Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 30 aprilie 2011

O amnezie simptomatică în arta contemporană

Cadru din "Exilul" de Andrei Zviaghinţev
Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 30 aprilie 2011

Căutarea imaginii Paradisului în arta contemporană pare a fi din start un pariu ratat. Orice sugestii pot fi descoperite cu uşurinţă în artele veacului, mult mai greu, însă, cele ce conduc spre Eden. S-a vorbit chiar de o “oroare de paradisiac” prezentă în cultura contemporană. Oglindă a epocii, arta reflectă frământările generaţiilor care o produc. Or, chiar actul de naştere al artei contemporane, dat de spasmodic-revoluţionara scuturare a laurilor academici a avangărzilor, o circumscrie imediatului, în opoziţie cu eternul, formalismelor - versus esenţialului, teluricului şi obsesiei morţii, în dauna credinţei în Dumnezeu.


Obsesia infernalului domină fantasticul din producţiile culturale contemporane. Nu este prima dată în istorie când imaginarul omenirii se îndreaptă spre teritoriile maleficului. Dar dacă infernalul gotic sau al romantismului negru exprima frica eschatologică şi conştiinţa damnării, fiind, până la urmă, contrapus întotdeauna lui Dumnezeu (deci raportat, fie şi polemic, la Dumnezeu), infernalul din arta contemporană este expresia unei valori ultime, a condamnării la materialitate şi descompunere, ca realitate supremă, ineluctabilă, dincolo de care nu se mai întrezăreşte nici un orizont al salvării. Pe drept cuvânt, putem spune că “arta secolului XX” şi, în directă continuitate cu aceasta, cea a începutului de secol XXI sunt cele mai “negre” din istoria omenirii; şi vom fi în acord cu majoritatea istoricilor, care consideră veacul revolut ca etapa cea mai frământată şi mai crudă din istoria civilizaţiei.

Unde se mai găseşte loc pentru speranţă şi evlavie în nevrotica artă contemporană? Unde putem găsi Paradisul în artă, dacă omul L-a exclus pe Dumnezeu din viaţa sa, din istorie şi chiar din ceruri? Mai potrivit ar fi să căutăm cel mult o nostalgie a Paradisului, a purităţii pierdute – nostalgie degenerată, adesea, în resentimentele cele mai viscerale şi mai demente – iată tabloul simptomatic al orizonturilor şi cuceririlor extreme ale artei secolului XX.

Şi totuşi? După cum floarea de lotus răsare din negriciunea nămolului, la fel, climatul spiritual cel mai asfixiant poate fi generatorul unei arte care, evadând din fundăturile intelectuale ale prezentului – după ce i-a învăţat regulile de limbaj – se reîntoarce la Izvorul primordial al simplităţii, la Adevăr şi credinţă şi le dă glas, în faţa zidului de ochi nevăzători şi urechi înfundate ale colegilor de generaţie.

Cine este acel artist? Cine este acel mărturisitor? În orice caz, nu este unul din artizanii satrapi ai muzelor, care răspund prompt la apelativul “Maestre!” şi şi-au făcut din talent o instituţie a persuasiunii: alături de “absolutul” baghetei lor magice nu mai încape loc pentru Dumnezeu. Nu este nici revoltatul neînţeles care, convins de unicitatea propriilor malentendu-uri, le ridică la puterea evenimentului public, transformându-le în subiect de temerară dispută cu dumnezeul închipuirilor sale. Nu este nici alchimistul-cibernetician, semnatar al pactului cu “ştiinţele marii ascensiuni”, care se amuză jucând biliard cu sferele cereşti.

Nici bufon, nici rătăcitor damnat, nici fals prooroc, artistul care aduce “felia de Paradis” pe altarele inimilor noastre este un căutător trecut, posibil, prin oricare din aceste hotare, dar care a ştiut să primească darul Fericirii a şasea: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Fără să fi bătut neapărat cu obstinaţie lespezile bisericilor, fără să fi ştiut a-şi denumi după catehism otrăvurile sufleteşti, el a înţeles că orice lucrare trebuie făcută ca o continuare a Lucrării Tatălui şi că rostul oricărei cântări e acela de slavă: slavă Numelui care ne-a dat nouă nume, slavă Părintelui-Cuvânt care ne-a dăruit puterea de a cuvânta, slavă Chipului care ne-a dat chip, spre a-I sluji spre asemănare. Cu atât mai mare minunea, cu cât adesea acest grăitor cu slove de foc nu este un atlet al metaniilor ci, asemenea tâlharului credincios, plonjează direct de pe lemnul răstignirii în Rai, după o singură, dar crucială clipă de pocăinţă.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

6 comentarii:

Donkeypapuas spunea...

Înseamnă că a venit timpul să vedeţi serialul "Lost". În totalitate şi dintr-o suflare. Chiar dacă va fi niţeluş cam greu - vreo 120 de episoade! Luaţi-o ca pe-o provocare. Dacă veţi sări peste episoade nu veţi înţelege nimic.
... Iar finalul va fi surprinzător...

ELENA DULGHERU spunea...

Multumesc, Donkey... Cu toate că, de data asta, mă cam dezamăgeşte tonul tău prea PR-istic, prea comercial ca să vândă bine "marfa" Lost este Lost, n-0 să-l demontăm acum, când o fac atâţia alţii... Dar a venit timpul să vorbim şi despre Bizanţ, mai cu şarm şi de-acasă, că e de-al nostru şi l-am cam uitat de tot. Asta e oferta mea. Coerentă, provocatoare şi în mai multe episoade.

Donkeypapuas spunea...

Orice cuvânt pe care l-aş fi spus în plus ar fi fost "spoiler". Mai exisă însă vreun alt serial care să facă referire la "lumea de apoi"?

ELENA DULGHERU spunea...

Nu confunda "lumea de apoi" (pe care o sugereaza tot fantasy-ul gotic si thrillerul parapsihologic, inclusiv David Lynch) cu Raiul, inţeles nedistorsionat, adică în sensul marilor religii tradiţionale. Acesta din urmă e topic-ul meu. Există şi "false paradisuri" în istoria artelor, care au şi ele, până la un punct, importanţa lor (ca şi în viaţă), iar a distinge adevăratul de fals e o chestiune subtilă. În viaţă ar trebui s-o facă duhovnicii, în artă - hermeneuţii.

Donkeypapuas spunea...

Dar nu are nici în clin, nici în mânecă serialul "Lost" cu genul fantasy, gothic sau cu filmele lui David Lynch! Poate aţi crezut că mă refer la alt film sau serial? Eu mă refer la cel produs de ABC, "Naufragiaţii" tradus cam nefericit la noi. http://www.imdb.com/title/tt0411008/
Despre viaţă, moarte, răscumpărare, damnare, mântuire, alegerile puse în faţă şi... răsplată, adică "lumea cealaltă", aşa cum este ea numită în basmele româneşti, rai şi iad, după cum le numim noi, creştinii (cu adaosul de purgatoriu catolic). Nu despre asta e vorba?

ELENA DULGHERU spunea...

Bine, inseamna ca ajungem sa discutam despre tipurile de sincretism religios din cultura - organic si "firesc" (desi, la fel de firesc, neacceptat de Biserica), ca cel decantat de folclor, respectiv mecanic si artificios, rezultat al travaliului intelectual dintr-un laborator de scenaristica, in care etapele de realizare a scenariului sunt pas cu pas controlate de computer. E si acesta combinatorica un mod de creatie, mai ales cand sunt bugete mari in joc si scopul este, din start, o audienta cat mai mare la un public testat prin sondaje ca are un apetit pentru asemenea topic-uri. Dar rezultatul va fi destul de "mecanic" (strict intelectual, daca vrei), cel putin pentru noi, rasaritenii. E un subiect sensibil, pe care incerc sa nu-l dezvolt acum. In arta conteaza la fel de mult DESPRE CE VORBESTI, ca si CUM VORBESTI: ambele construiesc mesajul artistic. Ba mai mult, că vrea artistul sau nu o vrea, CUM îl construieşte pe DESPRE. Indiferent de ce declară studiourile şi scenariştii. Dar dacă pe tine LOST te convinge, e OK, doar că eu n-o să dezvolt mai mult acest subiect. Îţi spun doar că, spiritual, el converge în altă parte.