”Tinerețea” lui Sorrentino, între amăgire și fascinație

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 aprilie 2016

Cel de-al șaptelea lung-metraj al lui Paolo Sorrentino, ”La giovinezza” (”Tinerețe”, 2015), este o melodramă cu accente comic-autoironice despre despre problematica omului de artă confruntat cu finele biologic al vieții. Pelicula reia atât dezbaterea, cât și motivele principale ale producției anterioare a regizorului și scenaristului italian, ”La grande bellezza" (Oscar - 2014 pentru cel mai bun film într-o limbă străină, BAFTA, Golden Globe și alte distincții). 

 

Dar dacă protagonistul din ”La grande bellezza" era un cineast aflat spre sfârșitul carierei, însă încă în formă, care-și evaluează traseul de viață artistică și personală și se întreabă asupra sensului creației, ”La giovinezza” împarte aceleași interogații artistic-existențiale între doi protagoniști, amici de o viață - un compozitor retras din activitate și un regizor care-și realizează ultimul film -, pe care îi confruntă, în plus, cu iminența degradării fizice și a morții. Aceeași cheie duios-ironică îi ajută pe cei doi prieteni să facă față elegant confruntărilor fără drept de apel ale senectuții, până la un punct: acela al limitelor realului și materialismului, dincolo de care antenele lor interioare nu se avântă. 

 

Câteva clișee, vechi de vreun secol și ceva - adică aproape eterne, cel puțin în convențiile modernității - domină viziunea asupra artei a personajelor celor două pelicule. Nelipsita boemă, cu decadența aferentă, practicată moderat, mai mult de bon ton, refrenul marilor iubiri și al eșecurilor, familia dramatic fisurată și menținută în viață doar datorită unor fidele consoarte sau progenituri, pe care sacrificiul le-a umplut de frustrări, jocul vanităților de salon, al capriciilor, compromisurilor și iluziilor genialității, toate acestea se confruntă cu o stare de îndrăgostire permanentă și obsesivă de Frumos, ca valoare absolută și aproape mistică, propusă de regizor ca unica ”virtute” inatacabilă a artistului, văzut ca tipologie socială. 

 

Problematica se revendică totodată din clasicism și din romantism, așa că o putem numi acum clasică, adică opozită valorilor postmoderne. Paolo Sorrentino are priceperea să îmbrace tot acest tablou, în fond, desuet și neoriginal, lipsit de teze novatoare, dar și de inovații formale, în haine agreabile, urmând, de la distanța propriei auctorialități, soluțiile unor Woody Allen și Federico Fellini: umor inteligent, situații oarecum năstrușnice, sinceritate și autoironie, strălucire vizuală și senzualitate. Lipsa acțiunii alerte și a ritmului susținut, specific woody-allen-iene, în favoarea introspecției și a estetismului, dar și accentele suprarealiste îl apropie, totuși, mai mult de Fellini, fără ca Sorrentino să atingă (ori măcar să-și propună, și e bine că nu face asta!) umanismul profund sau dimensiunea de parabolă a capodoperelor marelui său compatriot. Reușita acestui melanj stilistic este agreabilitatea cvasigenerală, probată de succesul la public și de cariera festivalieră a celor două filme. 

 

Sorrentino alege să își plaseze povestea, care este mai mult o înșiruire de scene de viață aproape nonconflictuale și dialoguri, incluzând multe amintiri, într-o stațiune din Alpi, locație tipică pentru depănarea trecutului și a întrebărilor existențiale, acreditată de un Thomas Mann în ”Muntele vrăjit”, dar probată recent și de ”Nori peste Sils Maria”, drama psihologică a francezului Olivier Assayas (2015). Totuși, protagoniștii filmului (interpretați de legendarul Michael Caine și de Harvey Keitel, într-un cuplu actoricesc de zile mari) sunt mult prea cufundați în problemele lor, pentru ca muntele să-și arate puterea taumaturgică sau simbolică (așa cum se întâmpla, la un moment dat, în ”Nori peste Sils Maria”). Iar Sorrentino este mult prea burghez (prin afinități) și prea dramaturg (adică foarte concentrat pe jocul raporturilor dintre personaje), pentru a apela la asemenea soluții.

Filmul mai beneficiază de prestațiile veteranei Jane Fonda (o bombă de energie, în episodicul, dar savurosul rol de compoziție al fostei iubite și partenere de platou a bătrânului regizor, abandonată de acesta), al mai tinerei Rachel Weisz (în rolul fiicei frustrate a compozitorului libertin, a cărei viață personală se face și se desface în timpul scurtului sejur montan-balnear) și al fotomodelului român Mădălina Ghenea (afișată inițial pe post de sex-bibelou, dar inserată ingenios de Sorrentino în dramaturgia formală a peliculei).

”Sarea pământului” (2) - fotografie și adevăr

Apărut în Lumina Literară și Artistică / aprilie 2016

Foamea rece a fragmentarismului postmodern aglutinează felii tot mai masive de realitate, fără să le metabolizeze în nimic. Foame pătimașă și rece, pe care o vedem în cinema și în artele vizuale, inclusiv în fotografie. Obiective ultraperformante inspectează epiderme și depărtări, desfoliază interstiții altădată necunoscute privirii, dar nu mai știu să facă materia să vorbească. Ipostaze ale corporalității, captate la rezoluții astronomice, își clamează invariabil prezența, dar nu mai știu să își afirme identitatea. Digitalizarea imaginii și fragmentarismul par să fi privat arta fotografică de expresivitatea umană, înlocuind-o cu expresivitatea monotonă a mașinii sau a mulajului. Arta fotografică recentă, contaminată de duhul reclamei, nu mai surprinde suflete, ci figuri, șarade, iluzionisme și măști, țipete, dar nu și problematici existențiale, orice, numai nu esența umanului. Dar aceasta abunda pe clișeele primelor decenii ale artei fotografiei. Ce s-a întâmplat? 

 

Aceste întrebări mi le-am pus în urma vizionării documentarului lui Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado, ”Sarea pământului”, despre viața și opera fotografului brazilian Sebastião Salgado (n. 1944). Căci arta fotografiei nu necesită doar tehnică și simț estetic, ci și caracter, ba chiar eroism. Pentru că, dintre toți artiștii vizuali, fotograful este cel care se aruncă cel mai mult în focul realității imediate, iar talentul lui se măsoară prin capacitatea de surprindere a acestui foc. Dar asta e valabil la fotografia de reportaj, mi se va spune, nu și în peisagistică sau în portret. Ba da, demonstrează Sebastião Salgado, care știe să surprindă la fel de bine ”focul” unui chip sau al unui peisaj, pentru că are puterea și temeritatea să empatizeze la fel de bine cu un muncitor din furnicarul infernal al unei mine de aur, cu un copil african extenuat de vântul deșertului, dar și cu o morsă răsfățându-se între ghețurile arctice. ”Am adormit odată lângă doi lei de mare în Galapagos”, își povestește Salgado aventurile cu camera în mână, care l-au învățat să se împrietenească cu o balenă, ce ar fi putut oricând să-i spulbere cu coada mica ambarcațiune, dar nu a făcut-o, și să fie politicos cu triburile de gorile, pentru a fi acceptat în intimitatea lor. 

 

”Dacă o fotografie nu este destul de bună, înseamnă că nu ești suficient de aproape”, spunea un mare fotograf al secolului XX. Nicăieri nu am văzut elefanți, care să aibă grația și diafanitatea din clișeele lui Salgado; nicăieri turmele de bivoli africani nu își reverberează sinuozitățile coarnelor în lumină, cu muzicalitatea din cadrele fotografului brazilian, care știe să transforme greul pământului în simfonie a aerului. Orice animal te acceptă lângă el, trebuie doar să îl respecți, ne învață temerarul explorator. O iubire atotcuprinzătoare, ce nu cunoaște frica și îmbrățișează deopotrivă oameni și animale, solitudini și aglomerări de suflete, destine fericite și tragedii, îi deschide fereastra spre intimitatea generativă din spatele vizibilului. Puțini fotografi reușesc acest lucru, și mai puțini îl obțin în toate genurile abordate, de la peisaj la reportajul de război sau al muncii, așa cum o face Sebastião Salgado. O smerenie înnăscută îl face să nu se situeze niciodată deasupra subiectului, ajutându-l să vadă esențe și frumuseți pe care multe genii ale imaginii le-au ratat. Descoperind prin fotografie adevărul.

 

”Suferința pe care am văzut-o m-a schimbat”. Refuzând calea ușoară a fotografiei comerciale, dar și stratagema (folosită de destui regizori, jurnaliști, fotografi) de a profita creativ de durerile altora, Salgado revine iarăși și iarăși în universurile de suferință investigate, petrece luni și ani întregi în tabere de refugiați din Nigeria, Etiopia, Mali, ori printre muncitori din mediile cele mai neprielnice, pentru a descoperi peste tot demnitatea, emoția, viața, care - ne arată cadrele sale - supraviețuiesc și celor mai teribile tragedii. Învăluiți în poeme ale luminii (căci lumina, fotografului nu i-o poate lua nimeni), surghiuniții săi devin icoană.

Prima parte a cronicii: Fotografie reîntoarsă în spirit: ”Sarea pământului”, o biografie de Wim Wenders a lui Sebastião Salgado

”Francofonia” (2) - triumful și decăderea ideii europene

Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 9 aprilie 2016

Având ca pretext o apologie a celui mai important muzeu al Franței, adică o apologie a Franței, ca inimă a Europei, și a clasicismului european, ”Francofonia” lui Sokurov chestionează prezentul nostru european și planetar, asupra capacității sale de supraviețuire, în confruntarea cu cele mai grave amenințări din istoria sa, acelea ale disoluției identitare. Chiar dacă nu erau atât de evidente ca azi, simtomele disoluției Europei erau resimțite din plin de regizor în 2013, anul producerii filmului. Aceeași fusese și macro-tema filmului ”Faust” (2011), o adaptare liberă după drama lui Goethe, emergentă cultural, așadar, din cel de-al doilea nucleu al ”ideii europene”, Germania, peliculă cu care ”Francofonia” împarte o anumită complementaritate. Cu diferența că ”Faust”-ul lui Sokurov vorbea despre moartea omului european ca individ, o moarte spirituală, care în ”Francofonia” își manifestă, polifonic și catastrofal, dimensiunea continentală.

Concentrator al vectorilor vieții și morții, ”orașul luminilor” adună, ca un magnet, marile aspirații și realizări europene, depozitându-le la Luvru, Muzeul prin excelență. Priviri atente, aruncate parcă pentru prima dată asupra exponatelor sale, clasice sau puțin cunoscute, ne fac să vedem autenticitatea umană înscrisă pe pânzele vechi. Chipuri din trecut ne privesc și parcă respiră, cu o vivacitate mai prezentă decât cea a contemporanilor. Măiestria lui Sokurov de a face un tablou să vorbească prin racursuri neașteptate și abia perceptibile efecte optice este inegalabilă. ”Ce ne-am face fără muzee?” - se întreabă maestrul, a cărui voce răsună direct în coloana sonoră. ”Ce aș fi devenit eu dacă nu aș fi cunoscut chipurile strămoșilor mei?” Și ”cum se face că tocmai cultura europeană este cea care a inventat portretul?” Nevoia aceasta de a comunica între generații, întru conștientizarea istoriei, a artei portretului este considerată de regizorul-filosof o coordonată specifică a ideii europene. Triumful și decăderea acestei idei definesc perimetrul semantic al acestui film, așa cum nimeni n-ar fi crezut (sau poate doar Eisenstein!) că arta cinematografică poate s-o facă.

Dar soarta Luvrului este pusă în joc în 1940, odată cu ocuparea Franței de armata germană. Pornind de la acest moment istoric, filmul urmează filonul dramaturgic al dialogului dintre cei doi decidenți ai sorții muzeului, Jacques Jaujard, directorul Luvrului și contele Metternich, șeful comisiei germane pentru protecția operelor de artă din teritoriile ocupate, care are indicații să rechiziționeze colecțiile Luvrului. Sokurov evită pista bătătorită a urmăririi relației alunecoase dintre cei doi, ajutându-ne să le înțelegem relația din priviri, cadrate și iluminate la fel ca privirile personajelor din vechile tablouri. Incursiuni bine documentate, susținute de fotografii de epocă, în biografia celor doi opozanți îi arată că, cu toate că aveau convingeri politice diferite, ambii erau veritabili patrioți, gata să-și jertfească viața pentru țările lor. Judecarea atitudinii potentaților politici actuali față de patrimoniile țărilor lor, dar și ale țărilor inamice, cade în sarcina spectatorului. Regizorul doar livrează discret datele acestei ecuații.

Sokurov se întreabă asupra motivației ascunse a înființării în Reichstag a comisiei Kunstschutz, atipice unui guvern de război, și dacă nu cumva cauza intimă a războaielor sunt tocmai marile opere de artă. Admirația lui Hitler pentru arta franceză era binecunoscută, amintește regizorul. Defilează prin fața noastră sfincși și alte monumente ale antichității, sechestrate de Luvru - comentează pelicula - ca ”prizoniere” din războaiele pierdute de Lumea Veche în fața modernității. Tonul nu e vindicativ, dimpotrivă, regizorul omagiindu-l pe Hubert Robert, unul din arhitecții Luvrului, personaj căruia Sokurov i-a dedicat un întreg film (”Robert. O viață fericită”, 1996). Un alt argument al tezei înaintate este Napoleon Bonaparte. Acesta, în ipostază de stafie locatară a muzeului, își admiră portretele din tablourile glorificatoare în care e imortalizat, decretând că ”Statul nu poate funcționa fără muzee” și afirmând legitatea istorică dintre imperialism și cultul personalității în artă, fără care - sugerează regizorul cu o ironie abia sesizabilă - victoria cuceritorului n-ar fi deplină.

Figura ușor hilară a împăratului francez este secondată, cu aceeași ironie discretă, de a doua stafie, a Revoluției franceze, întrupată de o actriță cu trup emaciat, care la orice întrebare a împăratului repetă mecanic Liberté, égalité, fraternité, dicton ce își pierde în rostirea ei orice substanță. Democrație fără acoperire și imperialism autosuficient, acest oximoron al gloriei Franței, cum sugerează regizorul, eșuează pe ”Pluta Meduzei”, coșmarescul tablou al romanticului Gericault, prevestind naufragiul întregii Europe. Nu poți să nu te înfiori decoperind că tabloul evocă profetic avatarurile în Mediterană ale refugiaților din 2015, eșuați în cavalcada de asaltare a Europei, într-o degringoladă a istoriei în care binele și răul nu se mai pot discerne.

Naufragiul real este și punctul final al filonului narativ din prezent, dialogul pe internet dintre regizor, aflat în cabinetul său, și căpitanul vaporului care transportă colecțiile Luvrului, surprins într-o furtună pe mare.

Ceea ce s-a salvat în 1940, grație înțelegerii a doi oameni de onoare, pentru care arta și omenia au fost mai presus de dușmănia politică, riscăm să pierdem acum, datorită pierderii generale a nobleței și omeniei, sugerează regizorul...

Chiar dacă axa narativă a prezentului nu atinge tensiunea de thriller, tensiunea ideatică și planul meditativ sunt atât de original dezvoltate și juxtapuse cu cel estetic, relația dintre vocea tablourilor și istoria Europei e atât de viu pusă în valoare, surprinzând fără să obosească, încât filmul se urmărește cu sufletul la gură. 

___________________

Prima parte a cronicii filmului: ”Francofonia” (1) - o elegie pentru Europa

 

Taxi

Taxiul evlaviei

33 de meșteri mici

Au plecat prin țară

Cu elanuri de pitici

Dup-o catedrală.

Cu taxiul evlaviei

Căutau de zor

Un lăcaș de-nchinăciune

La televizor.

Fanți, starlete și masoni

Toată fruntea țării

Caută la unison

Locul închinării.

Margarete, trandafiri

Bine pomădate

Antrenate în figuri

Scump remunerate.

Și o crainică de știri

Plină de langoare

Zâna relelor vestiri

Telecomandate.

Playboy, barzi cu umeri lați,

Show-meni, ce de fețe!

În smerenii exersați

Vin să ne învețe.

Dacă stai să îi asculți,

Numai platitudini

Depănate prețios

De la altitudini.

Monștri sacri, cu verb greu,

Ași în declamații

Caută un Dumnezeu

Pentru-a lor ovații.

Scriitori stipendiari,

Fâțe aclamate

O capelă cer, de lemn,

Pe nerăsuflate.

O capelă de-un pogon,

Cam cât patru scânduri

Să-și ridice un blazon

- citiți printre rânduri!

Cu smerenie și mult sârg

33 de vipuri

Au făcut rumoare-n târg

Și mai multe clipuri.

Dar mă dor Apolodor,

Doare Oana Pellea,

Leșe cu al său fior

- asta vă e pielea?!

Oameni buni, seduși de huni,

Prinși de o stihie,

Ce-ați cătat în ăst conclav

Și-n babilonie?

De-L aveți pe Dumnezeu

-n inimile bune,

Dați-I loc și-n târgul meu,

El să ne adune!

De vă place să cântați

Pe o scenă plină,

De ce vreți să-L sechestați

Pe Cel Ce-i Lumină?

Dacă pentru show-ul tău

Alegi stadionul

De ce-i dai lui Dumnezeu

Spațiu cu pogonul?

Cu taxiu-n bălării

33 de vipuri

Se-mproșcară-n evlavii

Nu poți să-ți închipui!...


_____________________________________________________

Update
Ca să fie pasele umoristice complete, pamfletul "Taxiul evlaviei" a luat o mențiune la Festivalul național de poezie satirico-umoristică "Ion Budai Deleanu", ediția a VI-a, din 26-28 august 2016 de la Geoagiu (jud. Hunedoara). Cred că sunt singurul poet contemporan, cunoscut în special pentru poezie mistică și religioasă, premiat pentru versuri satirico-umoristice! 

”Dumnezeu preferă lemnul?...”

Catedrala Tsameba (a Sfintei Treimi) din Tbilisi

”Dumnezeu preferă lemnul? Lemnul și spațiile mici?” Ce frumos sună! La fel ca o reclamă la Dedeman, făcută în Postul Paștilor pentru cumpărătorii evlavioși. 

Dar iată că nu, e un cântecel în care un domn pretinde că Îl caută pe Dumnezeu și nu Îl găsește, pentru că spațiul în care Îl caută, al Catedralei Mântuirii Neamului, este prea mare. Așa o fi... dar nu știu de ce, eu nu pot să-l cred, cred că domnul ăsta caută de fapt altceva... după cum cred că tot altceva, iar nu pe Dumnezeu, caută și celelalte VIP-uri media (actori, cântăreți, crainice...) care i se alătură, dintre care unele au, dar le au în felul lor, personal, dar cele mai multe nu le au defel cu biserica și credința. 

Catedrala Sf Sava din Belgrad

Unii cântă în falset, chinuindu-se să își ia un aer puritan și autoritar într-o chestiune care se vede cât de colo că îi depășește. E greu să fii actor fără să-ți asumi rolul! E greu să te prefaci că aperi credința, când faptele tale profesionale și publice te-au legitimat de repetate ori că ești de partea cealaltă, ori de nici una, adică de partea valului oportunităților maxime, indiferent de unde ar bate acesta! Și nu este doar un singur nume dintre cei 33 în această situație. Dar să lăsăm ”vocile smerite” și ”limbile de lemn” să trăiască în ”spațiul mic” al înțelegerii lor limitate despre gramatica sacrului!  

Și să le urăm, cu aceeași smerenie, antene mici, de lemn, studiouri și spații de emisie la fel de mici, public și rating mititel, cu ajutorul cărora să îl găsească pe Dumnezeul pe care Îl caută... Dar tare mi-e teamă că nu-L vor găsi (pe Cel adevărat, nu pe cel al oportuniștilor), pur și simplu pentru că nu poți găsi ceea ce nu cauți! 

Gramatica sacrului nu de la crainice și lăutari se învață, chiar dacă lăuta multora o prețuim! Dacă cei mai mulți din ”cei 33” și-au făcut lecțiile în breslele lor, fapt pentru care patria îi prețuiește, postura de voci ale poporului sau societății civile, pe care și-au arogat-o (unii din ignoranță, alții din tupeu) e aiuritoare și îi descalifică moral și uman.

Ca să Îl găsim pe Dumnezeu într-o catedrală, să citim ce au scris despre proiectul catedralei naționale un Eminescu și un Camilian Demetrescu.

Asta, dacă ne e lene să tragem cu ochiul la celelalte țări ortodoxe din jurul nostru și să admirăm monumentalitatea bizantină de cel mai bun rafinament a catedralelor din capitalele lor!  

Catedrala este altarul consacrării unui neam - Interviu cu pictorul Camilian Demetrescu [1]

Patriarhul Kirill și Duma de Stat - din dialogul Bisericii Ortodoxe cu puterea

 

Sursa: www.patriarchia.ru/

Pe 29 martie, Patriarhul Kirill a vizitat (pentru prima dată) Duma de Stat din Moscova (organul legislativ al țării), ținând o alocuțiune în fața deputaților, urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri. Întâistătătorul nu a făcut prelegeri despre credință, nici nu i-a tras de urechi pe deputați, ci, pe un ton cordial, a făcut observații și a sugerat soluții în chestiuni administrative și pragmatice, propunând un model de viață creștină a cetății.

Patriarhul a subliniat că politica de stat trebuie să reflecte o etică creștină, prin promovarea valorilore familiei într-o societate tot mai seculară, care încearcă să elimine din sânul ei toate formele autentice ale iubirii; prin recuperarea moralității televiziunii și a cinematografiei, în promovarea căreia statul trebuie să se implice mai mult; prin cultivarea bunătății și a omeniei în societate, dar și în rândul funcționarilor guvernamentali, cărora - a spus Patriarhul - nu li se cere doar o bună pregătire politică și administrativă, ci și calități umane pe măsură; prin scoaterea din nomenclatorul străzilor moscovite a unor personaje nefaste din istoria bolșevismului. 
Atent la pasiunile novatoare ale edililor moscoviți, Patriarhul a atras atenția la prezervarea identității istorice a capitalei ruse. ”Nici un străin nu va veni la Moscova, din Australia sau din altă parte, ca să viziteze zgârie-norii pe care-i construiți voi!”, a spus Patriarhul, subliniind că relația dintre tradiție și inovație trebuie să fie organică și complementară, iar în nici un caz dihotomică. ”Eliminarea sau absolutizarea oricăreia dintre aceste două dimensiuni este periculoasă. Tradiția nu înseamnă întregul trecut: aruncăm gunoiul dintr-o casă veche, dar nu aruncăm fotografiile părinților, aceasta ar fi o crimă!... Dar valoarea esențială a tradiției este cea morală. Valorile morale sunt invariabile. S-a mai încercat în istorie, inclusiv în istoria noastră (a Rusiei - n.n) această schimbare, după cum se încearcă în lume și acum, dar de fiecare dată asemenea schimbări s-au soldat cu catastrofe!”, a mai spus Patriarhul. 

Întâistătorul i-a chemat pe oamenii de cultură din Rusia, în special pe cei din cinema și TV, să abordeze tema moralității, considerând că actualele tele-show-uri și filme produse în Rusia, care vorbesc doar despre adulteruri, bani și înșelătorii, sunt dezgustătoare. Înalt Prea Sfințitul Kirill a spus că recuperarea rolului moral și educativ al cinematografiei și televiziunii trebuie să fie o politică de stat, cu un rol activ în ocrotirea căsătoriei și familiei, valori care trebuie apărate cu orice preț.

______________________
Observația mea: Un Patriarh care gândește așa, chiar dacă are o bună experiență a Occidentului, este impropriu să fie acuzat de tendințe eretic-ecumeniste (adică de uniatism).

Chestiunea atât de disputată a relației dintre stat și Biserica Ortodoxă, pe care mulți analiști o consideră insolvabilă, căreia teologia politică nu îi găsește un răspuns adaptat la realitate, nici măcar unul conceptual, și pe care radicalii stângii o amendează ca indezirabilă, iată că își găsește astfel un model. Lipsit de relația de vasalitate, de tensiuni evidente și de crispări. Acestea există, desigur, dar în rândul societății civile, cu pluralismul ei firesc, dar foarte greu guvernabil (sau imposibil). Desigur că aceasta e doar fața vizibilă a aisbergului, vor spune scepticii. Dar trebuie început cu ceva. Cu un consens și cu o față vizibilă. E nevoie doar de încredere și onestitate reciprocă (precum și de onestitate față de Dumnezeu), pentru ca această față vizibilă să devină tot mai mare și mai trainică. Regicidurile dor mult prea tare și se vindecă mult prea greu... Se pare că, măcar la nivelul elitei politice, rușii au învățat ceva din istorie!...
 

Surse: http://www.patriarchia.ru/db/text/4416252.html,
https://lenta.ru/news/2016/03/30/toshnilovka/, https://polit.ru/article/2016/03/30/kirill/, 
Cuvântarea integrală: http://tv-soyuz.ru/peredachi/slovo-na-vstreche-s-deputatami-moskovskoy-gorodskoy-dumy

”Francofonia” (1) - o elegie pentru Europa

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 martie 2016

Acum câțiva ani, directorul Muzeului Luvru, impresionat de magistralul film al lui Sokurov, ”Arca rusă”, dedicat Ermitajului și istoriei Rusiei, i-a propus regizorului petersburghez să facă un film similar despre Luvru. Așa s-a născut proiectul ”Francofoniei”.

De la primul tur de manivelă în celebrul muzeu parizian, în toamna lui 2013, filmul, cu titlul provizoriu ”Francofonia. Franța sub ocupație” a întreținut constant atenția jurnaliștilor, astfel că premiera sa la Mostra di Venezia din 2015 a constituit evenimentul cel mai așteptat al distinsului festival. Aici a fost laureat cu premiile Federației criticilor Europei și Mediteranei (Fedeora) și al Fundației Mimmo Rotella. Primit cu căldură de cei peste 2000 de jurnaliști, reluat în proiecții suplimentare și dezbătut intens la conferințele de presă programate de dimineață până seara, filmul nu a luat, totuși, Leul de Aur, la care a fost nominalizat, acesta fiindu-i suflat de un love-story homosexual mexicano-venezuelean, ”Desde allá”, al debutantului Lorenzo Vigas, care nu știu câți purici va face în istoria filmului. Premiile, cum am mai scris, țin de gusturi și de politici, iar preferințele președintelui juriului din 2015, regizorul mexican Alfonso Cuaron (impus cu un film de tineret ce promovează libertinismul și semnatar al unei episod din franciza Harry Potter), sunt lesne de înțeles.

Dar, indiferent de oportunismele și limitările festivalurilor și ale birocraților industriei filmului, Aleksandr Sokurov își menține de vreo trei decenii statutul de cel mai mare cineast al lumii... și, poate, ultimul mare cineast, pentru simplul motiv că regizorii premianți de azi nu mai vor sau nu mai știu să fie și mari. Și pentru că - Sokurov o spune, iar eu nu pot decât să îl susțin - ”oamenii din aparatul cinematografic european actual urăsc cultura și sunt mult prea aserviți politic și contextual”. 

 

În pofida acestora, coproducția franco-germano-olandeză, prima peliculă a lui Sokurov făcută fără participarea financiară a Rusiei, menține de luni bune capul de afiș în cinematografele din Italia, a rulat la festivalurile de la Toronto, Londra, Varșovia, Sankt-Petersburg, Minsk, Tbilisi și Haifa, a fost cumpărată de peste 25 de țări și din martie este distribuită în Rusia. La noi a fost prezentată de BIEFF și va fi distribuită de Transilvania Film.

 

Filmul, având subtitlul ”O elegie pentru Europa”, este o combinație de dramă, documentar și reconstituire istorică și e numit de regizorul-scenarist ”o cercetare artistico-istorică cu metode documentare și de ficțiune”. Pelicula vorbește despre salvarea colecțiilor Luvrului în perioada ocupației naziste, grație înțelegerii dintre reprezentanții administrației franceze și ai Wermacht-ului în chestiunea muzeelor - unicul moment lăudabil al rușinosului colaboraționism, cum sugerează cu eleganță Sokurov. Recitind o perioadă tulbure a istoriei cu lupă de atent analist, dar cu inimă creștină, Sokurov se instituie ca avocat - simpatetic și obiectiv totodată - al tuturor părților implicate: Franța, Germania și, indirect, Uniunea Sovietică (suferințele Leningradului asediat și ale Ermitajului din 1940 fiind comparate, printr-o suită de cadre documentare, care văd, probabil, pentru prima oară ecranul, cu cele ale Parisului și Luvrului). 

 

Momentul istoric incomod este ales nu de dragul demonstrației istoriografice, ori al vreunei revanșe sau apologii contextuale, ci pentru potențialul său profetic pentru prezentul și viitorul Europei, profetism ale cărui sensuri regizorul-estet și filozof al istoriei le demonstrează pas cu pas, îmbinând cum numai el știe căile rațiunii cu cele ale emoției. 

 

Pelicula alternează două planuri temporale principale: prezentul, în care regizorul, interpretat de el însuși, discută pe skype, din camera sa, cu prietenul său, căpitanul unui vapor pe cale de scufundare, care transportă colecțiile Luvrului, respectiv Franța ocupată a anului 1940. Dar face descinderi ample și în câteva veacuri din istoria Parisului și a Luvrului, spre a căuta sensul istoric al marelui oraș și al muzeului, văzut ca inima sa și a Franței (la fel cum Ermitajul era văzut în ”Russkij kovcheg” ca inima Sankt-Petersburgului și a Rusiei), precum și descinderi în biografia reală, pe cel puțin două generații, a celor doi salvatori ai muzeului, protagoniștii peliculei. Aceștia sunt Jacques Jaujard (interpretat de Louis-Do de Lencquesaing), directorul Administrației muzeelor Franței și contele Franz Wolff-Metternich (alias Benjamin Utzerath), desemnat de Reichstag să se ocupe de protecția operelor de artă din teritoriile ocupate, acțiune în scopul căreia naziștii au creat comisia specială Kunstschutz. Între cei doi se creează o relație aparte, interesantă în film nu atât psihologic, cât pentru subtextul ei istoric, pe care Sokurov îl interoghează direct. Or, înființarea Kunstschutz (care nu a funcționat și pentru Rusia, ale cărei muzee de artă, aflăm în film, au fost considerate de Hitler ca lipsite de valoare și condamnate la distrugere), îl face pe Sokurov să se întrebe despre motivația ascunsă a războaielor și relația acestora cu muzeele de artă, depozitarele de valori și credințe ale națiunilor și civilizației. În acest moment intră în scenă cele două stafii ale Luvrului: fantoma lui Napoleon Bonaparte și fantoma Revoluției Franceze, dar despre rolul lor în film vom vorbi cu altă ocazie.

Patriarhul Kirill despre întâlnirea cu Papa, prigoana creștinilor, Ortodoxie și relația cu heterodocșii - din predica la Duminica Ortodoxiei

Publicat în Revista Tabor nr. 5 /mai 2016 (p 55-58), 
în revista ”Epifania” - Iași, nr 37/ iunie-august 2016 (pp. 156-160), accesibilă aici: Epifania, nr. 37/iunie-august 2016, preluat de platforma culturavietii.ro / 9 aprilie 2016

La predica sa din 20 martie 2016 din Duminica Ortodoxiei (a ”Biruinței Ortodoxiei”, cum e numită de ruși), Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii a amintit că hirotonirea sa ca arhiereu, petrecută cu 40 de ani în urmă, a avut loc tot într-o Duminică a Ortodoxiei; numirea sa ca patriarh, pe 1 februarie 2009, a coincis cu ziua prăznuirii Sfântului Marcu al Efesului, singurul care a refuzat să semneze actul de unire a ortodocșilor cu catolicii la sinodul fals de la Ferrara-Florența. Chiar și hirotonirea sa întru diacon, în 1969, de praznicul Bunei Vestiri, Patriarhul o așază sub semnul prochimenului praznicului, ”Acum e ziua mântuirii”, moment din care s-a simțit dator să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe durata întregii vieți. Aceste trei coincidențe din viața sa, consideră Patriarhul rus, nu sunt întâmplătoare, ci sunt semnele dumnezeiești care i-au determinat viația. «După aceste semne dumnezeiești mi-am ales cursul vieții: să vestesc zi de zi vestea bună a mânturii și să păstrez puritatea credinței ortodoxe, opunându-mă oricărei erezii și oricărei ispite».

Redau mai jos, într-o traducere actualizată, cuvântul său rostit după Sfânta Liturghie la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, în 20 martie 2016. Am tradus și paragrafele pe care, din lipsă de timp, le-am omis în prima variantă postată.

Cuvântul Prea Fericitului Patriarh Kirill la praznicul Biruinței Ortodoxiei

«Cum am spus deja, în anul 843, când a fost stabilită sărbătoarea Biruinței Ortodoxiei, toată lumea credea că astfel lupta cu ereziile s-a încheiat. Dar nu este așa, și până și azi ereziile nu doar că există, ci chiar atacă Biserica. Dar ce este o erezie? Desigur că sursa ei nu sunt doar rătăcirile omenești. Pe măsură ce aceste rătăciri se umplu de o mare energie distructivă, devine tot mai limpede că la baza lor se află orgoliul omului, iar tatăl orgoliului este diavolul. De aceea erezia se pune pe sine întotdeauna deasupra Bisericii. Este îndeajuns să ni-l amintim pe Arie: ca să fie demascată erezia sa groaznică, potrivit căreia Hristos nu este Dumnezeu, ci făptură, a fost nevoie de convocarea Sinodului Ecumenic și disputele nu au fost liniștite. Emoțiile au fost atât de puternice, încât, după predanie, Sf. Nicolae i-a tras lui Arie o palmă. Dar episcopii ortodocși înțelegeau că dacă vor preda credința, vor nimici Biserica. Căci erezia e o rătăcire care privește nu doar aspecte particulare, ea atacă însăși esența vieții bisericești, mai mult, atacă însăși credința în Dumnezeu. De multă vreme dușmanii Bisericii au înțeles că prin negarea directă a lui Dumnezeu nu își vor atinge scopul. Dar dacă vor recurge la intrigi, dacă vor încerca să impună un anumit sistem de viziuni filosofice, în susținerea cărora să aibă și concursul autoritățile lumești, atunci vor apare ispite, care vor amenința să distrugă Biserica.

Și astăzi ne aflăm în fața unui fenomen din viața filosofică, politică și spirituală, după părerea mea, foarte periculos. În ultima vreme a apărut convingerea că factorul principal care determină viața omului, implicit, a societății, este omul. Neîndoielnic, aceasta este o erezie, și nu mai puțin periculoasă ca arianismul. Înainte de aceasta se considera că Dumnezeu guvernează lumea prin legi create de El, și societatea omenească, prin legea morală, pe care El a descoperit-o prin cuvântul Său și a reflectat-o în conștiința umană. De aceea oamenii se străduiau să pună în acord legile omenești cu legea lui Dumnezeu; Dumnezeu și conștiința erau judecătorii principali, iar autoritatea principală pentru judecata umană era legea lui Dumnezeu. Dar a venit timpul când acest adevăr esențial a fost pus la îndoială și oamenii au spus: ”Nu, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu toate astea. Fiecare are dreptul să creadă, dar asta este treaba lui personală, căci sunt și necredincioși. Fiecare individ dispune de anumite drepturi, inclusiv de a autodetermina ce e bine și ce e rău pentru el. Ceea ce înseamnă că trebuie să existe un anumit criteriu universal al adevărului, iar acesta poate fi doar omul cu drepturile lui, și viața socială trebuie să fie modelată pe baza autorității intangibile a persoanei umane”.

Așa a început izgonirea revoluționară a lui Dumnezeu din viața omului. La început acest fenomen a cuprins Europa de Vest, America, apoi și Rusia. Revoluția noastră s-a petrecut sub aceleași steaguri și aceeași deviză: de a distruge din temelii lumea veche, acea lume în centrul căreia se afla Dumnezeu. Cu această ocazie un sorbit o mare cupă a suferinței și poporul nostru a dat o mulțime de mucenici și mărturisitori. Deoarece vorbesc acum și despre viața mea personală, voi spune de asemeni că primii mei învățători au fost bunicul și tatăl meu, mărturisitori ai credinței care au trecut prin lagăre și închisori și au suferit nu pentru încălcarea legilor statului, ci pentru că au refuzat să-L trădeze pe Dumnezeu și Biserica Ortodoxă. Și poporul nostru, cum se știe, a trecut prin toate încercările și a rezistat.

Dar astăzi ideea vieții fără Dumnezeu s-a răspândit cu o nouă putere, de anvergură planetară. Vedem cum în multe țări înfloritoare se fac eforturi pentru impunerea la nivel juridic a dreptului omului de a-și alege orice cale, chiar și pe cea mai păcătoasă, opusă voii lui Dumnezeu. Acest fenomen periculos din viața contemporană este numit dezcreștinare. Cred că asemenea viziuni filosofice nu ar fi putut fi numite erezie, dacă mulți creștini nu ar le-ar fi acceptat și nu ar fi pus drepturile omului deasupra cuvântului lui Dumnezeu. De aceea vorbim astăzi de erezia globală a închinării la om, o nouă formă de idolatrie, care Îl elimină pe Dumnezeu din viața omului. Niciodată nu a existat așa ceva la o anvergură planetară. Pentru biruirea acestei erezii principale a lumii contemporane, care poate conduce la rezultate apocaliptice, trebuie Biserica să-și concentreze toate toate puterile cuvântului și gândirii. Vom formula toate acestea foarte simplu: trebuie să apărăm Ortodoxia, așa cum au apărat-o părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic, așa cum a apărat-o Patriarhul Metodie și Împărăteasa Teodora împreună cu soborul de ierarhi, așa cum au apărat-o Sfințitul Marcu al Efesului și mărturisitorii și noii mucenici ai Bisericii Ruse.

«Astăzi, predicarea Evangheliei și a Ortodoxiei se deosebește întrucâtva de cea din trecut. Există unii ascultă predicile cu interes, dar sunt și alții cărora cuvintele preotului le provoacă întrebări, confuzii, dezacorduri. De aceea, reacția Bisericii față de confuzii și dezacorduri este foarte importantă. Și atunci avem două căi. Prima e foarte simplă: dacă nu sunteți de acord cu propovăduirea Evangheliei, înseamnă că sunteți eretic sau ateu și nu poate fi vorba de nici un dialog cu dumneavoastră, pentru că, discutând cu dumneavoastră, ne putem pierde adevărul de credință. Se știe că există printre noi oameni care spun asta. Dar există și o altă atitudine: când ți se pun întrebări, fie și neinocente, să te străduiești să înțelegi ce îl determină pe interlocutorul tău să facă asta: dorința confruntării sau setea de adevăr? Și în loc să-l respingem cu cuvintele ”Piei din calea mea, ereticule, rătăcitule!”, să îi răspundem cu smerenie, nădăjduind că, cu voia lui Dumnezeu, cuvintele noastre își vor atinge scopul. Asta înseamnă că intrăm în dialog cu oamenii, fără să ne declamăm învățătura, ci răspunzînd la întrebările care ni se pun. Asta se întâmplă nu doar cînd discutăm cu necredincioșii, ci și când mărturisim Ortodoxia către alte confesiuni. Ei ne pun întrebări, sunt lucruri pe care nu le înțeleg, cu altele nu sunt de acord, ceva nu corespunde cu tradiția lor, iar noi răspundem și ne mărturisim propria experiență, credința noastră. Aceste întrebări și răspunsuri constituie dialogul. 

Dar cineva dintre noi va replica: ”Nu avem nevoie de acest dialog. Le-ați spus ce ați avut de spus și ei n-au acceptat. Așa că scuturați-vă praful și spuneți-le că sunt eretici”. Dar imediat ce îi veți spune cuiva că este eretic, obturați orice portiță de comunicare cu el, el va fi surd la cuvintele voastre și vă va deveni dușman, căci el nu se consideră eretic și va recepta cuvintele dumneavoastră ca pe o jignire. Și în concluzie dispare orice dialog, și creștinii se izolează în sfera lor, formîndu-și un ”ghetto”, inclusiv noi, care suntem chemați să aducem lumii lumina lui Dumnezeu. Noi ne liniștim unul pe altul, spunându-ne: ”Vai, câtă dreptate avem! Vai, ce bine e la noi!”, în timp ce lumea piere în jurul nostru! Și nu ne va întreba, oare, Dumnezeu pe fiecare, de ce nu am vorbit lumii? De ce nu ne-am luptat pentru fiecare suflet? Nu vi-i va da ca exemplu pe sfinții apostoli, care ar fi putut și ei să rămână în Galileea? Clima era excelentă, mâncarea, bună, vinul la fel, erau înconjurați de tovarăși de credință evlavioși, ce le mai trebuia? Dar apostolii au plecat pe drumurile romane, ieșind în întâmpinarea lumii păgâne, care arunca cu pietre în ei. Iar apostolii căutau un limbaj comun cu aceia, așa cum făcea, de pildă, apostolul Pavel, când le vorbea înțelepților atenieni, spunându-le că a văzut la ei un altar de închinare la Dumnezeul necunoscut, Cel pe care el Îl propovăduiește (Fapt. 17, 23).  Apostolul Pavel a recunoscut prezența adevărului la păgâni, numai ca să înceapă dialogul cu ei. Ce ar spune despre el astăzi zeloții noștri? ”Vai, cum se poate una ca asta?! Să stai de vorbă cu păgânii, ba să mai și recunoști că aceștia au un altar pe care se închină Aceluiași Dumnezeu, Căruia ne închinăm și noi? Este adevărat că Biserica s-a luptat de la început împotriva tuturor ereziilor și a schismelor și că același Apostol Pavel în Epistola către Corinteni vorbește despre necesitatea păstrării unității creștinilor. Dar Biserica întotdeauna a purtat mărturia apostolică către întreaga lume. 

Biserica Ortodoxă Rusă nu este îngrijorată doar de chestiuni de  credință, ci și de ce se întâmplă în lume, și există probleme pe care nu le poți rezolva de unul singur.  Probabil că cea mai înfricoșătoare problemă a contemporaneității este prigoana împotriva creștinilor, și mă mir că până nu demult aceasta nu a provocat o reacție energică. Conform datelor organizațiilor internaționale, la fiecare 5 minute în lume este ucis un creștin; în 24 de ore, în jur de 300 de oameni și peste 100 de mii în fiecare an. Astăzi creștinii sunt mai prigoniți ca niciodată, mai mult ca în Imperiul Roman, mai mult ca în Uniunea Sovietică. Iar noi trăim de parcă nu s-ar întîmpla nimic, de vreme ce noi nu suntem prigoniți. În Irak existau un milion și jumătate de creștini, au rămas 150 de mii; în Siria erau un milion și jumătate și au rămas 500 de mii. În Nigeria jubilează radicalii fundamentaliști, care îi ucid pe creștini, exterminând localități întregi. Același lucru se întâmplă în Pakistan, în Afganistan, unde creștinii nu au nici o apărare. Oamenii sunt uciși doar pentru că merg duminica la biserică și nimeni nu îi apără.

Am avut posibilitatea să vizitez Siria chiar la începutul războiului și am văzut cum locuiau acolo oamenii, am văzut frica de care erau cuprinși și m-am temut că rezultatul acestui război va aduce ireversibilul: exterminarea sau expulzarea tuturor creștinilor din țară. Ulterior m-am întâlnit cu întîi-stătătorii multor Biserici creștine, ortodoxe și eterodoxe, din Orientul Apropiat și toți m-au rugat într-un glas: faceți ceva, că noi nu avem nici o putere, apărați-ne că pierim! Am vorbit despre asta deschis cu președinții a diferite țări, și la întrunirile internaționale, dar nimeni parcă nu auzea nimic. Atunci mi-a venit ideea de a spune asta în așa fel, încît toată lumea să audă. Și în decursul convorbirilor cu Papa am stabilit că trebuie să ne întîlnim și să mărturisim clar și răspicat în fața întregii lumi prigoana asupra creștinilor. Întâlnirea a avut loc și lumea a început să vorbească! Incredibil, Congresul Americii afirmă deodată că exterminarea creștinilor din Orientul Apropiat este genocid! Când i-am rugat eu să spună că este un genocid, că sunt omorâți creștini, nu am avut nici un răspuns. Iar acum răspunsul există, pentru că vocile Răsăritului și Apusului s-au unit, și au spus ceea ce era mai important, ceea ce ne neliniștește astăzi pe toți.

De asemeni, am avut posibilitatea să respingem din nou Uniația. La întîlnirea de la Havana Episcopul Romei a fost de acord că uniația nu poate fi o soluție de unificare a Bisericilor, căci ea aduce mereu scindări, precum se întâmplă și astăzi în Ucraina. De asemeni am spus că în Ucraina nu este vorba de o agresiune din afară, ci de un conflict fratricid, și am subliniat că schisma trebuie depășită pe cale canonică, iar nu pe calea creării unei mitice ”unice biserici locale”, în care schismaticii să se unească cu ortodocșii și cu catolicii.

Cred că întâlnirea Patriarhului Moscovei cu Papa a fost un eveniment important. Ea are loc pentru prima oară în istorie, dar și asemenea prigoane asupra creștinilor au loc pentru prima oară în istorie, pentru prima oară în istorie are loc o asemenea dezcreștinare a civilizației - am vorbit [cu această ocazie] și despre asta. Acum avem speranța să putem acționa împreună, fiecare din locul său, responsabilii din Apus și cei din Răsărit, împreună cu poporul credincios. Trăim vremuri deosebite, dar nu e nimic nou sub soare. La fel ca în vremea instituirii praznicului Biruinței Ortodoxiei, ca în vremea Sfințitului Marcu al Efesului, la fel ca și azi, Biserica Ortodoxă este chemată să propovăduiască Evanghelia și să păstreze puritatea credinței drept-slăvitoare. Amin.

Biroul de presă al Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii.

24 martie 2016»

Sursa: http://www.patriarchia.ru/db/text/4410951.html 

(Boldările aparțin traducătoarei). 

Fotografie reîntoarsă în spirit: ”Sarea pământului”, o biografie de Wim Wenders a lui Sebastião Salgado

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 12 martie 2016

Cel mai copleșitor film pe care l-am văzut în ultima vreme este documentarul-portret despre viața lui Sebastião Salgado, un personaj de legendă al artei fotografice a secolului XX. Realizat de marele regizor german Wim Wenders și de Juliano Ribeiro Salgado, fiul fotografului brazilian, Sarea pământului îmbină firul unei biografii spectaculoase prin aventură cu filonul unei opere la fel de spectaculoase prin dimensiunile aventurii geografice și a sondării empatice a umanului. 

 

Coproducție franco-italo-braziliană din 2014, filmul a fost nominalizat la Oscar pentru documentar de lung-metraj, a primit Premiul Special la secțiunea Un Certain Regard la Cannes în 2014, César-ul pentru documentar, Premiul ”Independent Spirit”, Premiul Publicului la San Sebastian și numeroase alte distincții. A putut fi văzut de curând și în România. 

Povestea vieții unui fotograf înseamnă, în primul rând, o incursiune în imaginalul produs de acesta. Când povestea este spusă de un cineast și fotograf de excepție, cum este Wim Wenders, și de un bun cunoscător al subiectului - fiul artistului, el însuși artist fotograf, filmul are toate șansele să fie un miracol. Un miracol este acest film, care îmbină fidelitatea biografistă cu noblețea universului vizual surprins de Sebastião Salgado, noblețe de care se lasă contaminat și pe care i-o transmite, cu aceeași putere molipsitoare, și spectatorului. 

Filmul beneficiază, în plus, de marele avantaj de a-l avea protagonist pe însuși subiectul său, aflat la 70 de ani încă în plină activitate. Fascinant prin modestie și umanitate, moștenind vâna de virilitate de fermier muntean a tatălui său, Sebastião Salgado își povestește cu simplitate viața, surprins de camera lui J.R. Salgado și Hugo Barbier pe fundalul propriilor sale clișee, proiectate de Wenders pe un ecran semitransparent în spatele vorbitorului. Astfel, în același cadru Salgado se adresează spectatorului, dar dialoghează și cu propria operă, pe care, grație abordării regizorale, o vedem evoluând organic în jurul său, ca un adevărat biotop. Demers care nu este gratuit, căci într-adevăr, Sebastião Salgado nu este dintre acei fotografi care își exploatează subiectele comercialist, cu voluptate infantilă sau superioritate artistică, ci se confundă cu ele, în cel mai intim mariaj existențial. Această comuniune dintre subiectul fotografiei și fotograf, rar întâlnită într-o artă în aparență facil de asimilat și aservită doar tehnicii, o simțim la Salgado în fiecare cadru. Nu întâmplător, încă de la începutul filmului, acesta își definește concepția artistică etimologic, drept ”desenare cu lumină”, descoperind astfel, asemeni camaradului său de breaslă, rusul Yuri Holdin, dimensiunea spirituală a artei surprinderii vieții pe peliculă. O dimensiune în care ochiul artistic și cel al camerei trebuie să rezoneze atent cu coordonatele inimii, care, la rândul său, trebuie să aleagă și să capteze cât mai fidel coordonatele vieții. 

Se desfășoară în fața ochilor noștri, capitol cu capitol, marile albume fotografice realizate de artistul autodidact, economist la origine, ale cărui frecvente delegații în Africa l-au sedus să se dedice serios fotografiei și să devină, din 1973, fotoreporter și ulterior artist independent. De la primele sale albume, începând cu Outras Américas (1986), dedicat Americii Latine, Sebastião Salgado reușește să pună în valoare, în aceeași măsură, fascinația descoperirii noilor geografii cu cea, la fel de copleșitoare, a descoperirii unor profiluri umane uimitoare, cu cutumele lor, pe care le sondează în toată profunzimea.

Impresionat de exotismul continentului său de baștină, cu contrastele lui, Salgado cucerește treptat alte teritorii, urmărind de fiecare dată să descopere demnitatea ființei umane în luptă cu vitregiile vieții. Destinul și filantropia îl poartă în zonele calamitate de dezastre economice, ecologice și belicoase, în special din Lumea a III-a, de unde surprinde cadre unice, valoroase nu doar pentru calitatea artistică, dar și pentru aceea documentară; adesea clișeele sale sunt singurele probe obiective ale unor dezastre umanitare (ca războiul din Rwanda, o foamete urmată de epidemie de holeră în Nigeria), pe care autoritățile și presa au preferat să le oculteze ori să le menționeze superficial. Tema exodului produs în urma unor războaie din India, Africa sau Irak, rămase aproape necunoscute, se cristalizează într-un album apărut în Franța (ca cele mai multe publicații ale artistului, rezident la Paris) în 2000. 

 

Salgado surprinde părinți îngropându-și copiii, soți spălându-și soțiile moarte, copii sugând sâni veștejiți, dar a căror privire sfidează prin speranță câmpuri întregi de cadavre, mormane de victime ale holerei, pe care are curajul să le fotografieze de aproape. Fotografiile sale au ajutat la descoperirea a 250.000 de refugiați rwandezi, pierduți în jungla congoleză. ”De câte ori - mărturisește - nu mi-am lăsat aparatul din mână ca să plâng!” Dar artistul găsește puterea să-și ridice aparatul din nou, pentru a urmări cu obstinație cum moartea și degradarea nu pot înfrânge speranța și demnitatea umană. Chiar dacă e vorba de o biruință de o clipă, Salgado știe să surprindă această biruință într-o privire, într-un gest pe care nu îl uiți niciodată, ceea ce îl legitimează ca un mare artist. 

 

Cu aceeași pasiune s-a dedicat poeziei muncii, surprinse în cele mai neașteptate și coșmarești ambienturi (ca stingerea puțurilor de petrol incendiate de Saddam Husein în Kuweit, ori reportajul de la minele de aur din Serra Pelada), temă care vede lumina tiparului în albumul Workers: Archaeology of the Industrial Age. ”Am surzit din cauza zgomotului infernal, mi s-a rupt inima, dar nu am putut să abandonez acest spectacol”, mărturisește fotograful, care nu poate decât să fraternizeze cu universul explorat. 

 

Optimist incurabil, Salgado nu a vrut rămână în această cheie a suferinței ci, neașteptat pentru specialiști, a abordat spre finele vieții tema luminoasă a peisagisticii, privită nu polemic, ci în luminile generoase ale genezei și concretizată în albumul care a reunit suita sa de reportaje ecologice din toată lumea, intitulat Genesis.