 |
| Cuzin Toma și Nicodim Toma în Comoara |
Filmul
lui Corneliu Porumboiu, Comoara, la fel ca filmele sale
precedente, este mai ușor de apreciat și premiat, decât de
încadrat ca gen. Cannes-ul l-a distins cu premiul Un Certain Talent
și cu o nominalizare la premiul secțiunii Un Certain Regard, în
cadrul căreia a concurat.
Privit
în ansamblu, filmul este o farsă. Mai precis, o poveste lineară,
derulată încet și monoton - tip de dramaturgie tipică noului
cinema românesc -, colorată cu discrete accente comice și absurde;
o dramă pe care e greu s-o numești dramă, pentru că e greu să
numești conflictul și personajele antagoniste. Ceea ce se poate
spune, de altfel, și despre Când se lasă seara peste Bucureşti
sau metabolism, Poliţist, adjectiv, A fost sau n-a fost? -
toate, filme a căror simplitate poate deconcerta iubitorii filmului
de acțiune ori ai celui încărcat de simboluri, dar îi va
entuziasma pe fanii minimalismului cinematografic recent (recent,
adică nu acela, mult mai consistent, din anii '50, al lui Bresson).
Peste acest minimalism recent - manifestat cel mai strident în Când
se lasă seara peste Bucureşti... și
Poliţist, adjectiv - se
adaugă discrete accente ludic-intelectualiste, autoamendate de
simțul umorului absurd și asociate cu un spirit de farsă. Rezultă
un echilibru fragil și riscant, pe care regizorul, care este și
scenaristul filmelor sale, îl mânuiește perfect. Cam asta ar fi
formula personală, destul de conceptuală (după cum însuși
regizorul o consideră), în care se înscrie cinematograful lui
Porumboiu de până acum.
Întrebat
la conferința de presă de la premiera bucureșteană a filmului
despre conceptul său de cinema, regizorul a spus că în spatele
fiecărui personaj al său se ascunde un Buster Keaton, pentru că el
însuși, regizorul, se simte un Buster Keaton. Această cheie de
lectură ne ajută să înțelegem mai bine tipul de umor al
Porumboiu: discrepanța stridentă dintre scupulozitatea sa (s-o
numesc interiorizat-intelectualistă?) și simplismul, vecin cu
platitudinea, al situației de viață pe care o comentează, creează
absurdul și provoacă umorul. Această tensiune funcționează, se
pare, atât în interiorul tramei filmului, în relația dintre
personaje, cât și în relația autorului cu propriul său film -
relație care îl preocupă serios pe regizor, de vreme ce a devenit
subiectul penultimei sale pelicule, Când se lasă seara
peste Bucureşti... Un sentiment
similar al umorului absurd (sec, mai degrabă), la fel de greu de
descris, îl au filmele finlandezului Aki Kaurismaki.
Umorul, deși exploatează limbajul, comentând și eficiența
formulelor lingvistice de comunicare, cu redundanța sau cu
prețiozitatea lor inutilă, pe care nici emitenții nu o înțeleg
(în A fost sau n-a fost?, Poliţist,
adjectiv, respectiv în Când
se lasă seara peste Bucureşti...),
este un umor de situații, adică un umor mai ușor ”de livrat la
export”, mai ușor traductibil în alte culturi. Astfel se explică,
cel puțin parțial, de ce filme construite pe stări de fapt foarte
locale, care ilustrează diverse paradoxuri și inerții ale vieții
românești (ceea ce se poate spune despre toate lung-metrajele sale,
în afară de Metabolism),
sunt înțelese, iar umorul lor este la fel de bine gustat pe
Dâmbovița, ca și pe Riviera Franceză! E o performanță care la
puțini regizori români le-a reușit!
Dintre
toate acestea, Comoara
este filmul cel mai puțin crispat al lui Porumboiu, cel mai cald. E
adevărat că studiul absurdului din relațiile umane constituie în
continuare platforma de bază a filmului: relațiile la limita
incomprehensiunii ale lui Costi, personajul principal, bizarul
căutător al comorii, cu colega de serviciu și cu șeful de la
primărie; relația vecinului lui Costi cu consătenii și cu poliția
rurală; relația poliției rurale cu hoțul satului, colaborator cu
polițiștii în timpul liber; relația lui Costi cu comoara; relația
la fel de cețos-comprehensivă a specialistului în detecția
metalelor cu detectorul său țipător, îndelung exploatată în
secvența săpatului nocturn după comoară; și, în fine, relația
la fel de cețos-comprehensivă a oamenilor cu istoria lor imediată,
apropiată și îndepărtată, familială și națională, care
dormitează undeva în culisele memoriei, dar este golită de
conținut, nemaiavând nici o semnificație pentru ei (momentul
recent Roșia Montana, un eveniment familial din anii '60, Revoluția
de la 1848 cu Declarația de la Islaz).
În
mod fericit, filmul este încălzit prin centrarea atenției pe
relația afectuoasă a lui Costi cu fiul său, dezvoltată în jurul
lecturilor împreună din legenda lui Robin Hood și, ulterior, a
așteptării unei comori ca în basme, pe care copilul știe că
tatăl s-a dus să o dezgroape. Dar relația idilică tată-fiu ar fi
plasat filmul într-o zonă mic-burgheză sau dulce-patetică, dacă
nu ar fi fost dinamitată de generozitatea infantilă din final a lui
Costi, când acesta, ca să împlinească visul găsirii ”comorii
ca-n basme”, pune în brațe nu fiului său, ci - dărnicie dusă
la absurd - colegilor ocazionali de joacă ai acestuia, o cutie
întreagă de bijuterii autentice, cumpărate de la magazin, din
contravaloarea acțiunilor Mercedes dezgropate din grădina vecinului
în noaptea de pomină...
După
ore întregi de căutare nervoasă și transpirație cu lopata în
mână, după umilința suferită la biroul poliției rurale, după
riscante fofilări de la serviciu în timpul programului,
mult-râvnita comoară se risipește printre degetele copiilor, care
deșiră fericiți șiraguri de perle și briliante autentice pe
tobogan și în nisipul de joacă. Crisparea conceptuală din
structura bazală a filmului este dinamitată din plin, iar asta îi
dă tot farmecul...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu