"Canonul lui Tarkovski" la Editura "Arca Învierii"

Cartea profesorului Dmitri Salînski "Canonul lui Tarkovski", tradusă şi prefaţată de Elena Dulgheru, a fost lansată în cadrul Zilelor aniversare "Tarkovski în 2012" de la Bucureşti, în prezenţa autorului şi a traducătoarei. 

Mai multe informatii despre carte puteţi afla pe blogul Editurii Arca Invierii.

Interviul cu Marina Tarkovskaia de pe Trinitas TV, on-line

Interviul cu doamna Marina Tarkovskaia, realizat de TRINITAS TV în timpul Zilelor "Tarkovski în 2012" sub genericul "Andrei Tarkovski, un marturisitor in cinematografie" şi difuzat pe 31 decembrie 2012 poate fi vizionat on-line pe http://www.youtube.com/watch?v=24IwBoZ-8ec.

Cerere de ajutor umanitar

Am fost rugată sa mediatizez cazul umanitar al micuței Nicoleta Leonida, care are nevoie de ajutor pentru a putea vedea. 
Mai multe detalii puteti gasi aici:http://leontinanicoleta.blogspot.ro/

“După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”

Cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 ianuarie 2013

De la “Moartea Domnului Lăzărescu” nu s-a mai vorbit atât de mult de un film românesc. Poate, doar despre “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al aceluiaşi Cristian Mungiu, laureat cu Palme d’Or în 2007. Dar “Moartea Domnului Lăzărescu” era perceput, în primul rând, ca o eclatantă declaraţie de forţă a noului cinema românesc (prin excelenţă apolitic şi neangajat), filmele lui Mungiu se dezvoltă, de la bun început, pe o coordonată de implicare socială – iniţial ludică (în “Occident”), deplasându-se spre tragi-comicul balcanic de adâncime (“Amintiri din Epoca de Aur” – I şi II), ca să atingă gravitatea tragicului (în “4, 3, 2” şi “După dealuri”).

         Manevrând cu dezinvoltură stiluri cinematografice foarte diferite, cum puţini confraţi de-ai săi de breaslă (şi mai nimeni din cei de generaţie) sunt în stare, regizorul-scenarist se simte la fel de firesc în filmul psihologic de cameră, ca şi în fresca socială, în filmul de actualitate, ca şi în cel istoric, în comedie ca şi în genul tragic. Nicăieri nu apar note false, cineastul reuşind să atingă mereu autenticitatea – performanţă extrem de rară chiar la regizorii cu ani buni de carieră în spate.

Dar, indiferent de genul, stilistica sau tema abordată, regizorul pare să fie atras de subiecte ambigue, care oferă din start o ambivalenţă de interpretare – prilej nu pentru desemantizări excentric-arogante, ci pentru a exploata adevărurile subiective ale personajelor aflate în conflict, cu o atenţie şi grijă pentru interioritatea umană extrem de rare în noul cinema românesc. Dincolo de pledoariile pro sau contra emigrare din “Occident”, pro sau contra avort din “4, 3, 2”, pro sau contra vinovăţiei obştii monahale de la Tanacu din “După dealuri”, rămâne adevărul de viaţă al personajelor prinse în cursa destinului, căruia încearcă să-i facă faţă cu ceea ce înţeleg ele prin demnitate, curaj, iubire.

În plus, începând de la “4, 3, 2” se profilează în creaţia lui Mungiu tema prieteniei şi a sacrificiului în numele prieteniei – o temă mult mai importantă în “După dealuri” decât aceea a exorcismului, fanatismului şi intoleranţei sau lesbianismului – cuvinte-cheie care, fatalmente, contribuie într-o măsură neneglijabilă la promovarea filmului pe mapamond. Dar nu acestea îi aduc premiile. Nu acestea constituie centrul de greutate al filmului, ba mai mult, toate aceste sloganuri alcătuiesc mai degrabă contextul şi pretextul de meditaţie pentru lucruri mai profunde, ca solidaritatea, puterea comunicării dincolo de cuvinte, iubirea, înţeleasă ca responsabilitate faţă de celălalt, sacrificiul - teme care apropie creaţia recentă a lui Mungiu de cea a fraţilor belgieni Luc şi Jean-Pierre Dardenne.

Lucrat scenaristic şi regizoral, actoriceşte şi imagistic în filigran, filmul trebuie citit cu aceeaşi măsură: a filigranului, iar nu a “secerei şi ciocanului” rectitudinilor politice (a societăţii civile ori a celei bisericeşti).

Oamenii de biserică îi reproşează tendenţiozitatea subiectului – un love-story tragic lesbian – potrivit-mănuşă preferinţelor festivaliere actuale și celor ale caselor de distribuție, dar impropriu realităţilor vieţii monahale româneşti (oricât de critic ar fi privită aceasta). Şi au dreptate. Din romanele de investigaţie ale Tatianei Niculescu-Bran, care constituie baza scenariului, Mungiu alege ca nucleu relaţia de prietenie dintre cele două fete orfane, pe care o dezvoltă, decent şi fără stridenţe, într-o perspectivă abia sugerată de scriitoare (care, pornind de la câteva indicii de evenimente traumatizante din copilăria celor două fete, încearcă să reconstituie tabloul prieteniei lor extrem de ataşate). Anadecvată la contextul monahal românesc (dar plauzibilă în cadrul instituţiilor de plasament ale anilor ‘90, din care provin eroinele), natura erotică a relaţiei celor două fete nu reprezintă o temă în sine, nici nu prilejuieşte dezvoltări scenaristice, ci funcţionează mai degrabă ca subtext, ca fir motivaţional “tare”, care să justifice, potrivit reflexelor psihologiei postmoderne, obstinaţia Alinei (fata revenită din Germania) de a rămâne într-un mediu (cel monahal) pe care nu îl agreează, doar de dragul recuperării prietenei sale. Într-o societate în care valorile prieteniei funcţionează, astfel de motivaţii tari nu şi-ar fi avut rostul.

S-a vorbit, de asemeni, de anticlericalismul subliminal al peliculei, de incomprehensiunea regizorului faţă de viaţa mistică. Într-adevăr, “După dealuri”, primul film de ficţiune care pătrunde în intimitatea monahismului românesc, nu este un film mistic. Pancarta de la intrarea în mica mănăstire “Aceasta e casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta” sugerează acuzator o atitudine cu prisosinţă sectară, iar nu una creştină şi ortodoxă. (Dintre sutele de mănăstiri din România, deschise pelerinilor şi turiştilor de pretutindeni, nicăieri nu întîlneşti astfel de slogane bigote şi discriminatorii; formula “Crede şi nu cerceta”, o ştie orice om cât de cât catehizat, nu aparţine doctrinei creştine, ci propagandei antireligioase, încă din perioada iluministă). Vorbim, însă, de un singur cadru! – amendat ca tendenţios şi neautentic în spaţiul creştin-răsăritean, acceptat, însă, de cei care nu cunosc realităţile Ortodoxiei. Un cadru neautentic şi maliţios care, din fericire, nu se regăseşte în textura subtilă a filmului, ba chiar intră în dezacord cu ansamblul viziunii regizorale - rafinate, simpatetice şi lipsite de maniheisme.

Suita de scene colective în mişcare, pline de emoţie şi coeziune actoricească, în care grupul compact de călugăriţe (surprins fie în cadre strânse, fie în pustiul dezolant al curţii înzăpezite) aleargă într-un suflet de colo-colo, fie zi, fie noapte, “de dragul oii rătăcite” (“Pentru tine facem asta, nu pentru noi!”, îi spune stareţa novicei Voichiţa, presimţind pericolul la care îşi expune obştea), este cea mai convingătoare predică despre iubire agapică, sobornicitate, compasiune (“Care dintre voi, daca are o sută de oi şi pierde una din ele, nu lasă pe celelalte ... şi se duce după cea pierdută?”). Scenele de gen de viață monahală, surprinse de Oleg Mutu în clar-obscururi intime și vibrante, amintind de pânzele lui Georges de la Tour, compun o minunată (și cu totul unică) frescă realistă de monahism contemporan românesc, superioară prin autenticitate multor documentare festiviste pe aceeași temă.

 Candoarea jocului, sugerând în egală măsură evlavia, fermitatea naivă şi simplitatea, perfecta armonizare între actori (ca şi odinioară, în “Spovedanie la Tanacu”, piesa pusă în scenă de Andrei Şerban după romanul Tatianei Niculescu-Bran), firescul replicilor duios-moldoveneşti şi lipsa oricărei note fals-declamative fac din aceste secvenţe de grup momentele de maximă vibraţie şi virtuozitate regizorală a filmului.

Nu în ultimul rând, personalitatea preotului-duhovnic (alias Valeriu Andriuță), în jurul căruia gravitează cuplul actrițelor principale (Cristina Flutur și Cosmina Stratan) și personajul colectiv al măicuțelor, constituie contrapunctul de stabilitate emoțională a filmului; reacțiile lui, înscrise firesc și fără pedanterie într-o dialectică duhovnicească destul de elementară, dar foarte umană și tipică pentru peisajul pastorației actuale românești, justifică atât personajul, cât și înfrângerea lui. Fără a fi un film religios, “După dealuri” creează teren propice pentru dezbateri duhovnicești oricât de “folositoare de suflet” (pe măsura deschiderii și sincerității convorbitorilor), și asta grație “realismului filantrop”, “necorupt” al viziunii regizorale.

La un moment dat, când se simte că deriva psihotică a Alinei nu mai poate fi oprită, Voichiţa îi cântă un cântec de leagăn: pe fundalul nocturn al mănăstirii moldave răsună senin, stângaci şi neputincios, arhicunoscuta piesă a lui Mozart. Un singur zâmbet va dezgheța în final, chiar înainte de pierderea iremediabilă a cunoştinţei, chipul încrâncenat al Alinei. După moartea acesteia, acelaşi cântec de leagăn secondează, ca un recviem, derularea sobră a genericului final.

“Un recviem pentru Alina”, fata pierdută care nu a ştiut să se regăsească – iată cheia emoţională în care îşi înscrie regizorul întregul spectacol de speranţe şi deziluzii sociale şi duhovniceşti, inspirat din România de azi. O notă de tandră compasiune, “ne-mistică”, dar foarte umană, faţă de o victimă a destinului şi o suită de personaje la fel de inocente, pline de bunăvoinţă şi de căldură, dar care nu au fost în stare să o salveze.

           Filmul lui Mungiu este prima operă de răsunet internaţional care scoate, în sfârşit, cu basma curată grupul monahal de la Tanacu, acuzat pe nedrept de crimă (iar nu doar de privare de libertate etc.), în locul unei asistente medicale neglijente, de către campania furibundă și necondiționat anticlericale a presei, care a influenţat, se pare, şi completul de judecată. Ceea ce, sub raport etic, e mult mai important decât un cadru aiurea (şi, în fond, aproape benign) şi indiciile expuse cu pudoare ale unei relaţii revolute scandaloase, născute într-un mediu bolnav. Clericalism? Anticlericalism?... Sunt etichete care, până la urmă, dau seama de limitele unui spectator obtuz el însuşi faţă de mistică, înţelegere, compasiune. Și de un unghi de lectură nu tocmai sănătos.

        Ce fericire că textele Tatianei Niculescu-Bran au căzut pe mâna lui Mungiu și nu a unuia din regizorii cronic “supărați” ai mai noilor sau mai vechilor generații!

"Tarkovski - un mărturisitor în cinematografie" - Interviu cu Marina Tarkovskaia la TRINITAS TV

A fost înregistrat în timpul Zilelor "Tarkovski în 2012" şi difuzat astăzi, 31 decembrie 2012, de la ora 21 la 22. Moderator: Ciprian Olinici.
Poate fi vizionat şi on-line aici:  
Trinitas duplex radio-tv - Andrei Tarkovski, un marturisitor in cinematografie.

Cel mai frumos basm cinematografic de Crăciun: CRONICILE DIN NARNIA - Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul

Cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 decembrie 2012 și preluată de platforma culturavietii.ro din 6 iunie 2015

Rareori esenţa ultimă a basmelor se devoalează atât de limpede, fără a pierde nimic din farmecul genului, precum la C.S. Lewis. Ecranizarea primului roman al heptalogiei sale Cronicile din Narnia (şi cea mai bună din seria de ecranizări), Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul (regia: Andrew Adamson) se înscrie în curentul superproducţiilor fantastico-epopeice de azi, ca Stăpânul Inelelor şi Harry Potter, dar are ceva în plus.

Prieten bun cu J.R.R. Tolkien, cu care împărtăşea pasiunea pentru literatură fantastică şi istorie veche, Clive Staples Lewis este autorul unor universuri fantastice de aceeaşi sorginte cu cele ale lingvistului de la Oxford. Aceeaşi obsesie a războiului nevăzut, aceeaşi încredere în forţele Binelui, aceeaşi dragoste pentru zestrea de înţelepciune al umanităţii, aceeaşi dorinţă de a împărtăşi această înţelepciune copiilor!

Punându-şi erudiţia între paranteze, C.S. Lewis adoptă o linie narativă mai simplă decât cea a lui Tolkien, pentru a se adresa cu predilecţie celor mici şi a pentru a pune în evidenţă, discret, dar clar, sensul eschatologic.

În timpul Celui de-al doilea război mondial, patru fraţi londonezi sunt evacuaţi în provincie, unde conacul misterios în care sunt găzduiţi le oferă prilejul unei experienţe unice: participarea la un alt război (ori, poate, acelaşi?...), dus pentru salvgardarea imaginarului omenesc (dar nu tocmai acesta fusese, de fapt, otrăvit?...), invadată de forţele răului.

Răul pătrunde în lume legitimându-se în numele Binelui: este ceea ce face Vrăjitoarea Albă Jadis, când ia în stăpânire Narnia, alungându-l pe Aslan, dreptul Rege al acesteia. Jadis aduce cu sine îngheţul veşnic şi interzice sărbătoarea Crăciunului. 

Prima care pătrunde în tărâmul locuit doar de fiinţe fantastice şi animalele pădurii este mezina Lucy. Întrebarea cu care o întâmpină faunul Tumnus, un fel de crainic al tărâmului imaginar, este neaşteptată: “Eşti o urmaşă a Evei?”. Întrebarea îşi edifică tâlcul când aflăm cuvintele Profeţiei: Narnia va fi eliberată de patru urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, care vor conduce războiul pentru reintronarea regelui ei legitim. Surpriză, însă: regele Aslan nu are chip omenesc, el este un leu blând, falnic şi majestuos, stăpânul de drept al pădurii. Regele a fost alungat, Crăciunul e prohibit, toată suflarea aşteaptă sosirea  “unei fiice a Evei” care să sfărâme blestemul.

Scenariul eschatologic creştin irumpe din substanţa intimă a poveştii. “Oamenii sunt duşmanii mei de moarte”, şuieră Jadis, în a cărei privire regăsim ambiguitatea rece a Diavolului din Patimile lui Iisus al lui Mel Gibson.
Intrarea copiilor în împărăţie este mediată nu de o oglindă (ca la Lewis Caroll), ci de peretele magic al unui dulap.

Apare, evident, şi trădarea: fratele mai mic, Edmund, ademenit de promisiunea coroanei, trece de partea Răului. Umilit şi tratat ca infractor de gărzile Vrăjitoarei, Edmund cunoaşte faţa adevărată a Răului, evadează şi se întoarce la ai săi – prilej de apostrofare apoftegmatică din partea Regelui. “Trădarea este un lucru foarte grav, mai ales când e comisă de unul dintre fraţi” spune Aslan, “răscumpărarea va fi mai grea decât vă închipuiţi”.

Scenariul christic capătă coerenţă când Jadis îi cere lui Aslan “preţul promis al sângelui trădătorilor”, devoalându-şi până la capăt esenţa luciferică. Micul Edmund va fi izbăvit, dar cu ce preţ?

Cu gravitate simplă, prin personajul regelui-leu (simbol christic în iconografia paleocreştină) povestea reiterează traseul Jertfei, Coborârii în Infern, morţii şi Învierii lui Hristos. În secvenţa cea mai emoţională a filmului, cele două surori veghează, asemeni Mironosiţelor, la căpătâiul regelui mort. Dispariţia trupului înfăşat şi spargerea altarului de piatră în clipa învierii reiterează tulburător scenariul evanghelic. Discursul lui Aslan despre puterea sacrificiului şi alte câteva replici evidenţiază simbolismul creştin al tramei şi clarifică identitatea ascunsă a personajelor.

De la patru copii jucăuşi, la metafora celor patru evanghelişti e o cale cam ca de la un pescar la un apostol, dar dezvoltarea situaţiilor conduce, păstrând libertatea lecturii, în această direcţie. Războiul final se declanşează, cei patru fraţi conduc tabăra Binelui; leul înviat are rolul hotărâtor. Biruinţa finală îi aduce pe copii în sala tronului, unde îi aşteaptă patru jilţuri egale! Aslan îi numeşte domnitori, a căror “înţelepciune să lumineze până vor cădea stelele de pe cer”. Întregind conotaţia apocaliptică, Regele pleacă spre Apus “pentru o vreme”, iar noi suntem invitaţi, prin vocile inocenţilor, să nu ezităm în credinţă.

Patriotismul sau eşecul "rămânerii": “Ceva bun de la viaţă”

Apărut în Ziarul Lumina de vineri 21 decembrie 2012

Ultimul film al lui Dan Piţa, “Ceva bun de la viaţă”, produs de MediaPro Pictures în 2011 după un scenariu de Răsvan Popescu, are dezavantajul că apare... prea târziu. Filmul continuă tema mai veche a scriitorului, de radiografiere a universului minerilor, dezvoltată în volumul de povestiri “Subomul” şi ulterior în romanul “Prea târziu” (să ne amintim tulburătoarea ecranizare a lui Lucian Pintilie din 1996). Dar cheia de lectură se schimbă: de la realismul disperat al peisajului minier, văzut ca topos post-apocaliptic al dezintegrării umane totale, rezonând foarte bine cu disperarea de sfârşit de lume din primii ani ai tranziţiei (cheie potrivită-mănuşă lui Pintilie), la un realism “umanist”, compasiv şi nuanţat, în care omul nu mai este privit ca o insectă kafkiană, ci ca o fiinţă capabilă de a înfrunta cu nobleţe ostilitatea mediului. Opţiunea pentru un regizor de factura lui Dan Piţa era, în acest caz, firească şi reciproc avantajoasă.

Depăşirea abordării contondent-existenţialiste din “Prea târziu”, în favoarea uneia mai empatice şi umane, capabile de speranţă, am apreciat-o la Răsvan Popescu ca pe un semn de “maturizare”, ca o evoluţie a perspectivei de lectură a realităţii şi a umanului.

Dar tocmai această evoluţie, această rafinare a privirii şi şlefuire a nuanţelor, inadecvată la juvenilismul culturii urbane şi al main-stream-ului cinematografic al momentului, a devenit principala sursă a slabei receptări a peliculei. Tânărul spectator de cinema românesc, cu gustul pre-format de o serie de filme recente, nu are răbdarea urmăririi semitonurilor psihologice, confundându-le cu semitonuri evenimenţiale.

Nici titlul filmului nu este dintre cele mai originale şi inspirate. Poate că şi ultimele fiasco-uri, repetate, ale lui Dan Piţa (“Omul zilei”, “Femeia visurilor”...) au creat un reflex pavlovian de refuz al filmului în rândul multor jurnalişti, critici, portaluri de cinema, iar distribuitorul nu a mai avut curajul să ofere peliculei o promovare susţinută, ca cea de care au parte unele subproduse recente ale ecranului.

Filmul lui Dan Piţa impresionează prin acuitatea observaţiei realiste, prin creionarea atentă a personajelor principale (a căror relaţie cu mediul nu putea fi descrisă decât de un bun cunoscător al habitatului minier, ca Răsvan Popescu), ca şi prin autenticitatea situaţiilor de viaţă concrete (compromiterea unei greve, încropirea unei afaceri oneroase de plasament în străinătate, relaţia dintre magnaţii locali şi lumpen-proletarii dornici de afirmare cu orice preţ, o încercare eşuată de contrabandă de droguri şi trecere frauduloasă a frontierei, prieteniile şi iubirile dintre personaje), situaţii care riscau să cadă în schematism şi clişeu (ca în alte filme “de actualitate” ale lui Piţa).

Toate acestea capătă vibraţie atât datorită jocului bine condus al actorilor (mulţi dintre ei, debutanţi), cât şi datorită imaginii, realiste şi poetice totodată, semnate de Dan Alexandru, care surprinde nuanţe nebănuite ale chipurilor în clarobscurul mediului subteran, scufundându-se parcă, împreună cu ele – la fel ca şi în “Prea târziu” (imaginea: Călin Ghibu) – spre vintrele insondabile ale infernului.

Dar tocmai realismul îi este imputat filmului de către unii cronicari. În timp ce Andrei Gorzo în Dilema Veche acuză filmul de inconsistenţă (“realismul filmului e extrem de inconsistent”), într-un demers de demolare totală a peliculei (care ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât “un dezastru”), Dana Duma, în cea mai echilibrată şi obiectivă cronică a filmulului, apreciază “răbdarea de a investiga un mediu social nemaiîntâlnită în cinematograful românesc al ultimilor ani”, adică tocmai realismul peliculei şi consideră “convingător” demersul regizoral (Revista Clipa). Există realisme şi realisme. Aprecierea autenticităţii lor depinde în anumită măsură de privitor, fie el şi avizat, de reflexele, fixismele şi sensibilităţile sale, ba chiar putem spune că îl defineşte.

Filmul are şi clişeele, tributare manierismelor lui Dan Piţa – bachanala rubensiană şi lăutarii kusturicieni, răsăriţi ca din pământ printre mineri – inserturi gratuite şi inutile, “simbolice” în sensul nociv al cuvântului. Din fericire, rămân în plan secund şi nu reuşesc să deturneze pelicula în ansamblu.

Trebuie sesizat şi discursul “evlavios”, desfăşurat într-o suită de replici ale cuplului protagonist, inserate parcă dintr-o dată, cam nefiresc, în ultima parte a filmului şi menite, probabil, să susţină finalul dulce-amar al “rămânerii în patrie” – deziluzie a visului emigrării, dar confirmare a unei prietenii netrădate, mai valoroase ca “visul american”, cum sugerează ultima secvenţă, cea mai emoţionantă a filmului. Al cărui mesaj umanist se degajă, cald şi vibrant, tocmai acum, fără să fi avut nevoie de aportul de tuşeuri “ortodoxiste” şi clişee “simbolice”.

SUPERNOVA “TARKOVSKI”

Reportaj la Zilele "Tarkovski în 2012" (4-7 decembrie, Bucureşti).
Apărut în Ziarul Lumina de marţi 18 decembrie 2012

Marina Tarkovskaia. Foto: Dragoş Boldea

Aleksandr Gordon. Foto: Dragoş Boldea

O mare sărbătoare vine de departe. Covârşiţi de explozia jubilatoare, puţini sunt cei ce simt mâna lui Dumnezeu, care îi poartă lucrarea. Aşa cum ne-o repetă în fiecare an colindătorii, o sărbătoare coboară din cer.
O sărbătoare neaşteptată vine ca o supernovă. Covârşitoare şi singulară, ca o explozie stelară eruptă în jerbe de lumini peste frunţile cenuşii ale oamenilor. O mare sărbătoare schimbă atmosfera, culorile, inimile, privirile. Înnoieşte speranţele.
Inserat jubilator peste ciclul comun al praznicelor metropolei, festinul cinematografic de la Bucureşti, “Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere” s-a înscris, prin putere transfiguratoare, amploare şi unicitate în rândul miracolelor nemărturisite ale cotidianului. Au simţit-o cu toţii: şi nu doar cei din focarul evenimentului, ci şi cei aflaţi în cercurile lui de iradiere: voluntari, parteneri şi colaboratori – uniţi laolaltă nu de contracte, ci de dragostea comună pentru Tarkovski – , public şi jurnalişti – atraşi nu atât prin strategii de promovare bine instrumentate, cât de flacăra aceleiaşi iubirii – , oameni foarte tineri, care abia auziseră despre Tarkovski sau bătrâni cu tâmplele albe, scriitori, academicieni, dascăli, ingineri şi artişti, teologi, molipsiţi cu toţii de acelaşi entuziasm şi simţind cu toţii unicitatea sărbătorii, au dat năvală să vadă şi să audă, să se împărtăşească din taina miracolului luminos, descins peste noi în prag de Crăciun, ca o supernovă.
Ca participanţii la un mare spectacol, ne recunoşteam între noi din priviri, uniţi de firele nevăzute ale aceleiaşi taine.
“De ce este atâta lume?” – mă întreabă oarecum nedumerit profesorul Dmitri Salînski, în momentul intrării din prima seară în sala de proiecţie plină ochi a Muzeului Ţăranului Român. “La Moscova, în aprilie nu a fost aşa”. Îi vorbesc despre temperamentul latin şi despre atributele sonore ale “cocoşului Galic”, de înrudirea cu care românii sunt atât de mândri: acustica şi internetul sunt mai eficiente în zona latină... dar nu este numai atât.
Într-un an jubiliar, ca acesta, marcat pe tot mapamondul, dar mai ales în Rusia, de numeroase celebrări ale marelui regizor, îşi face loc uneori (în patrie, şi mai ales la nivelul publicului comun şi al jurnaliştilor) efectul de saturaţie... Regizorul şi-a câştigat de mult statura de clasic, devenită tot mai impunătoare de la an la an... Iar clasicii, ca şi profeţii, nu prea sunt ascultaţi în patriile lor. Vocea le e primită mai uşor peste hotare...
Sentimentul discret al epifaniei, care a însoţit fiesta bucureşteană, sentiment atât de unic pentru noi, este resimţit – declară Marina Tarkovskaia, sora regizorului şi principalul invitat al evenimentului – şi în alte colţuri ale lumii. Este sentimentul covârşitor cu care Tarkovski este primit în Brazilia, în Chile, în Elveţia şi în Japonia, în Anglia şi Suedia... – mărturiseşte cu modestie, fără urmă de afect, venerabila reprezentantă a câteva generaţii de personalităţi marcante ale familiei Tarkovski. Este sentimentul care îi face pe iubitorii marelui cineast (profesionişti sau neprofesionişti ai ecranului) să se unească, adesea fără sprijin financiar de la autorităţi, pentru a realiza o minune înrudită cu cea de la Bucureşti... Şi aceste minuni circulă prin lume, se aprind parcă spontan, ca stelele unei constelaţii, fără strategii speciale de promovare, definind un lanţ planetar de vibraţii, iubiri şi uimiri în faţa universului spiritual deschis de Tarkovski, a cărui origine iese din orizontul cunoaşterii imediate...

Fiică a poetului Arseni Tarkovski şi soră a celebrului regizor plecat către cer pe 28 decembrie 1986, Marina Tarkovskaia este cea mai avizată purtătoare de cuvânt a familiei sale. Interesul crescând în faţa personalităţii marelui regizor, ca şi numeroasele mituri şi enigme care i-au înconjurat existenţa, i-au impus rolul de a continua şi explicita un mesaj întrerupt de fatalitatea istoriei. Refuzând rolul de “rudă celebră”, pe care presa îl impune aproape necondiţionat, Marina şi l-a ales pe acela, dificil, de arhivar, continuând pe hârtie cronica de familie pe care fratele său o începuse în Oglinda. Numeroase interviuri filmate şi documentare, realizate în ultimii ani, umplu eterul mediatic al Rusiei cu mărturisiri inedite, vii şi extrem de bine documentate, despre istoria familiei Tarkovski, constituite într-un adevărat muzeu audiovizual, gravitând în jurul centrului muzeal Tarkovski de pe Volga.
În 2004, Editura Arca Învierii publica o carte-interviu, “De vorbă cu Marina Tarkovskaia”, lansată festiv în 2006, cu ocazia primei vizite a cuplului Marina Tarkovskaia-Aleksandr Gordon în România, prilejuită de zilele aniversare “Tarkovski. 20 de ani de la plecarea artistului”, desfăşurate la Timişoara şi Bucureşti. Credeam pe atunci că momentul s-a înscris în seria fenomenelor unice ale istoriei, a căror repetare nu este posibilă.
Dar iată că el se repetă, şi încă într-o formulă de polivalenţă culturală, mediatică, dar în primul rând participativă, umană, mult ridicată la putere. Cu atât mai mare este minunea acestui arc aniversar peste timp, aşezat între decembrie 2006 şi decembrie 2012, care înnoadă destinul României – al României creştine (această dimensiune e înţeleasă parcă mai bine în decembrie) - de acela al operei lui Tarkovski.
A unui Tarkovski deschizător de drumuri, întâi-chemat al artei a şaptea, profet al reîntoarcerii Rusiei la Dumnezeu. De aceea, aşezarea Zilelor bucureştene “Tarkovski” între cele două mari praznice, numitoare comune ale creştinătăţii române şi slave – Cuviosul Andrei cel întâi-chemat, creştinătorul României, dar şi al ruşilor, şi Sfântul Nicolae Mult-Dăruitorul (la fel de iubit pe ambele meleaguri ale Ortodoxiei) nu este deloc întâmplătoare.
Dar dipolul celor doi coloşi ai sfinţeniei ascunde, în plan secund, prezenţa altor personalităţi luminoase cereşti, la fel de puternice, călăuzitoare din umbră ale evenimentului bucureştean. Sunt cei doi mari isihaşti: Cuviosul Andrei iconarul, Rubliov, de a cărui mână providenţială destinul mărturisitor ascendent al operei lui Tarkovski este, cu siguranţă, legat; şi Serghie de Radonej, marele creştinător al pământurilor moscovite şi văzător al Sfintei Treimi, a cărui teologie treimică a reunit feudele slave într-un stat creştin unitar. O teologie unificatoare. Astăzi, reunificatoare.
Vorbele isihaştilor, chiar venite din cer, nu se aud imediat, ele sunt discrete, trebuie ghicite, percepute din fapte şi haruri. Căci toată efervescenţa, belşugul electrizant de dragoste şi har, cu care a fost îmbrăţişat spontan evenimentul bucureştean şi pe care nu-l poate produce la comandă nici o strategie de advertising, arată că arcele peste timp, peste geografii şi ideologii, create din 2006 până-n 2012 nu sunt doar cultural-cinematografice, ci, prin excelenţă, pnevmatice, spirituale. Sfinţii reînnoiesc istoria lumii. Iar arta este, uneori, o punte al acestei reînnoiri. 

Proiectul cultural “Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere” a fost finanţat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. 


Mai multe fotografii de la Zilele "Tarkovski în 2012" pe blogul artistului fotograf Florin Andreescu, căruia îi mulţumesc pentru poze, postări, susţinere, entuziasm. 
Fotografii  de la expoziţia Laylei Alexander-Garrett pe: http://www.danap.ro/sacrificiul-lui-tarkovski-in-viziunea-laylei-alexander/

"Tarkovski în 2012" - interviu la TRINITAS TV

Vă invit să urmăriţi marţi 18 decembrie, de la ora 13,00, un dialog dintre Elena Dulgheru şi Răzvan Andrei despre Zilele "Tarkovski în 2012". 
Pe Trinitas TV, la emisiunea "Ziarul Lumina. Actualităţi". Realizator: Cătălina Dima.

“Tarkovski în 2012” - Dosar de presă

“Tarkovski în 2012” la Bucureşti

Articol apărut în Ziarul Lumina din 24 noiembrie 2012

Ne apropiem, cu emoţii milenariste (mai mult sau mai puţin eludate, mai mult sau mai puţin mărturisite, dar rareori ignorate...), de sfârşitul anului 2012. Unii îl consideră “sfârşitul” la modul absolut. Alţii cred în continuitatea rectilinie şi neabătută a timpului... Alţii, probabil, într-un nou început. Dar nu există începuturi fără sfârşituri. Nu există “revelaţie” fără “criză”...

2012 este şi “anul internaţional Tarkovski”, anul când marele regizor ar fi împlinit 80 de ani. Mai multe manifestări de pe mapamond, debutate în jurul datei de naştere a regizorului (4 aprilie) au marcat, fără prea mult tapaj mediatic, dar cu deplina asumare a importanţei momentului, acestă aniversare.

Moment din seara festivă de deschidere. Foto: Dragoş Boldea

Zilele “Tarkovski în 2012” de la Bucureşti vor fi, probabil, ultima din suita acestor manifestări. Şi, prin nu ştiu ce coincidenţă, ca şi acum 6 ani (când Timişoara şi Bucureştiul comemorau cu un eveniment internaţional “20 de ani de la plecarea artistului”), ele sunt plasate în decembrie, luna morţii lui Andrei Tarkovski. Un alt alfa şi omega, de data aceasta, personal, care se închide la Bucureşti.

Trebuie să spun că Zilele bucureştene ale lui Tarkovski nu ar fi existat fără experienţa “Tarkovsky. A 2012 context” – eveniment academic internaţional organizat de Biblioteca “Eisenstein” la Galeriile Solyanka din Moscova, în cadrul unui ciclu comemorativ mult mai amplu. Atunci am simţit că suflul intelectual şi spiritual al acestuia îşi va găsi o matrice de rezonanţă şi la Bucureşti.

Deschiderea unor importante foruri oficiale faţă de această iniţiativă (Ambasada Rusiei, Ministerul Culturii şi Patrimoniului, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Cinemateca Română), dar şi caldele mărturisiri de “dor după Tarkovski” pe care le-am primit de la nenumăraţi cinefili, de dor, în general, după acel cinema care “este mai mult decât cinema” - m-au convins că evenimentul bucureştean va avea loc.

Şi într-adevăr, între 4 şi 7 decembrie, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi sala “Jean Georgescu” a Cinematecii vor găzdui câteva manifestări de excepţie: premiera variantelor originale, necenzurate ale peliculelor “Andrei Rubliov” (numit iniţial “Patimile după Andrei”) şi “Solaris”, lansate oficial în acest an în Rusia pe DVD, lansări de carte, un simpozion ştiinţific, o masă rotundă, o expoziţie de fotografie...

Dar cea mai importantă este întâlnirea faţă către faţă cu câţiva dintre apropiaţii marelui artist, oamenii care l-au cunoscut şi înţeles cel mai bine: scriitoarea Marina Tarkovskaia, sora cineastului şi autoarea unor volume memorialistice foarte apreciate despre “generaţiile Tarkovski”, soţul acesteia, regizorul Aleksandr Gordon, fost coleg de facultate al lui Andrei Tarkovski, teoreticianul de film Dmitri Salînski, autorul unui curs de Hermeneutică cinematografică şi al cărţii “Canonul lui Tarkovski”, a cărei traducere va fi lansată, şi Layla Alexander-Garett, traducătoarea lui Andrei Tarkovski la filmul “Sacrificiul”, ale cărei fotografii de platou constituie subiectul expoziţiei foto “Tarkovski. Ultimul film”, vernisată cu această ocazie.

Marina Tarkovskaia şi Aleksandr Gordon au mai fost în România în 2006, la invitaţia Casei de Cultură a Studenţilor şi a Universităţii de Vest din Timişoara, când au animat manifestarea de suflet “Tarkovski. 20 de ani de la plecarea artistului” – moment al lansării cărţii-interviu “De vorbă cu Marina Tarkovskaia” şi al revederii unor filme studenţeşti ale regizorului şi a unor documentare de referinţă. 6 ani, o jumătate de ciclu... Convinşi de unicitatea momentului, nu ne aşteptam atunci că acesta va recidiva, şi încă la o asemenea anvergură...

Se pare că ceva (dincolo de amănuntele biografice pe care cei doi le evocă în memorii) îi atrage pe Marina Tarkovskaia şi Aleksandr Gordon spre România, în timp ce alte fire nevăzute atrag imaginea lui Andrei Tarkovski, cu tot haloul de personalităţi din jurul ei, spre Bucureşti. Să experiem, împreună, minunile acestei duble atracţii!...

Prima parte a interviului cu Marina Tarkovskaia pentru Radio România Actualităţi

Ascultaţi astăzi 4 decembrie 2012 de la 9,30, pe Radio România Actualităţi, prima parte a interviului cu Marina Tarkovskaia realizat pe 3.12.2012 de Alla Stâncaru-Luncă.
La Emisiunea "Matinal", pe 105,3 MHz.

Interviu cu Marina Tarkovskaia şi Aleksandr Gordon la "Universul Credinţei"

Urmăriţi duminică 2 decembrie 2012, de la ora 9, la emisiunea "Universul credinţei", un interviu cu scriitoarea Marina Tarkovskaia şi regizorul Aleksandr Gordon despre Andrei Tarkovski. 
Interviul a fost realizat de Adina Vukotic pe 18 decembrie 2006 la Seminarul Teologic din Bucureşti, cu ocazia manifestării comemorative "Tarkovski. 20 de ani de la plecarea artistului". 

Emisiunea poate fi vizionată on-line aici:

http://www.tvrplus.ro/editie-universul-credintei-68475, interviul este între minutele 42:44-53:02.

Interviu despre Zilele "Tarkovski în 2012" pe Radio Bucureşti FM

Va invit să urmăriţi astăzi 1 decembrie 2012, între orele 13-14, un interviu despre Zilele "Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere". 
La RADIO ROMANIA BUCUREŞTI F.M. 
98,3 MHz (sau pe www.bucurestifm.ro), 
în cadrul emisiunii
Spectacol@Bucureşti.ro
Realizator: Cătălin Duţă

Mai multe detalii despre eveniment pe: http://tarkovski2012romania.wordpress.com/

Zilele “TARKOVSKI ÎN 2012” la Bucureşti

4-7 decembrie 

Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Cinemateca Eforie

Primăria Municipiului Bucureşti, Ambasada Federaţiei Ruse şi Asociaţia Culturală "Orante"

 

Filme în premieră, lansãri de carte, expoziţie foto, simpozion ştiinţific, întâlniri cu invitaţi internaţionali

Evenimentul cuprinde: 

Premiera în România a variantelor originare ale filmelor: „Andrei Rublov” (“Patimile dupã Andrei”) şi „Solaris” de Andrei Tarkovski; 

Trei documentare inedite: “Enigma lui Andrei Rubliov” de Serghei Karpuhin, „Magnetismul memoriei" şi „Culegatorul de vise” de Evgheni Borzov;

Lansarea Seriei “Tarkovski” a Editurii “Arca Învierii”; 

Simpozion ştiinţific internaţional “Tarkovski în 2012”;

Masă rotundă pe tema "Tarkovski astăzi";

Expoziţie de fotografie “Tarkovski. Ultimul film” de Layla Alexander-Garett. 

Invitaţi speciali: Marina Tarkovskaia, Aleksandr Gordon, Dmitri Salînski, Layla Alexander-Garett.

 

Evenimentul face parte din cadrul Zilelor Culturii Ruse în România „Din Rusia, cu sufletul deschis”

 

Mai multe detalii pe portalul oficial "Tarkovski în 2012 în România"