic, a circulat la un moment dat printre cinefilii români, zgândărind şi mai mult prin inaccesibilitatea ancestralului grai caucazian.

Mai multe situri ruseşti propun filmul spre vizionare on-line, sub denumirea “Antimoz iz Iverii” (“Antim din Iveria”). Dar filmul nu este un block-buster pentru ruşi. Şi cu atât mai puţin pentru occidentali. Nimeni, în afară de români şi gruzini, nu prea ştie cine a fost Antim Ivireanul. E sfântul nostru, al românilor şi georgienilor. Al Bisericilor noastre. Cine alţii decât noi, Bisericile noastre, ale străvechilor munteni de pe cele două maluri ale Mării Negre, ajutate de oficialităţile noastre culturale şi diplomatice, să-l readucă în faţa spectatorilor?

Seară de cultură rusă la Fundația Lowendal

Vă invit la un recital poetic şi o prezentare a cărţii "Scara Raiului în cinema" în cadrul Seratei literar-muzicale dedicate culturii ruse de la Fundaţia Lowendal.
Joi, 27 septembrie, ora 18:00.
Evenimentul va avea loc la sediul Fundaţiei Lowendal – Piața Gh. Cantacuzino nr. 1, intersecţie cu Strada Polonă
(lângă Parcul Ioanid, cel redenumit Ion Voicu).
Organizatori: Fundaţia Dostoievski şi Fundația Lowendal.

Programul detaliat al evenimentului pe blogul Asociatiei Orante.

“Faust”, de la Goethe la Murnau şi la Sokurov

Cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 1 septembrie 2012 și preluată de Revista PSYCHIATRY- Romanian FreePsychiatrists Association (APLR)- No.7 - JULY 2013 (sub tag-ul "Art Therapy")

Câştigător al Leului de Aur veneţian în 2011,”Faust”-ul lui Sokurov este unul din puţinele filme de azi cu un potenţial de problematizare practic inepuizabil.

Margareta (Isolda Dychauk)

Adaptare liberă a celebrei piese a lui Goethe, pelicula încheie tetralogia regizorului rus consacrată puterii. Dar dacă primele trei filme (“Moloch”, “Viţelul”, “Soarele”) radiografiază figuri politice hipertrofiate ale secolului XX, în căutarea resorturilor intime ale autoritarismului statal, ultimul film al tetralogiei abordează o temă şi un personaj literar intrate în mitologia Europei moderne, chiar în centrul “mitului european”. Dar ce înseamnă, în corpusul tematic compact al unei tetralogii, această deplasare de la politică la mit, de la istorie la lumea fictivă a literaturii?

Ea răspunde necesităţii regizorului de a investiga în profunzime patima dominaţiei, pentru a detecta resorturile care o declanşează, iar rădăcina acestora se află – după Sokurov - în mitul faustic. Cel puţin, pentru cultura europeană. Pactul cu diavolul, pentru câştigarea puterii cvasiabsolute (a cunoaşterii, a dominaţiei politice...) stă la originea personalităţilor deformate care au marcat tragic istoria lumii, în jurul cărora gravitează şi marile tragedii ale secolului trecut. La originea patologiei paranoide a marilor dictatori se află mitul faustic - consideră Sokurov şi fidelul său scenarist, Iuri Arabov -, pact consumat egolatru şi orgiastic, care, asemeni unei nuntiri inversate, îl devoră pe om până în vintrele fiinţei, până la a-l transforma într-un monstru. Monstrul atotdevorator, pe care nu îl regăsim, ca atare, în pelicula “Faust”, ci în “Moloch”, primul element al tetralogiei. Quod erat demonstrandum.

Dar ce este mai înfricoşător? Pactul în sine, legendarul doctor Faust, cel avid de putere şi în care omul european se regăseşte adesea, sau atât de curtatul Diavol-Mefistofel? Căci la ghişeul diavolului “astăzi oamenii stau la coadă, şi coada e interminabilă”, meditează amar Iuri Arabov. Ce este mai înfricoşător în secolul XXI? În opinia autorilor filmului, “răutatea diavolului păleşte azi în faţa răutăţii omului”, “omul e cel care-l seduce astăzi pe diavol”. Aceasta este una din cheile importante de lectură a filmului.

Realizat cu o calofilie specifică perioadei de maturitate sokuroviene, filmul oferă, de la început până la sfârşit, o senzaţie copleşitoare. Tenta macabră din primele cadre se risipeşte uşor, fără a dispare cu totul. La fel ca în paradigmaticul pact, şocul morbid se disipă, pentru a se dizolva, amăgitor, în nuanţă, care va amprenta nefast şi dulceag, abia sesizabil, întregul curs al evenimentelor, pentru a-şi arăta din nou adevărata faţă abia în final. Fără frisoane şi şocuri fiziologice, fără orgiastici demonice de film de serie B, ci printr-o simplă şi amară coda despre realitatea condiţiei umane de azi. O condiţie în care “omul a pierdut orice contact cu metafizicul”, spune Iuri Arabov. De aceea nici diavolul nu mai înfricoşează, devenind o simplă monedă de schimb în lumea mega-show-biz-ului, a finanţelor şi a politicii de vârf, ori a can-can-urilor de cartier. Un “diavol” care desface şi rezolvă cu hărnicie probleme “de suflet şi de buzunar”, fără ca omul să-i mai simtă apăsarea şi ameninţarea metafizică.

Mefistofelul lui Sokurov e un astfel de personaj. Aproape benign, aproape simpatic, dezgustător cu măsură şi aproape bonom, Mefistofelul lui Sokurov este un cămătar. În clarobscurul cămării sale murdare, el încheie contracte, primeşte şi dă. Suflete contra iluzii. E primul gata să-i ajute pe “flămânzi şi pe oropsiţi”. Veşnic înfometat şi fără bani, savant îndrăgostit platonic de muza ştiinţei, Faust e clientul său ideal. Lui Faust îi e foame. Şi nu are o leţcaie. Face disecţii ilicite în căutarea sufletului. Cercetează planetele pentru a descoperi noi forme de viaţă (prin telescopul său, diavolul priveşte amuzat o maimuţă lunară!). Şi e alchimist. A fabricat un homunculus după reţeta sa proprie. Faust e tobă de carte, singur şi nefericit. O parodie a puterii absolute. Cuplul Faust-Mefistofel se leagă de la sine: au nevoie unul de altul!

Această premiză continuă adaptarea primei părţi a piesei lui Goethe realizată în 1926 de W.F. Murnau. Aceleaşi episoade dramatice, aceleaşi soluţii scenografice – aceeaşi survolare a pământului, transpunând unghiul vizual al “zburătorului” (Faust iniţiat în cunoaştere luciferică de Mefistofel) – reverenţe ale maestrului rus faţă de marele expresionist german.

Dar dacă ecranizarea lui Murnau transpune cinematografic, în cheia retoric-teatralizantă a epocii, chiar litera lui Goethe, accentuând magia decorurilor şi a reprezentării – întâia dată pe ecran – a fenomenelor supranaturale, cu tot cu neconvingătorul final “Deux ex machina” al absolvirii divine a lui Faust şi a Margaretei, Sokurov merge mai departe, interogându-se filosofic asupra sensului celebrei legende la începutul mileniului III. Mai e actuală piesa lui Goethe? Cum trăieşte azi Europa complexele faustiene?

Anton Adasinski şi Johannes Zeiler în "Faust"

Pentru că filmul lui Sokurov nu este doar o meditaţie asupra condiţiei umane, ci şi asupra europenismului. A esenţei faustice a Europei moderne. Sokurov simte cu acuitate mârşăvia pactului faustic, care pentru cea mai mare parte a Europei continuă să fie subiect de laudă. Şi o transpune pe ecran într-o cheie a morbidului, cu care spectatorii sunt atât de obişnuiţi, încât nici nu-i mai caută explicaţia. Ba chiar îi apreciază de la sine rafinamentul. De aceea “Faust”-ul lui Sokurov a plăcut şi nu i-a supărat pe europeni (aşa cum îi supără scrierile Sf. Nicolae Velimirovici, de pildă). Dar morbiditatea lui Sokurov nu este gratuită, nici manieristă, ci asumată şi acuzatorie. Pentru că pactul demonic “pute”, urâţeşte şi deformează, contaminând toate gesturile, faptele şi formele de civilizaţie pe care le originează. În film personajele se plâng că miroase urât. Mai ales în casa lui Faust, care e şi laborator de disecţie. Dar urâciunea se va amprenta în primul rând pe semnatarul pactului.

Dacă Faustul lui Murnau e întâi un bătrân răvăşit, apoi un tânăr plesnind de sănătate, Faustul lui Sokurov are trăsături strâmbe, priviri piezişe, bolnave şi temătoare. Umbra crimei îi îmbrăţişează tot timpul obrazul. Omul a preluat din urâciunea diavolului, pe care nu e în stare să şi-o asume, fapt pentru care apelează tot la acesta. Într-un singur moment chipul lui Faust capătă o boare de nobleţe: e momentul îndrăgostirii de Margareta. Extraordinară transfigurare, realizată doar cu aportul luminii! Cuplul actorilor Johannes Zeiler - Isolda Dychauk funcţionează nu pe bază de gestică sau de cuvânt, ci aproape exclusiv prin aportul osmotic al machiajului şi scenografiei, luminii şi camerei (Bruno Delbonnel). Picturalitatea sokuroviană creează şi dinamizează poveşti! Genial este figurat şi scurtul moment al dragostei dintre cei doi: într-o tăcere deplină, două chipuri statice în gros-plan, privind fiecare frontal, se iluminează pe rând, tot mai mult, până când imaginea devine translucidă, asemeni plasmei solare: extrazul iconic al iubirii, figurat fără nici un gest de amor, fără nici o mimică a apropierii! Este cea mai pură şi mai esenţializată reprezentare a erosului din istoria filmului.

Esenţa lui Faust nu e, însă, iubirea, ci crima făcută în numele iubirii – ne aminteşte Sokurov. Crimă care ucide iubirea şi generează noi crime. Firesc şi absurd, Faust îşi ucide şi iubirea, dar şi Maestrul, pe bătrânul Mefistofel – moment în care se privează de orice axă (ascendentă sau descendentă) a devenirii... Singur într-un peisaj pietros dezolant, amintind de scenografia ispitirilor evanghelice, eviscerat de ultimele rămăşiţe ale propriului suflet, Faust rămâne al nimănui...

Finalul deschis îndeamnă doar la tăcere: o tăcere amară, pusă în faţa unei postmodernităţi care refuză să se trezească...

Vorbe on-line despre filmul rusesc - partea a II-a

Le puteţi viziona pe TRAVEL MIX TV sau pe http://www.youtube.com/watch?v=Pg_4Gt2erfM&feature=g-upl. În aceeaşi atmosferă culinară, caniculară şi boemă. Vorbele mele s-au strecurat între minutele 15 şi 18. Au fost transmise vineri 20 iulie 2012 de la ora 21, în partea a doua a emisiunii "Petrecereri noi în centrul vechi".

Nicăieri-ul din “Palilula”

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 iulie 2012

“Undeva la Palilula”, debutul în cinema al apreciatului regizor de teatru Silviu Purcărete, îţi lasă gustul bizar al unui film care, vrând să spună şi să arate prea multe, nu spune până la urmă nimic. Suprasaturat de efecte senzoriale şi spectaculoase găselniţe suprarealiste, care uimesc ochiul practic la fiecare secvenţă, filmul se rezumă, până la urmă, doar la înşiruirea acestora. Teatralitatea devine scop în sine, iar parabola absurdului sistemului comunist implementat în spaţiul oltenesc-dâmboviţean, lipsită de coloana vertebrală a unei acţiuni coerente şi a dezvoltării unui conflict, se pierde în suita de imagini care o compun. Fascinante, bizare, extrem de teatrale, adesea geniale ca inventivitate, dar ratate din punctul de vedere al dezvoltării ideii (metafizice sau narative) pe care o propun, ele se pierd în spectacular, asemenea numerelor unei reprezentaţii clasice de circ, în care acrobaţiile, jongleriile, dresurile de lei şi pisici concurează în mod egal, necenzurate regizoral, la supremaţie în faţa spectatorului.

Filmul a fost promovat din 2008, din faza de pre-producţie, printr-o campanie de presă profesionistă bine dirijată, care promitea un film baroc năucitor, un spectacol-parabolă politico-etnico-socială despre “blestemul iremediabil al românismului balcanic”, cu toate datele culturale cunoscute ale acestuia, de la Caragiale şi suprarealiştii locali, la Danieliuc şi Pintilie citire. Un film foarte ambiţios ca realizare scenografică, imagerie în general, ca miză ideatică. Un “film-parabolă”, într-o perioadă în care tânăra cinematografie română a întors cu totul spatele acestui gen, care rar îşi găseşte locul (şi doar în condiţii de ireproşabilitate artistică) şi în festivalurile europene. Un film într-adevăr ambiţios, pe care cu toţii îl aşteptam, în primul rând de dragul regizorului, dar cu scepticismul “omului recent” faţă de parabole şi alte “retorici ale înaltului”...

Şi, din păcate, “scepticismul omului recent” a învins. Parabola (oraşului-fantomă din care nu scapă nimeni) s-a dovedit uzată şi încărcată de metafore şi formule osificate, ideea de “exorcizare a coşmarurilor comunismului”, abuzată şi ea; aplicarea mecanicistă a procedeelor teatrului şi romanului absurd (de mare efect în teatrul şi filmul din ultimele decenii ale socialismului) sună fals, se simte că energia care o alimentează vine dintr-o altă epocă (sau dintr-un sertar literar...), care nu mai este racordată organic la fiinţa prezentă a regizorului.

Hiperbolizarea sistemului comunist (din epoca stalinistă) ca un top al decăderii morale şi fizice, absurdului şi degringoladelor de tot felul, exprimată în toate registrele ludicului şi tragi-comicului devine, la un moment dat, manieristă – şi asta e cu atât mai deranjant, când te simţi ba în “Castelul” lui Kafka, ba în “Europa” lui Lars von Trier, ba în “Underground”-ul lui Kusturica, ba în “Delikatessen”, pentru a ateriza, fatalmente şi iremediabil, într-un “film românesc”. Pretenţios şi inconsistent, ratând, de fiecare dată, o coerenţă internă, care e pierdută încă din etapa scenariului (curios, tocmai acesta a primit nişte premii, dar cu siguranţă, în altă fază decât cea transpusă pe peliculă).

Uneori, filmele (chiar şi cele de autor) ajung prea târziu să fie făcute, iar cel care le-a scris (chiar dacă semnează cu acelaşi nume) nu mai este acelaşi cu cel care le pune în scenă.

O muncă imensă - scenografia rafinat-lugubră a lui Helmut Sturmer şi Dragoş Buhagiar, care au transformat o hală dezafectată a Uzinei “Republica” într-un spaţiu fantasmagoric-penitenciar, imaginea năucitoare semnată de Adrian Silişteanu, alături de efectele speciale luxuriante (şi adesea inutile) şi de o colecţie interminabilă de umor negru românesc (expusă în debite incontrolabile) – se duce, practic, pe apa sâmbetei, din lipsa coerenţei scenariului.

Nesupuse unui sens narativ unitar şi fără o tensiune bine stabilită între personaje, un film, oricât de poematico-filozofic sau spectacular, nu poate să funcţioneze. “Palilula” va rămâne un experiment în cariera unui regizor de teatru de o valoare incontestabilă.

Vorbe on-line despre filmul rusesc - partea I

Puteţi viziona prima parte a emisiunii "Petreceri noi în centrul vechi", transmise de TRAVEL MIX TV vineri 6 iulie 2012 de la ora 21, pe http://www.youtube.com/watch?v=9dZngKKDqVU&feature=g-upl ; intervenţia mea despre cinema este între minutele 7:29 şi 10:30.

Dialoguri despre filmul rusesc pe Travel Mix TV, reprogramate

Cele două dialoguri despre filmul rusesc de ieri şi de azi au fost reprogramate pentru Vineri 6 iulie, respectiv Vineri 20 iulie 2012,  de la ora 21,00.
Pe canalul de televiziune Travel Mix, în cadrul emisiunii "Petreceri noi în centrul vechi".
Realizator: Mihai Hristu. Invitat: Elena Dulgheru

Puteţi viziona pe youtube prima parte a emisiunii "Petreceri noi în centrul vechi"; dialogul despre cinema este între minutele 7:29 şi 10:30.

Două dialoguri despre filmul rusesc, pe Travel Mix TV

Pe 29 iunie, respectiv pe 6 iulie 2012, pe canalul de televiziune Travel Mix, vă invit să urmăriţi un dialog despre filmul rusesc de ieri, de azi, dintotdeauna. În cadrul emisiunii "Petreceri noi în centrul vechi". De la ora 21,00.
Realizator: Mihai Hristu.

“Izvorul femeilor”: când tradiţia şi emanciparea îşi dau mâna

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 iunie 2012

Aşa încep "revoluţiile". În centru: actriţa şi cântăreaţa argentiniană Biyouna (Baya Bouzar)

În cel mai recent film al său, Radu Mihăileanu abordează o problemă care atrage de câţiva ani buni atenţia cinematografiei mondiale: condiţia femeii islamice. Dacă cel mai adesea această temă cu cert potenţial polemic este tratată din perspective uşor politizate (vezi “Osama” sau “Floarea deşertului”), filmul lui Radu Mihăileanu îşi dezvoltă pledoaria din considerente pe care le putem numi pur umanitare. O pledoarie care scoate în evidenţă tarele unui sistem social cu vechi rădăcini istorice, dar simpatetică şi nedemolatoare. O pledoarie a cărei “ideologie de autor” nu este una politică. Extrem de respectuos (ca şi până acum) faţă de universul cultural abordat, Radu Mihăileanu învaţă mai întâi ă-l înţeleagă şi să îl iubească, iar abia apoi să-i dea lecţii de bună purtare.

“Izvorul femeilor” este un „omagiu adus femeilor arabe şi femeilor în general”, declară regizorul, care semnează, alături de colaboratorul său Alain-Michel Blanc, şi scenariul filmului.

Ca de obicei, formula cinematografică a lui Radu Mihăileanu aşază în centrul atenţiei condiţia umană (şi nu e nici o demagogie aici!) în cel mai clasic şi mai “demodat” sens al cuvântului. Este meritul regizorului că o temă care, cu sarcasmul condescendent al al marilor studiouri occidentale, ar fi putut fi atât de uşor ideologizată, este tratată cu o asemenea delicateţe, vioiciune şi căldură.

Radu Mihăileanu şi Leila Bekhti

Unii vor acuza filmul de convenţionalism şi de o oarecare teatralitate (care nu sunt neapărat defecte, dacă slujesc genului abordat). Este adevărat, nu mai găsim aici acuitatea emoţională din “Va, vis et deviens” sau realismul necruţător din “Trahir”, ci suntem mai aproape de spiritul de convivialitate bine orchestrată şi perfecţionismul scenic din “Train de vie” sau din “Le concert”. Ca şi în cele două drame din lumea evreiască, regizorul îmbină abil clişeul (de fapt, paradigma de viaţă) cu ineditul observaţiei, pe care le centrează în jurul destinului dramatic şi neobişnuit al unor personaje, pe care le iubeşte şi ştie să ne facă să le iubim.

De aici succesul considerabil al filmului, în special în lumea arabă; un succes mai degrabă de public, decât de critică (destul de sceptică faţă de formulele clasice). Ceea ce înseamnă că regizorul şi-a atins scopul, acela ca oamenii din filmele sale (care aparţin celor mai diverse culturi) să se regăsească în film. “Visul meu este ca filmul să fie furat de pe internet de fiecare femeie arabă”, declara regizorul într-un interviu. Un altruism rar în breasla cinematografică şi în general în cea a artiştilor!

Una din cheile succesului constant al lui Radu Mihăileanu (pe lângă perfecta stăpânire a regulilor dramatice, dezvoltată într-o acribie scenaristică greu egalabilă) este documentarea minuţioasă în locaţie. Regizorul nu-şi compune niciodată atmosfera peliculei din informaţii de dicţionar sau din coloanele ziarelor ci, oricât de exotic ar fi colţul de civilizaţie abordat, Radu Mihăileanu îl va cerceta la faţa locului, şi nu doar cu ochii turistului sau ai cineastului în căutare de pitoresc. Talentul de a depăşi prejudecăţile de tot felul, pentru a ajunge la inima personajelor sale, ştiinţa de a le descoperi în mediul lor şi de a le transpune din mediu în corpusul unei poveşti specifice, dar cu acces la generalitate, toate acestea ţin de nucleul haric al regizorului român stabilit la Paris.

Biyouna (Baya Bouzar)

Structural, “Izvorul femeilor” se articulează pe principiile unei drame clasice, iar prezenţa abundentă a muzicii (islamice, dar tratate într-o manieră accesibilă publicului occidental) îl apropie mult de genul teatrului liric. Drama personajelor principale este comentată (uneori, muzical), pe diferite voci şi accente, de personajul colectiv, care recreează fundalul narativ al corului antic. E o convenţie care, prin abuz, poate cădea uşor în desuetudine, mai ales că a fost compromisă de populismul excesiv al melodramelor muzicale indiene. La Radu Mihăileanu ea funcţionează, pentru că regizorul ştie să dozeze efectele şi să coordoneze scena în cele mai mici amănunte, iar muzica (deşi uneori abundentă şi bine cosmetizată) nu devine niciodată scop în sine, ci susţine emoţional momentele centrale ale dramei.

Şi dacă în “Va, vis et deviens” sau în “Concertul” personajele principale ne rămâneau în memorie, în “Izvorul femeilor” ne reţine atenţia în special personajul colectiv: grupul de femei care, în baia turcească, în piaţa satului sau la sărbătoarea recoltei, pune la cale destinul micii comunităţi. Un destin socialmente aflat în derivă, dar determinat crucial de relaţia de cuplu; iar femeile sunt cele care au clarviziunea şi îndrăzneala de a-l reface să funcţioneze.

Sustineti Asociaţia Orante!

Viraţi 2% din impozitul dumneavoastră pentru arta deschisă spre spiritualitate, pentru arta şi cultura creştină!

Susţineţi activităţile culturale ale Asociaţiei Orante!
Cont IBAN: RO26CECEB20430RON2571511, deschis la CEC Bank SA-Diham.
Cod de identificare fiscala: 27018425

Blogul Asociatiei Orante-Cultură şi spiritualitate creştină

De Sfinţii Impăraţi

Mulţumesc tuturor care, cu cuvântul sau cu o rază de gând luminos m-au felicitat cu ocazia praznicului Sfinţilor Împăraţi celor Întocmai cu Apostolii!

"Apocalipsă, civilizaţii extraterestre, lumi virtuale din cinema" - pe bune!

Dialogul despre Apocalipsă, civilizaţii extraterestre, lumi virtuale din cinema, din cadrul emisiunii Trinitas TV "Lumina celui nevăzut"
 (realizator: diac. Sorin Mihalache), programat la două date anterioare şi amânat din motive tehnice, va fi difuzat în această seară (joi, 17 mai) de la ora 21.
Emisiunea va fi reluată vineri 18 mai de la ora 14,30 şi luni, 21 mai, de la aceeaşi oră.
Durata emisiunii: 1 oră.

Camilian Demetrescu: Viaţa, ca operă de artă

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 12 mai 2012

Lucrând la piatra funerară

Duminică 6 mai, în casa sa din Gallese (Italia) pictorul român Camilian Demetrescu a plecat către cer.

Făcea parte din acea categorie de oameni memorabili, pe care nu-ţi este dat să-i întâlneşti des. Artistul şi eruditul, contestatarul temerar, cu antenele ciulite la problemele vremii şi cărturarul luminat, hrănit din ideile pure se reuneau în persoana sa. Accesibil şi olimpian, angajat în actualitate şi în acelaşi timp detaşat, tonic şi rafinat, compasiv şi ironic, deschis către nou, dar neînrobit de spiritul înnoirii, Camilian Demetrescu iradia o charismă de sorginte interbelică, care-i conferea acea prospeţime contagioasă, pe care nu o găseşti la generaţiile mai tinere.

Nu un om al timpului său, ci un om care transgresează istoria. Nu s-a lăsat înrobit de epoca sa, ci a modelat-o, a provocat-o după raţiunile unei conlucrări între om, destin şi Dumnezeu, arareori puse atât de vizibil în lucrare… Fără să fie un progresist, era un om mereu deschis către viitor. A trecut peste vremuri asumându-şi-le cu discernământ, dar nelăsându-se îngenunchiat de ele, refuzând seducţia avantajelor circumstanţiale, pentru a-şi păstra privilegiul de a rămâne el însuşi. A simţit întotdeauna pericolul compromisului şi a ştiut să se ferească de el, fără să cadă în vreo extremă ideologică.

Era “un om alături de care este o fericire să trăieşti” - nu o dată mi-a mărturisit soţia sa, doamna Mihaela Demetrescu, aşa simţeau şi prietenii săi. Orele petrecute în preajma lui cu ocazia unor interviuri, continuate ca simple taifasuri mult după oprirea microfonului, au fost momente de adevărată sărbătoare a comunicării şi comuniunii. Artă modernă şi medievală, simbologie creştină, politică şi cultură europeană ori fenomenologia metehnelor dâmboviţene – toate căpătau, în rostirea sa elocventă şi lipsită de emfază amprenta propriei trăiri şi personalităţi. Era un interlocutor cu care nu te plictiseai niciodată: inteligenţa sa vie şi spontaneitatea descopereau întotdeauna noul, chiar şi sub platitudinea locurilor comune şi a temelor celor mai banale.



În atelierul său de la Galleze



A fost unul din profesorii pe care mi i-aş fi dorit; şi pe care România (cea de dinainte de ‘89 şi cea de după) i-a ratat. Pe cea de dinainte a refuzat-o el (refuzând ordinul “Meritul cultural” şi implicit statutul privilegiat oferit de regimul comunist), cea de după l-a refuzat ea. Din meschinărie.

A părăsit România în 1969, după ce a înţeles că şansele unei democraţii reale în sistemul de dominaţie bolşevică sunt nule şi a realizat că viitorul său ca plastician şi ca artist-cetăţean (aceste două dimensiuni erau nedespărţite pentru el) era dinainte pus la zid. A părăsit România pentru a putea practica în libertate arta abstractă, căreia i s-a dedicat în prima sa perioadă de creaţie, şi pentru a se putea exprima liber împotriva abuzurilor regimului ceauşist. De două ori, pentru libertate. Libertate şi adevăr – mobiluri pe care le-a urmărit în întreaga sa viaţă. Care l-au şi adus la descoperirea lui Dumnezeu şi la aducerea Lui, tot mai palpabilă, în arta şi în existenţa sa.

"Învierea". Lucrare de Camilian Demetrescu

Metanoia petrecută cu ocazia restaurării catedralei romanice din Gallese este punctul nodal al vieţii sale. Este Drumul Damascului, pe care şerpii şi scorpionii se îmblânzesc sub lumina Duhului Sfânt, iar energiile lucrătoare ale omului sunt sporite de aceeaşi putere. Este piatra de temelie a restaurării sale ca om religios şi artist, care îşi pune talantul în slujba lui Dumnezeu. Într-o perioadă de dominaţie absolută a abstracţionismului în elita artistică europeană şi americană, când orice ieşire din curent era tiranic catalogată ca o dezertare, Camilian Demetrescu are curajul să se rupă din cercul abstracţionist, pentru a fonda o nouă estetică: aceea a reîntoarcerii la simbol. Fără maeştri, fără modele în jur. Singurul său mentor spiritual în această direcţie a fost Mircea Eliade. A urmat un drum anevoios de pionierat, de redescoperire şi descifrare a simbolisticii creştine medievale. Frescele vechilor biserici din Spania şi Italia i-au ghidat paşii întru regăsirea şi revalorificarea unei spiritualităţi pierdute. Monumentalitatea austeră a vechilor catedrale se regăseşte în noua sa artă simbolică, iar ciclurile de întâlniri de la Rimini, ca şi numeroasele expoziţii o aduc în faţa unui public format în special din tineri. Cuvântul întrupat în forme şi culori îşi arată, ca în vechime, puterea mărturisitoare, transfigurând întreaga osatură a artei contemporane.

Anul trecut Camilian Demetrescu mi-a arătat piatra sa funerară, un alb basorelief de marmură, la care lucra. Şi-a pregătit cu mâinile sale, ca ţăranii noştri de odinioară, locul de obştească odihnire. A trăit frumos, a murit minunat! “Viaţa, transformată în operă de artă” este un exerciţiu rezervat nu doar călugărilor - ne arată, biruitor peste timp, maestrul de la Gallese.

Apocalipsă, extratereştri, lumi virtuale la Trinitas TV

Joi 10 mai, de la ora 22 şi vineri 11 mai, de la 14,30, în cadrul emisiunii Lumina celui nevăzut,  Trinitas TV difuzează dialogul meu cu diac. Sorin Mihalache despre Apocalipsa, civilizaţiile extraterestre, lumile virtuale din cinema. Realizator: Sorin Mihalache.
Din motive independente de voinţa realizatorului şi a mea, emisiunea a fost amânată pentru o dată care se va comunica ulterior.

“TARKOVSKI 2012” – UN UNIVERS HOLOGRAFIC ÎN EXPANSIUNE

Apărut în Ziarul Lumina de miercuri 9 mai 2012

Tarkovsky Space la Galeriile Solyanka

4 aprilie 2012, data împlinirii a 80 de ani de la naşterea lui Andrei Tarkovski a constituit debutul unor ample evenimente tematice şi retrospective, atât în Rusia, cât şi în alte părţi ale globului.

Un ciclu de seri omagiale intitulat “Întâlnirile de la Teatrul Rus cu Andrei Tarkovski” a fost inaugurat la Tallin (Estonia, 18-21 aprilie) şi a cuprins vernisarea expoziţiei de fotografii “Andrei Tarkovski: ultimul film” ale Laylei Alexander-Garrett (traducătoarea regizorului pentru filmul “Sacrificiul”), premiera documentarului “Tarkovski. Intersecţii” (r. E. Ardanovskaia, N. Şaburin), lansarea unei culegeri de povestiri semnate de studenţii estonieni ai lui Tarkovski şi o întâlnire de suflet cu rudele, colegii şi apropiaţii regizorului.

Două evenimente comemorative a găzduit şi micul oraş de pe Volga, Iurieveţ, locul de baştină al regizorului, care a organizat între 1-6 aprilie cea de-a VI-a ediţie a Festivalului de film “Zerkalo” (“Oglinda”), dedicat marelui cineast. Un festival, o lansare de carte (“Andrei Tarkovski – visurile şi realităţile casei”, de Viktor Filimonov) şi premiera a două noi filme documentare (“Tarkovski. Cioburile oglinzii”, r. I. Izvolova, produs de TV Kultura şi “Nopţi albe: note de la filmarea “Nostalgiei””, r. José Manuel Mourinho, Spania), expoziţii de fotografie, întâlniri de creaţie, concerte omagiale. José Manuel Mourinho, membru al Institutului Internaţional Tarkovski, Layla Alexander-Garrett, scenografa Nelli Fomina, realizatoarea costumelor pentru lung-metrajele sovietice ale regizorului şi Marina Tarkovskaia, sora cineastului, s-au aflat printre invitaţii de seamă ai “Zilelor Tarkovski la Iurieveţ”. Acelaşi orăşel a găzduit, aproape la concurenţă (4-7 aprilie), o altă serie de Zile Omagiale Tarkovski, intitulate “Magnetism of the Memory”, organizată cu concursul a câteva universităţi din Ivanovo, sub direcţia regizorului Evgeni Borzov: trei expoziţii de fotografie (fotocronica realizării filmului “Sacrificiul”, fotografii polaroid semnate de Tarkovski), schiţe de costume şi nu mai puţin de şapte filme documentare recente despre Tarkovski produse în Spania, Cehia şi Rusia (dintre care trei semnate de inimosul Evgheni Borzov) au fost prezentate în cadrul evenimentului.



Oglinzi - în holul expozitiei



Dar centrul acţiunilor comemorative este Moscova – principalul creuzet de creaţie al cineastului. Instituţii importante, ca Mosfilmul, Institutul de Stat pentru Cinematografie (V.G.I.K.), Biblioteca filmologică Serghei Eisenstein, Arhivele Gosfilmfond şi alte foruri de cultură şi cinema şi-au concentrat eforturile pentru realizarea unui univers multidimensional, multimediatic, interdisciplinar, emergent din opera şi personalitatea tarkovskiană, aflat în permanentă expansiune…

În jurul acestor puncte nodale s-a desfăşurat şi Conferinţa internaţională “Andrei Tarkovski în contextul anului 2012”, găzduită de Galeriile Solianka –ultracentrale, modeste ca dimensiuni, dar devenite un punct de referinţă al artelor vizuale în Moscova ultimelor două decenii. Filosofi, muzicologi, istorici, literaţi, psihanalişti, regizori şi istorici de cinema, critici literari şi de film, actori, bloggeri cinefili, designeri şi traducători din Ungaria, Anglia, Brazilia, Spania, Rusia şi România s-au adunat timp de trei zile pentru a asculta şi a vorbi, a privi şi a se împărtăşi din “universul holografic în expansiune” al moştenirii tarkovskiene. Pentru a pune umărul (şi inima) la îmbogăţirea lui.

Kitty Hunter-Blair (Anglia), venerabila traducătoare a câteva lucrări de referinţă de şi despre Tarkovski (printre care “Sculpting in time”), profesorul Rafael Llano-Sanchez (Madrid), autorul uneia dintre primele monografii tarkovskiene importante şi pasionatul administrator al unuia dintre primele situri academice dedicate cinestului, profesorul petersburghez Igor Evlampiev, autorul unei analize filosofice a operei tarkovskiene şi filmologul Dmitri Salînski, autorul unui volum despre “Hermeneutica cinematografică a lui Tarkovski”, alături de fragila şi carismatica Marina Tarkovskaia, au constituit o parte din numele grele ale reuniunii academice şi de suflet de la Solyanka.

Teme, problematici şi abordări uimitor de diverse refuză încadrarea operei şi personalităţii tarkovskiene într-un singur sertar. Iată una din caracteristicile geniilor şi capodoperelor (oricât de faultate ar fi azi aceste cuvinte): universalitatea.

“Reflectarea filmelor lui Tarkovski în cultura Braziliei”, “Tarkovski şi Thomas Mann”, “Culturile muzicale din filmele lui Tarkovski şi Sokurov”, o “Analiză ontologică a “Copilăriei lui Ivan””, “Matricile temporale ale filmelor tarkovskiene”, “Mitogeneza tarkovskiană”, “Tarkovski în iconosfera Rusiei”, “Decalogul lui Andrei Tarkovski”, istoria recuperării versiunilor originare ale filmelor “Solaris” şi “Andrei Rubliov” (puse acum la dispoziţia publicului) – iată tot atâtea perspective care demonstrează că “universul Tarkovski” nu este epuizabil.



Viaceslav Şmîrev, Marina Tarkovakaia, Kitty Hunter-Blair
 la Casa Scriitorilor din Peredelkino



Nu, nu e vorba de osificarea unei statui, nici de acreditarea unui idol care nu mai are nici o legătură cu prezentul. Ci dimpotrivă, de explozia în lanţ a hologramelor unui univers mereu viu şi actual, proteic, ale cărui limite nu le cunoaştem. Ale cărui limite depind de noi, de limitele noastre şi de Dumnezeu. Asta se constată uneori la trecerea în veşnicie a sfinţilor, dar iată că nu numai atunci…. Devenim inepuizabili (nu ca persoană, ci prin lucrarea noastră) când ştim să conlucrăm cu Înaltul.

Asistăm la naşterea unei noi discipline, asemeni shakespearologiei? Soliditatea acestor abordări pluridisciplinare, rafturile din an în an tot mai pline de monografii şi hermeneutici, festivalurile aflate la concurenţă, documentarele care nu se epuizează (în ciuda materialului memorialistic care, teoretic, ar trebui să fie finit), ne demonstrează că da. Nu întâmplător, Biblioteca Eisenstein şi l-a ales pe Tarkovski (alături de Eisenstein şi de producătorul prerevoluţionar Alexandr Hanjonkov) drept unul din cei trei piloni ai cinematografiei ruse din toate timpurile. Fotografiile celor trei tronează magistral pe pereţii exteriori şi pe simezele Bibliotecii moscovite.

Micul hotel în care am fost cazaţi, aflat vizavi de Mosfilm, nu ocupă decât trei nivele din scara unui bloc obişnuit, de factură sovietică, administrat de Mosfilm. La scara vecină, ni se arată, a locuit Tarkovski vreme de ani buni, împreună cu familia. O modestă placă memorială consemnează această trecere. Tot aici locuieşte până acum celebrul Vadim Iusov, directorul de imagine al celor mai multe din filmele lui Tarkovski. Străzile din jur poartă nume de regizori sovietici. O istorie pe care călcăm cu piciorul. În faţa scării lui Tarkovski s-a pripăşit un câine negru, pe care abia reuşesc să-l ocolesc pe trotuarul aflat în reparaţie. A treia zi mă întâmpină acelaşi maidanez liniştit, cu aer de câine lup. Un câine şi o maşină neagră parcată, plină de praf. Două “vehicule”, două semne ale trecerii, rătăcite în imageria unui gang de cartier cu pubele şi străzi găurite… Semn, miracol, miraj? Depinde de noi. De conlucrarea noastră cu ele.

Corespondenţă de la Moscova şi fotografii de ELENA DULGHERU

Mai multe imagini aici: