“Antim Ivireanul”: destinul unei pelicule

Ghiuli Ciohonelidze interpretându-l pe Antim Ivireanul

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 septembrie 2012

Rar întîlneşti în zilele noastre un film cu o soartă mai stranie. Filmul istoric “Antim Ivireanul” (“Antimoz Iverieli”) pare să împărtăşească într-un anumit sens soarta post-mortem a sfântului martir: trupul său pământesc rămâne inaccesibil!

Sunt întrebată iar şi iar de soarta filmului georgian. De ziua când acesta va ajunge oficial (sau, “dacă nu se poate altfel, fie şi oficial”) în România. Mai ales în preajma sărbătoririi Sfântului cărturar ivirean, cinefilii creştini mă întâmpină, în fiecare an, cu aceeaşi evlavioasă întrebare. Iar eu le recit aceeaşi poveste cronicărească. Şi distanţa dintre ei şi filmul râvnit, dar negăsit creşte, fatalmente, de la an la an, amintind cumva vârstele de început ale cinematografului, când pelicula era inflamabilă, inflaţia galopantă falimenta studiourile, iar războaiele măcinau Europa.

E adevărat, inflaţia şi războiul măcinaseră şi Georgia, proaspăt desprinsă din URSS, în anevoiosul deceniu de zămislire a filmului. Şi totuşi, în ciuda vitregiilor economice şi politice, graţie tenacităţii regizorului Ghiuli Ciohonelidze şi a echipei sale, producţia a continuat şi filmul a ieşit, până la urmă, pe ecrane.

E prezentat într-o unică proiecţie la Bucureşti pe 27 octombrie 2002, la sala Eforie a Cinematecii Române, cu ocazia festivităţilor de prăznuire a zece ani de la canonizarea Sfântului Mitropolit Antim, în prezenţa vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a echipei realizatoare şi a oficialităţilor georgiene. Dar, din motive de neînţelegere dintre partea română şi cea georgiană (care sperase o implicare mai substanţială a partenerilor români), filmul nu rămâne în România. Mai precis, nu îşi găseşte cumpărător. Altfel spus, partea georgiană nu reuşeşte să găsească un cumpărător care să acopere, la aşteptările sale, cheltuielile enorme ale superproducţiei. Căci pelicula fusese proiectată în termenii şi bugetele superproducţiilor istorice sovietice... buget de care nu a mai avut parte şi a cărui diminuare constantă se resimte dramatic în construcţia filmului. Să fie vorba de lipsa de cooperativitate a studiourilor din România, sau de inabilitatea de comunicare a părţii georgiene? Îmi amintesc că Ghiuli Cihonelidze – personaj fascinant, descins, cu siguranţă, dintr-o lume mai bună – îmi mărturisea în 2002 dezamăgirea sa în urma întâlnirii “la nivel înalt” avute cu vreo 10 ani în urmă cu Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, care îi promisese că... “filmul se va face. În parteneriat”. Şi, obişnuit cu manierele de lucru de odinioară, venerabilul Ghiuli l-a crezut... Nu ştiu dacă s-au iniţiat demersuri la Centrul Naţional al Cinematografiei, dar cunoscând starea deplorabilă a industriei de film româneşti din primii ani ai tranziţiei, îmi închipui că şi cele mai bune intenţii s-ar fi soldat cu “apă de ploaie”. Studiourilor georgiene nu le-a fost mai uşor în aceeaşi perioadă, dar iată că acestea au reuşit (în zece ani de “mucenicie”, cum prevăzuse P.F. Teoctist) să ducă filmul la capăt. Cu fervoarea şi tenacitatea ivirenilor. Dar duhul promisiunii trădate s-a imprimat, fatalmente, pe relaţiile ulterioare dintre producători şi partea română. Chiar şi după moartea regizorului şi falimentul Gruzia-Film.

Mi-am propus la un moment dat să tai acest nod gordian. Am încercat să pun în legătură departamentul de film al Televiziunii Române cu deţinătorii georgieni ai peliculei, în vederea unei proiecţii oficiale a filmului în România. Tratativele au eşuat lamentabil, în urma pretenţiilor exagerate şi nerealiste ale deţinătorilor peliculei, care se pare că nu înţeleseseră deloc termenii unor atare negocieri...

O copie netradusă a filmului, descinsă din hăţişurile internetului euro-asiatic, a circulat la un moment dat printre cinefilii români, zgândărind şi mai mult prin inaccesibilitatea ancestralului grai caucazian.

Mai multe situri ruseşti propun filmul spre vizionare on-line, sub denumirea “Antimoz iz Iverii” (“Antim din Iveria”). Dar filmul nu este un block-buster pentru ruşi. Şi cu atât mai puţin pentru occidentali. Nimeni, în afară de români şi gruzini, nu prea ştie cine a fost Antim Ivireanul. E sfântul nostru, al românilor şi georgienilor. Al Bisericilor noastre. Cine alţii decât noi, Bisericile noastre, ale străvechilor munteni de pe cele două maluri ale Mării Negre, ajutate de oficialităţile noastre culturale şi diplomatice, să-l readucă în faţa spectatorilor?