Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Estul Europei şi filmul religios

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 16 aprilie 2011; preluat de platforma Anacronic.ro / 20 octombrie 2014

Cadru din "Ruga" de Tenghiz Abuladze
Dacă trecem sintetic în revistă direcţiile principale de interes ale curentelor cinematografice ante- şi postbelice, nu ne vom mira că, în linii mari, atât filmul american (dezvoltat, mai ales după apariţia sonorului, sub zodia divertismentului hollywoodian), cât şi cel sovietic (iniţial, şcoală şi laborator al avangărzilor, apoi tribună a realismului socialist) au ignorat temele metafizice.

Epoca postbelică nu a făcut decât să ridice şi mai mult spoiala academică de pe cele două mari ideologii, făcându-le să triumfe în toată nuditatea lor. Pragmatismul a defrişat teren hedonismului şi instinctualităţii care, epuizându-se repede şi degenerând, au deschis gustul pentru patologic (foarte prezent în cinematograful anilor ‘90), ascuns sub poalele psihanalizei freudiene şi ale unui neo-nihilism. Tot marxismul şi pragmatismul sunt, până la urmă, responsabili de acel “suflu nou” despre care se vorbea cu entuziasm în critica anilor ‘60. Sociologia de stânga şi-a găsit o reflectare fidelă în Neorealismul italian şi una mai anarhică, mai reticentă politic şi mai individualistă în Free Cinema şi în Cinematograful New-Yorkez.

Eliberând arta filmului de gustul “burghez” pentru divertisment şi de academismul construcţiei plastice şi scenaristice – achiziţii ale cinematografului clasic american, respectiv sovietic, noile curente nu au făcut decât să o supună altor ideologii: politice, evidente (în cazul Neorealismului) sau filozofice, mai vagi, mai greu de descoperit (în cazul Noului Val Francez). Oricât de “pură”, arta filmului, având la bază o naraţiune circumscrisă istoric, nu se poate rupe de realitatea concretă. Deconstructivismul, reacţie la voracitatea intelectuală a structuralismului, dar şi tentativă de “asanare” a ultimelor pulsiuni de tradiţionalism, doctrină minată de totala relativizare a valorilor, experimentată în Noul Roman Francez, s-a oglindit pe ecrane în apoliticul Nouvelle Vague, hrănind mai târziu (împreună cu manifestul Dogma ‘95) şi “noile valuri” ale “cinematografului concret” sau hiperrealist actual.

Desigur, o operă de artă nu poate fi subsumată integral unei ideologii. Însă fenomenul de curent, definitoriu pentru cinematograful postbelic, ne obligă să reflectăm la ideea de artă programatică, pentru a detecta ideile dominante, generatoare ale căutărilor unei epoci sau şcoli cinematografice.

Singurul spaţiu geo-politic în care sfârşitul Războiului Rece a orientat lumea artistică spre căutarea libertăţii în afara sistemului – pe orizontală, spre Vest (vezi filmele politice contestatare ale lui Wajda, Kieslowski, Istvan Szabo, Abuladze, Danieliuc, Pintilie), pe verticală, spre Dumnezeu (vezi filmele de meditaţie religioasă ale unor Tarkovski, Sokurov, Paradjanov, aceiaşi Kieslowski şi Abuladze, Zanussi) – a fost lagărul socialist est-european. Cu toate că sistemul politic a funcţionat şi în alte zone ale lumii. Aici, în Răsărit, instalarea Cortinei de fier, conjugată pe plan intern cu deziluzia în sistemul socialist, au generat conştiinţa de prizonierat colectiv, care a dus la practicarea unei arte cu mesaj încifrat, polemică, inteligibilă numai din interior, având uneori trimiteri voalate către sacru şi Dumnezeu. Da, în “Est” (din Polonia până în Balcani şi în U.R.S.S) s-a izbutit să se facă uneori, în jocul de-a v-aţi ascunselea cu cenzura, film cu substrat religios. Erau acele rare momente de graţie, ce asigurau supravieţuirea spirituală. Singura eliberare adevărată. Rampa şi ecranul (uneori, şi salonul literar) erau singurele tribune de unde se putea rosti în mod public, fie şi şoptit, fie şi aluziv, adevărul – cel politic, moral şi, extrem de rar, cel religios.

Desigur, nu putem ignora elementele para-religioase şi mistice din cele mai diverse filmografii: Visele lui Kurosawa, paradoxalul Miracol la Milano al lui De Sica, Mahabharata lui Peter Brook, Regele pescar al lui Terry Gilliam, ca să nu mai vorbim de fantasy-ul de consum al ultimelor două decenii – dar acestea caută mai degrabă romantismul mitic, irumperea din cotidian ori spectacularul para-religios, iar nu relaţia definitorie a omului cu Dumnezeu.

Iată de ce cinematograful, ca fenomen artistic de masă, a devenit un tainic receptacol al sacrului tocmai în focarele europene ale ateismului militant: în sistemele totalitar-comuniste din estul şi centrul Europei.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

2 comentarii:

Donkeypapuas spunea...

Cred că sunteţi cam nedreaptă cu Neorealismul italian. Acesta conţinea e adevărat, cineaşti de stânga dar, în aceeaşi măsură, şi cineaşti mai de dreapta (unul din aceştia - Vittorio de Sica de care aţi pomenit). Neorealiştii au fost cât se poate de sinceri: "Am făcut filme astfel pentru că nu aveam bani suficienţi". Şi paradoxal, cel mai bun film cu tematică evanghelică o constituie "Evanghelia după Matei".

În schimb "furioşii" britanici au cam scos la iveală nişte filme în mod manifest de extremă stângă, precum "if", cred că de prin '68.

Iar cel mai marxist curent din cinematografie este evident "Dogma" lui Lars von Trier. Ca şi doctrina politică pe care o susţine, "Dogma" afirmă că iluzia (cinematograful este o iluzie, nu se poate nega) se poate pretinde că este reprezentarea Realului. Astfel că filmele ce rezultă nu sunt create într-un stil realist (sau neorealist sau naturalist, spuneţi-i cum vreţi) ci că ar fi reprezentarea înseşi a Realităţii.

ELENA DULGHERU spunea...

Multumesc pentru acest comentariu interesant si profund. Intr-adevar, e inerent sa fiu oarecum nedreaptă atunci când formulez dintr-o singură frază un diagnostic pentru un întreg curent, care, oricare ar fi acesta, numai unitar nu poate fi. Dar în acest text nu mi-am propus descrieri nuanţate ale fenomenelor cinematografice enunţate, ci o privire "din avion", care să demonstreze sau să justifice, în câteva zeci de rânduri, teza din ultima frază. Aceasta e strategia acestui discurs.
Pasolini nu a fost tot timpul neorealist (văd că l-ai raportat la acest curent), chiar dacă a debutat şi s-a format în cadrul curentului (ca şi Fellini, de pildă).
Văd că ai păreri foarte personale despre Dogma... Deşi este un manifest clar, aici, crede-mă, nu prea e cazul să vorbim despre evidenţe, lucrurile sunt foarte alunecoase.
Oricum, foarte interesantă conversaţia cu tine!