Dialog cu Andrei Tarkovski jr. și cu François Couturier, directorul Cvartetului ”Tarkovsky”

Apărut în două părți, în Ziarul Lumina de vineri, 9 ianuarie 2015 (interviul cu Andrei Tarkovski jr.) și de miercuri, 14 ianuarie 2015 (interviul cu François Couturier)

Cvartetul ”Tarkovsky” în concert la SoNoRo 2014. Foto: Șerban Mestecăneanu

Pe 2 noiembrie 2014, Festivalul internațional de muzică SoNoRo a găzduit la Muzeul Național de Artă din București un concert al Cvartetului ”Tarkovsky”. Ansamblul de pian, violoncel, saxofon soprano și acordeon, condus de compozitorul francez François Couturier a devenit de câțiva ani o legendă printre cunoscători, astfel că apariția sa în premieră în România, alături de Andrei Tarkovski jr., a fost o mult așteptată sărbătoare. 

 

Cunoscut compozitor și pianist, François Couturier și-a manifestat admirația față de marele regizor rus odată cu realizarea albumului Nostalghia: Song for Tarkovsky (ECM, 2005). I-au urmat alte două albume, alcătuind o trilogie dedicată marelui cineast: Un jour si blanc (2009) și Tarkovsky Quartet (2011). 

 

Andrei Tarkovski a inspirat nu puțini compozitori, ca Arvo Part, Jan Garbarek, Jon Hassell, Luigi Nono, care se revendică de la opera sa ori i-au dedicat propriile creații. Dar dacă lucrările unora sunt dominate de câte unul din atributele poeticii tarkovskiene (lentoarea, de exemplu, aerul meditativ sau pasiunea pentru mister), ceea ce duce la o anumită monotonie, François Couturier uimește prin armonia dintre meditație și rațiune, canon și improvizație, Orient și Occident, îmbinate în muzica sa, care pare să exprime însăși viața. 

 

Această polivalență este completată în concert de proiecția sincronă a unui film de montaj realizat de Andrei Tarkovski jr. din fragmente din arhiva Tarkovski: pelicule clasice, documentare, fotografii de familie. Provocarea care îi conferă lui Andrei Tarkovski jr. - cineast cu formație polivalentă - un rol activ pe lângă cvartetul francez este caracterul improvizatoriu al muzicii (evident, în cadrul unei structuri bine stabilite), astfel că fiecare nouă interpretare necesită o anume ajustare a filmului, făcută înaintea reprezentației scenice. 

 

Dacă în film muzica se supune acțiunii și o succede, în concertul Couturier-Tarkovski este invers: filmul acompaniază curgerea muzicală, pe care cândva a ispirat-o. Cercurile se închid sau, mai bine zis, se dezvoltă în spirale mereu deschise, într-o meta-fugă improvizatorie a acelorași motive, generând noi universuri și realizând mereu, în Duhul creației inspirate, imposibila Cvadratură a aceluiași Cerc. 

 

”Cam jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu” - Interviu cu Andrei Tarkovski jr. 

 

Andrei Tarkovski jr. la București. Foto Ș.Mestecăneanu

Îl întâlnesc pe Andrei Andreevici cu câteva ore înaintea concertului. Este un bărbat de 44 de ani, energic și zâmbitor, bine făcut, alergând precipitat între hotel și sala de concert, unde mai are de pus la punct câteva sincronizări de ultimă clipă. Printre picături, găsim calmul necesar unui interviu.

E.D.: - Stimate Andrei Andreevici, iubitorii lui Andrei Tarkovski din România știu că sunteţi regizor de film şi că administraţi Institutul ”Andrei Tarkovski”, cu sedii la Florenţa și la Paris, având ca scop îngrijirea moştenirii artistice a tatălui dvs. Povestiți, vă rog, mai multe despre acest institut.

A.T. jr.: - Institutul s-a născut în 1987. De fapt, tatăl meu intenționase să întemeieze o Academie de Arte, în cadrul căreia să şi predea, ceea ce, din păcate, nu a mai apucat să facă. În 1987 mama mea, Larisa Tarkovskaia, împreună cu trei prieteni – Robert Bresson, Mstislav Rostropovici și Maximilian Schell – au pus bazele acestui institut, care urma să se ocupe de diseminarea operei lui Andrei Tarkovski. În principiu, de asta mă ocup acum eu. Institutul deține o foarte mare arhivă a lui Andrei Tarkovski – foarte multe scrisori, fotografii, jurnale, alte materiale. Este greu de lucrat, pentru că mereu există probleme financiare, dar, în funcţie de posibilităţi, Institutul publică materiale din această arhivă. De pildă, a fost publicat (în limba rusă) jurnalul complet al lui Andrei Tarkovski, Martirolog [Jurnalul a văzut de două decenii lumina tiparului în Occident, însă din motive de copyright varianta originală, în limba rusă, a apărut mult mai târziu, în 2008 - n.n.]. 

 

E.D.: - Arhiva este accesibilă publicului?

 

A.T.: - Nu, dar dacă specialiștii – persoane fizice sau universităţi, de exemplu – își exprimă interesul, eu le arăt materialele. Există și o mare arhivă audio, a conferințelor susținute de tatăl meu şi o arhivă de manuscrise – jurnale de lucru, scenarii nerealizate, idei de scenarii etc. 

 

E.D.: - Intenționați să le publicaţi?

A.T.: - Da, treptat. Am pregătit o ediţie completă a Jurnalului în italiană; în alte limbi, Jurnalul a apărut deja. Mai sunt povestirile din tinereţe ale tatălui meu, care au fost publicate în Spania şi în Franţa. Intenţionez să public o culegere completă a fotografiilor polaroide realizate de tatăl meu. Institutul mai organizează şi expoziţii de fotografie: am organizat două expoziţii de fotografii biografice în Brazilia. Tarkovski este primit cu mult interes în Brazilia. 

 

E.D.: - Când credeți că l-aţi înţeles mai bine pe tatăl dvs.: în timpul vieţii sale, sau după moartea sa? 

 

A.T.: - Nu mi-am schimbat atitudinea faţă de el, nici modul în care îi percep filmele. Filmele lui trebuie percepute emoţional, iar copilul are această capacitate. Apoi, desigur, lucrurile se schimbă, acumulăm o cultură şi ne formăm o anumită concepţie de viaţă, aşa că am început să îi privesc şi altfel filmele, dar percepţia emoţională a rămas. De fiecare dată când îi revezi un film, vezi de fapt un nou film, în care găsești alte lucruri interesante, e uimitor... 

 

E.D.: - Vă simţiţi mai apropiat de filmele sale din patrie sau de cele din Occident?

A.T.: - Nu văd nici o diferenţă între ele, mi se pare o idee preconcepută că ar fi diferite. Pentru mine, ele au acelaşi mesaj.

E.D.: - Cum decurge viaţa dvs. în Florenţa, unde locuiți? La ce proiecte lucraţi? 

 

A.T.: - Îmi ocupă mult timp lucrul cu arhivele şi cu Institutul, cu colaboratorii italieni. Cam jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu. Apoi sunt proiectele mele, filmul la care lucrez acum, Svetlyi veter (Vânt ușor), pe baza unui scenariu de tinereţe al tatăl meu, scris împreună cu Gorenstein... 

 

E.D.: – Mulţi îl considerau pe Andrei Tarkovski un îndrumător spiritual; mulţi şi-au schimbat radical modul de viaţă în urma întâlnirii cu el. V-ați considerat vreodată tatăl un fel de guru, un îndrumător spiritual? 

 

A.T.: - Eu nu-l consider un guru, este pur şi simplu tatăl meu, eu nu pot ieşi din asta. Ceilalţi l-au cunoscut prin prisma creaţiei lui, l-au descoperit şi au intrat în conul acestei influenţe, din care pot să şi iasă. Pe când eu nu pot ieşi, pentru mine el este tatăl meu - este o realitate din care nu pot ieşi. 

 

E.D.: - Dar vă doriţi uneori să ieşiţi? 

 

A.T.: - Da, întotdeauna mi-am dorit, chiar şi facultatea mi-am ales-o alta decât cea de film [istoria artei – n.n.]. Încerc uneori să nu privesc lumea prin ochii şi prin filmele lui, uneori văd lucrurile complet diferit... 

 

E.D.: - Este greu de trăit sub presiunea lui Andrei Tarkovski?

A.T.: - Da, uneori este greu, apare uneori sentimentul egoist de independenţă şi vrei să evadezi, apoi te gândeşti: de ce să inventezi bicicleta? Şi oricum te întorci. Pentru că sunt totuşi fiul său. Din punct de vedere spiritual, ca îndrumare, asta mă ajută foarte mult, cu toate că, în același timp, dimpotrivă, mă izolează, e complicat de trăit aşa... Vedeți, eu mai mult de jumătate de viaţă am trăit-o în Italia, dar nu aparţin nici Rusiei, nici Italiei... 

 

E.D.: - Piesa Tiapa a lui François Couturier vă este dedicată. Vă regăsiți în ea? 

 

A.T.: - Da, este ceva foarte personal, era porecla mea din copilărie, desigur că mă regăsesc... 

”Tarkovski face parte din ființa mea” - Interviu cu François Couturier, directorul Cvartetului ”Tarkovsky”

François Couturier. Sursa: francois-couturier.fr

Pentru François Couturier, invitatul special al Festivalul de muzică SoNoRo din 2014, filmele lui Andrei Tarkovski au constituit provocarea de a compune o muzică cu totul aparte: contemplativă și dinamică în același timp, în care transcendența și vivacitatea coabitează într-un mod unic și minunat. 

 

Ansambul celor patru instrumente ale Cvartetului (pian, violoncel, saxofon soprano și acordeon) distribuie axele de dezvoltare muzicală între clasic și contemporan, Est și Vest, intelect și sentiment - axe în jurul cărora evoluează și universul tarkovskian. Dar cum pot funcționa împreună registre atât de diferite? Îmi răspunde Anna Lechner, violoncelista Cvartetului: secretul e armonizarea dintre interpreți, astfel încât nici unul să nu caute să domine, ci fiecare să-și asume când rolul solist, când pe cel de comentator, într-o desfășurare muzicală de-a dreptul hipnotică. 

 

Tehnica de îmbinare a vocilor, combinată cu improvizația, aplicată motivelor clasice, produce un dialog viu dintre spiritul libertății și formele stabile ale clasicului. Fiecare instrument preia pe rând rolul solist, care emerge firesc din ansamblu, fără a întrerupe dialogul cu ceilalți, într-o întrețesere perpetuă, a cărei dezvoltare în linii melodice, curgând una din alta și înflorind în jurul unor centre rotitoare în patru timpi, e un miracol. 

 

Imediat după concert îl abordez pe maestrul François Couturier, pe care îl rog să-mi destăinuie câteva din secretele acestui miracol. 

 

E.D.: - Stimate Domnule François Couturier, cum v-a venit ideea de a compune muzică inspirată de filmele lui Andrei Tarkovski? 

 

François Couturier: - S-a întâmplat acum vreo 10 ani, când un producător prestigios mi-a cerut să fac un CD pentru casa de discuri ECM. Imediat mi-a venit ideea să-i aduc un omagiu lui Andrei Tarkovski, care e foarte important pentru mine, prin arta lui inconfundabilă, pe care o ador. Îi văzusem filmele de multe ori, la cinema și pe video și mi-am dorit să compun ceva în semn de omagiu pentru el. Asta nu însemna să-i reiau filmele, suprapunând peste ele un fundal sonor. Trebuia să fie un omagiu special, în care să surprind atmosfera filmelor lui, pornind de la compozitorii pe care i-a folosit. Or, în afară de muzica electronică a lui Artemiev, e foarte puțină muzică în filmele lui: Bach și Pergolesi, pe care Tarkovski îi adora. Așa că am folosit și eu piese din Bach și Pergolesi, pe care le-am rearanjat pentru cvartet. 

 

E.D.: - Mulți se simt presați, complexați de genialitatea lui Tarkovski. Dvs. nu ați resimțit acest sentiment? 

 

F.C.: - Nu am simțit nici o presiune. Pentru mine e ceva profund familiar, care mă atinge adânc, face parte din ființa mea. Îmi place atât de mult, încât adesea simt nevoia să revăd un fragment și-mi pun acasă un DVD cu un film pe care l-am văzut de nenumărate ori, doar ca să revăd un pasaj. E ceva care face parte din universul meu artistic, nu e vorba de un complex, ci de ceva ce iubesc foarte mult.

E.D.: - Am apreciat spațialitatea extraordinară a muzicii dvs. Cum ați ales formula cvartetului? Și cum ați ales instrumentele?

F.C.: - Asta nu are nici o legătură cu Tarkovski. Cu cei doi muzicieni francezi, saxofonistul Jean-Marc Larché și acordeonistul Jean-Louis Matinier, cântam de multă vreme. Erau prietenii mei cu care formam un trio, dar când m-am gândit la această formulă, am socotit că ar fi bine să-i adaug un instrument grav. Așa am ales-o pe violoncelista Anna Lechner, pe care o cunoșteam și știam că poate cânta atât muzică clasică, cât și contemporană. Saxofonistul și ea sunt muzicieni de formație clasică, dar știu să improvizeze, iar alegerea lor nu are nici o legatură cu Tarkovski. Acest univers muzical aparte se potrivea intențiilor mele. Acordeonul poate să sune emoționant ca o orgă și violoncelul și saxofonul pot fi și ele foarte lirice. Îmi place o astfel de muzică foarte contrastantă între momentele de tăcere (tăcerea e esențială la Tarkovski) și pasajele violente (fiindcă există în filmele sale și o anume violență). 

 

E.D.: - Am încercat să înțeleg stările inspirate cele patru instrumente, văzute ca tot atâtea voci, lumea către care ne poartă. Saxofonul, instrument în aparență netarkovskian, evocă tendințele occidentale ale lui Tarkovski; spiritului modern și monden al saxofonului îi răspunde sentimentalismul acordeonului; apoi avem dialogul dintre gravitatea violoncelului și imanența jucăușă a pianului. E genial, căci și la Tarkovski regăsim aceste axe de dialog.

F.C.: - Da, a fost un mic miracol. Mai e și o anecdotă. Andrei jr. ne-a invitat odată la el. Făcusem două CD-uri și eram la Florența la lansarea primului CD, iar el ne-a invitat în apartamentul în care locuise cu tatăl său, în care stă și acum. I-am povestit cum eram pe scenă și la un moment dat a căzut o pană din cer, iar el mi-a amintit că într-unul din filme, nu mai știu exact în care [Nostalgia - n.n.], e o scenă în care la fel, cade o pană din cer. Am avut impresia că ceva din spiritul lui se afla atunci deasupra noastră. 

 

E.D.: - Da, astfel de mici miracole se întâmplă în ”sfera de gravitație Tarkovski”. Dar vă spun un mic secret: muzica dvs. e suficient de bogată ca să poată funcționa foarte bine și fără imagine.

F.C.: - Cântăm și fără imagini, bineînțeles. Cântăm cu atâta pasiune, încât nu e nevoie de imagini.

E.D.: - Există artiști care încearcă să se raporteze - prin muzică sau alte arte - la Tarkovski, dar rezultatul lor este formal, lipsit de înțelegerea profundă a universului lui Tarkovski. Pe când la dvs. se simte intimitatea cu universul tarkovskian. 

 

F.C.: - Pentru mine e o adevărată reușită că toți iubitorii lui Tarkovski se regăsesc în muzica mea. Am făcut-o cu tot sufletul și toți cei care mi-au văzut spectacolele au perceput-o ca pe ceva foarte profund. Nu aș fi făcut aceste spectacole cu altcineva decât cu fiul lui, care alege imaginile; eu n-aș fi îndrăznit să proiectez o imagine dacă n-ar fi fost prezent fiul său, care supervizează totul.

E.D.: - Andrei Tarkovski jr. este cel care v-a găsit, sau dvs. l-ați găsit pe el? 

 

F.C.: - Ne-am întâlnit la Florența, cu ocazia concertului de lansare a CD-ului de care v-am spus, pentru care casa de discuri voia acordul său ca să folosească anumite imagini. Lui i-a plăcut instantaneu cvartetul și am hotărât imediat să lucrăm împreună. 

 

E.D.: - Cât din muzică este structură fixă și cât, improvizație? 

 

F.C.: - Este foarte multă improvizație... Și muzica e foarte structurată, sunt niște structuri precise, știm exact unde vrem să ajungem...

E.D.: - Se știe când intră fiecare instrument și când își are fiecare momentele de solo? 

 

F.C.: - Fiecare instrument are vocea lui proprie, fie împreună cu altul, fie solo, fie toate laolaltă, parcursul e foarte structurat, bine conturat, se urmărește o temă, dar în cadrul ei e cam 60% improvizație. Suntem împreună, dar structurați... 

 

E.D.: - Așadar, ați compus doar structura... 

 

F.C.: - Am compus teme, am construit structuri, am folosit piese din filmele lui Tarkovski, precum Patimile după Ioan, Patimile dupa Matei, pe care le-am prelucrat complex. Sunt teme extrase din Bach și Pergolesi. De la Pergolesi am luat Stabat Mater; și Tarkovski l-a iubit mult și l-a folosit în anumite filme. 

 

E.D.: - Cum au fost alese imaginile de arhivă proiectate în timpul concertului?

F.C.: - Demersul meu a fost invers celui al lui Tarkovski cu Artemiev [în care muzica e ulterioară imaginii filmice - n.n.]. Noi am înregistrat discul fără să ne raportăm la imagini, apoi, împreună cu Andrei jr. am adăugat imagini din arhivă. Andrei jr., care se pricepe foarte bine la muzică, ne urmează cu imaginea. El are un set de imagini pe care le schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în concert, el simte și pune ceea ce se potrivește cel mai bine momentului, nu ceva pregătit dinainte. 

 

E.D.: - Vă mulțumesc foarte mult și sper să vă mai vedem în România.