MISTERELE "AUROREI"

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 9 august 2011

Despre Aurora lui Cristi Puiu s-a vorbit destul de mult şi divers, deşi nu tocmai elocvent. Reacţiile criticii, de la adulaţie necondiţionată, la mai mult sau mai puţin disimulată stupoare, ascundeau de fiecare dată acelaşi numitor comun: nedumerirea în faţa unui film în aparenţă foarte simplu, dar care nu se dezvăluie, care refuză până la capăt să-şi expună “mesajul”.

Mult mai epurat vizual şi dramaturgic decât lung-metrajele precedente ale regizorului (binecunoscutele Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu), Aurora urmează etapa minimalismului naturalist extrem în care a intrat Noul Val românesc. Urmează, iar nu dă tonul – aşa cum pretindea o parte a criticii – dar asta, la un regizor matur, stăpân pe mai multe registre stilistice, nu este foarte important. Importante sunt lacunele de care vorbeam, care se dezvăluie prin fiecare frustrare pe care ne-o produce filmul. Frustare şi niciodată plăcere. Rece, sec, ne-emoţional, filmul produce spectatorului un singur tip de reacţie, şi aceasta este frustarea (afectivă şi informaţională). Din punctul de vedere al logicii creative şi al relaţiei cu publicul, asta e important. Aurora nu a fost conceput ca un film despre tineret (ca Marfa şi banii) sau pentru marele public (ca Moartea domnului Lăzărescu) ori despre societatea românească. Aurora a fost conceput pentru sine. Aurora este un lux. Aurora este momentul de maxim egoism (sau individualism) creativ al lui Cristi Puiu.

Dar să revenim la conceptul Aurorei. Pentru că formalismul său intransigent şi apăsător îl justifică pe deplin drept un film conceptual. Şi pentru asta trebuie să vorbim în primul rând despre titlu. Enigmatic pentru marele public, titlul peliculei (care, într-o primă lectură, nu are nici o legătură cu conţinutul) se revendică de la Aurora (Sunrise, 1927) lui W.F. Murnau, o capodoperă a Expresionismului. E ciudat cum acest amănunt de substanţă, singurul care oferă o cheie coerentă de lectură a filmului, a fost trecut cu vederea de comentatori!

Celebrul film mut al lui Murnau este o dramă psihologică, în care potenţialul criminal, mânat de-o iubire adulterină să-şi ucidă soţia, este cuprins de căinţă şi se răzgândeşte, imaginea exaltând poetic, iar titlul cerebrând metaforic reunirea cuplului familial. La Cristi Puiu lucrurile sunt inversate cu 180 de grade. Planul criminal este pus în aplicare în modul cel mai linear şi mai calculat, fără nici o răsturnare se situaţie, şi nimeni nu se căieşte. “Aurora” este, la nivelul metaforei elementare, un “Apus de soare”! Un apus al speranţei. Un apus al umanismului în cel mai simplu sens al cuvântului (din plin susţinute de imagine, scenografie, coloană sonoră). Şi un triumf al mizantropiei şi al fatidicului (care defineau, în înşelătoare cheie comică, şi Moartea domnului Lăzărescu, al cărui titlu conţinea, la rândul său, o şarjă pesimist-mizantropă la episodul evanghelic al Învierii lui Lazăr). Un triumf al fatidicului, dictat nu de obiectivitatea socială sau de vagi legităţi metafizice, ci de subiectivitatea unei voinţe de cărăbuş, epurate de sentimente sau resentimente, epurate (aparent) chiar de nevroze, care pur şi simplu nu găseşte nici un resort interior să-şi schimbe planul. Şi nici nu caută. Ba dimpotrivă, îl doreşte, cu patos masochist şi sinucigaş. Tragism existenţialist sartrian? Dorinţă de a sonda, la rece şi fără visceralitate, limitele răului şi absurdului? Estetic vorbind, sună bine! Şi de-a dreptul salvator pentru film. De altfel, jocul cu limbajul verbal (fenomen recurent la tinerii cineaşti români) susţine teza flirtului cu absurdul (şi cu semiotica) – o axă secundară importantă a filmului. Ne delectasem cu astfel de amuzamente pe tema “filologiei nimicului” în Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu ori la alţi tineri cineaşti, care ţin să-şi asezoneze ritmul haotic al filmărilor din mână cu un dialog de aceeaşi substanţă, dar asta-i deja alt subiect.

O parte din aceste din urmă considerente vizează mai mult personalitatea creatoare a regizorului, cu hiatusurile ei, decât filmul în sine. Dar dezlegarea misterelor acestuia din urmă se poate face, în acest caz, doar prin relaţionarea cu prima.