Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 5 februarie 2009

DESPRE URA CREŞTINĂ

[Articolul a apărut în revistele Lumea Monahilor şi Rost din februarie 2009, în Puncte Cardinale din martie 2009 şi a fost preluat de câteva portaluri de profil]

I

Recentele evenimente, declanşate de legea documentelor de identificare electronică şi biometrică au scos la lumină o seamă de problematici şi tensiuni, despre care tot evităm să vorbim.
Despre problema în sine a cuantificării biometrice şi însemnării electronice a populaţiei a început să se discute intens, în registre diferite, pe tonuri diferite, adesea, haotic, şi încă se va discuta. Credincioşii scot de pe rafturi cărţi de răsunet, pe care teologii universitari şi intelectualii “respectabili” se pare că, la vremea respectivă, le-au ignorat: “La apusul libertăţii” de ierom. Hrisodul Aghioritul, “Pecetea lui antihrist, codurile de bare şi semnele vremurilor” a diac. Andrei Kuraev, “Apocalipsa 13” de ing. Mircea Vlad, culegeri de profeţii, literatură samizdat ş.a. ş.a. Multe sunt lucrări serioase, bine documentate, argumentate, cu trimiteri la o bibliografie solidă. Primele două, traduceri din greacă, respectiv din rusă, expun experienţa dramatică a două ţări de tradiţie ortodoxă în cazul impunerii unor măsuri administrative similare. Avertismentul lor este clar: problema codificării electronice a populaţiei nu este o problemă strict tehnică, nici strict demografică, nici strict religioasă ori psihologică, ci se află la intersecţia tuturor acestor domenii. Cu o problematică de o asemenea complexitate nu au avut de-a face până acum nici informatica, nici sociologia, nici statul laic şi nici Biserica. De aceea, bagatelizarea ei, ca şi tratarea ei unidimensională sunt inacceptabile şi pot avea urmări catastrofale, atât pentru statul laic, cât şi pentru B.O.R. (includem aici, fireşte, şi pleroma). Soluţionarea ei nu va fi uşoară, căci va solicita conjuncţia unor forţe şi nişe sociale (atât din societatea civilă, cât şi din Biserică) cu moduri de gândire radical diferite, aflate, de regulă, într-o permanentă tensiune.
Factorul comun, unificator al acestor grupuri sociale, cu interese şi convingeri religioase diferite, nu este mistica, ci dreptul la libertate civică şi de conştiinţă, manifestat într-un stat democratic. De aceea, din punct de vedere pragmatic, problema înregimentării electronice şi biometrice a populaţiei nu este o problemă strict religioasă, ci una a libertăţii cetăţeneşti. Aceasta este valoarea socialmente universală, pusă sub ameninţare, valoare acceptată atât de creştini, cât şi de atei şi de cei de alte religii. Recurgerea Bisericii la argumente de tip mistico-religios (singurele esenţiale, dar susceptibile la discutii şi la mai multe răspunsuri, toate valabile numai pro-domo) în dialogul cu statul laic, compromite din start dialogul, provocând, în circumstanţele tensionate deja existente, efectul unui bumerang. O dovedesc, din plin, reacţiile virulente ale presei corporatiste, care înfierează la unison, cu risipă de cinism şi invective, “recrudescenţa fanatismului religios” etc. Şi totuşi, mediile ortodoxe nu par să-şi sesizeze eroarea metodologică, acţionând cu comoditatea intelectuală a majoritarilor, când, la nivelul elitelor conducătoare U-europene (de care reflexele politice româneşti se lasă, inerent, contaminate), creştinismul nu este deloc majoritar, ba dimpotrivă.
Provocarea legii cardurilor personale este un examen de solidaritate naţională, supra-etnică şi supra-religioasă. Iar la acest examen am picat prost, deocamdată, cu toţii, dar mai ales ortodocşii: anatemele “creştineşti” curg de-a valma, partiduleţe para-monahale se acuză unul pe altul de apostazie, isteriile pe Internet ating cote maxime. Recursul la argument este nul, în schimb tronează autosuficienţa şi citatele din mari duhovnici, scoase din context (aşadar, şi din duhul rostirii lor), folosite pe post de ghilotină. Câţiva “blogangii” şi colportori de ştiri şi comentarii religioase, majoritatea, protejându-şi ignoranţa jurnalistică şi teologică în spatele anonimatului, dar dornici de rapidă afirmare, se erijează în purtători de cuvânt ai marilor duhovnici, pentru a comite o triplă impostură (probabil, nici măcar conştientizată): jurnalistică, teologică şi duhovnicească. Dintre acestea, cea mai gravă e cea duhovnicească, întrucât au reuşit instigarea la ură.

Sub pretextul infailibilităţii (ascunse ipocrit în faţa “ascultării”), numele marilor duhovnici este folosit pe post de sperietoare (desigur, în absenţa acestora şi fără informarea lor) împotriva duşmanilor de idei, în lipsa argumentului logic şi teologic. Apelul la “smerenie”, inserat printre exclamaţii vehemente şi acuze severe, e adresat, polemic şi discreţionar, doar duşmanilor de idei, ascunzând rudimentar mobiluri diametral opuse smereniei. “Duşmanii”, jurnalişti creştini şi intelectuali cu formaţie sau aplecaţie teologică, aşadar, oameni cu argumente (valide sau nu – cine mai are răbdarea să le cântărească?) renunţă jenaţi la dezbatere, din teama de a nu leza imaginea autorităţii duhovniceşti (percepută de ambele părţi static, deci idolatru) dar, mai ales, de a nu se expune acuzaţiilor de “apostazie”. Succesul impostorului e asigurat! Cine-şi mai aminteşte de dreapta socotinţă? Cine-şi mai aminteşte de duhul luminos din preajma marilor păstori, duh ce dizolvă spontan meschinăria discordiilor obtuze, tranşează cu o singură frază nelegiuirea, neavând nimic de-a face cu gâlceava de iarmaroc ori cu ura de clasă? În schimb, în mâinile aventurierilor erijaţi în lideri de opinie, marii duhovnici devin un fel de Danton şi Robespierre, spre anihilarea oricărei pulsiuni de înţelegere a Ortodoxiei, ce nu se încadrează în limitele percepţiei primilor. Dispreţul strident, manifestat de unii exponenţi ai elitei intelectuale teologice faţă de aceste patimi şi neputinţe escaladează şi mai mult frustarea celor dintâi.

Oare de ce jurnaliştii creştini nu înţeleg că pamfletul nu este doar o luptă de idei, ci şi o arenă a emoţiilor şi egolatriilor, având ca efect secundar umilirea adversarului, efect ce deserveşte moralmente cauza creştină, riscând să o compromită definitiv? De ce jurnaliştii din jurul Bisericii nu încearcă să aducă umbrirea Sfântului Duh peste textele lor, de ce nu-şi pun nici măcar problema îmbinării spiritulului polemic, inerent dezbaterii de idei, cu dragostea faţă de aproapele şi cu îngăduinţa intelectuală faţă de cel mai slab, cel mai emotiv, cel mai puţin pregătit pentru confruntări cu alteritatea? S-ar scrie mai frumos, mai obiectiv, mai eficient şi mai imbatabil, vă asigur!



II

S-a spus despre dezbaterea publică din 22 ianuarie organizată de AZEC pe tema paşapoartelor biometrice că a fost un eşec. A fost un eşec, din punctul de vedere al consensului şi al capacităţii colective de formulare a unui comunicat coerent. Dar cine, cunoscând peisajul vieţii ortodoxe actuale din România (relevat cât se poate de clar cu ocazia scandalurilor pe marginea cazului Corneanu, ori a problematicii mai vaste a ecumenismului), avea naivitatea să se aştepte la consens? Dezbaterea AZEC şi-a atins câteva scopuri importante: acela de a crea un prim brain-storming, mai avizat decât cel de pe Internet, mai sincer şi mai obiectiv (prin cumularea multor subiectivităţi) decât comentariile monocorde ale editorialelor, mai prompt decât dezbaterile aşteptate şi, evident, hotărâtoare ale Sfântului Sinod, pe tema paşapoartelor biometrice şi a chestiunilor conexe. Este o primă luare de puls al opiniei publice pe această temă. Discuţiile, continuate de presă, în ciuda turbulenţei lor, au reuşit să contureze – pentru cine e dispus să observe - cele câteva perspective asupra problemei, evidenţiind şi potenţialele pericole sociologice, ecleziologice soteriologice etc. – iar acesta este deja un rezultat important, din care îşi va extrage concluziile orice ulterioară dezbatere. Pentru că nici una din perspective, nici una din sensibilităţi nu trebuie ignorate.
Uităm că suntem mădulare ale unui aceluiaşi trup duhovnicesc al Bisericii. Uităm îndemnul paulin (Rom. 14, 1-10) de a-i ocroti pe cei mai slabi duhovniceşte decât noi şi pe acela evanghelic de a-i iubi şi pe duşmanii Bisericii. Ne dispreţuim, în schimb, unii pe alţii, chiar în sânul Ortodoxiei: cei şcoliţi, pe cei mai puţin învăţaţi, cei cu studii în Occident, pe cei formaţi acasă, creştinii-“tradiţionalişti”, pe cei “progresişti”, universitarii teologi privesc cu scepticism “profeţiile” şi misticismul “necanonic” al monahilor, iar aceştia din urmă dispreţuiesc apriori erudiţia şi urbanismul (ca factori “indiscutabili" de răcire a duhului şi de apostazie). Opţiunile ideologice, simpatiile politice, lecturile şi pasiunile, formaţia profesională, statutul social, ne împart în grupuscule potenţial belicoase, chiar în Biserică, antipatia faţă de celălalt dovedindu-se mai puternică decât duhul iubirii evanghelice, care ar trebui să ne unească. Fustele lungi şi sumanele sunt “mai evlavioase” decât blugii, bărbile tunse scurt frizează erezia ecumenică, lipsa basmalei vădeşte păcatul liberei cugetări – iată o serie de reflexe pavloviene, cel mai adesea benigne, de care ne lovim adesea, de la pridvorul bisericii până spre amvon. În loc să urmărească “cele ale păcii şi ale zidirii unuia către altul" (Rom. 14, 19), uitând de libertatea cea mai elevată, adusă de Ortodoxie, ignorând Taina Persoanei (aşadar, şi nivelurile diferite de trăire şi tâlcuire a tainelor creştinătăţii), credincioşii aceleiaşi Biserici se împiedică de piedici fictive, divorţând de Hristos şi căzând într-o evlavie algebrică, în materialism şi păgânătate. Dezvoltate în monologuri autosuficiente şi în polemici caustice, frustrările unora şi dispreţul altora se cronicizează. Şi e suficientă o scânteie, care să inflameze aceste automatisme ale denigrării aproapelui, şi atunci ele se pot transforma în motoare ale conflictului, chiar ale schismei.

Am asistat, cu ocazia mai vechiului scandal legat de problema ecumenismului, la escaladarea unor atari susceptibilităţi. Am citit atunci cu stupoare, diseminat pe Internet, “portretul-robot al ecumenistului": este cel ce participă la simpozioane şi congrese internaţionale, cel ce îşi tunde barba, cel ce este atent la ţinuta sa vestimentară, cel ce intră în discuţii (pe orice temă) cu “ereticii”, cel ce dă drept de cetate (istoric şi cultural, iar nu mistic) altor religii şi confesiuni… Cu ce diferă aceste criterii de cele ale urii de clasă, de spălările pe creier, impuse de marile guverne ale minciunii, ori de cel mai elementar sectarism? Bolşevismul, ca forţă socială organizată, a apus, dar ura de clasă, inspirată dintr-o funciară invidie, este în floare.

Există azi o ură creştină, nu ura legitimă faţă de păcat, ci ura faţă de aproapele neînţeles, echivalat cu Duşmanul, iar nu cu Hristos, este ura ancestrală faţă de necunoscut, asimilat cu Răul absolut, este aceeaşi ură tribală, care îi făcea pe păgâni să se decimeze unii pe alţii, până la venirea Creştinismului, este ura izvorâtoare a marilor trădări, chiar din sânul Bisericii drept-slăvitoare, ce au condus la prăbuşirea marilor civilizaţii creştine. Îi cad pradă, de obicei, tocmai cei ce se prevalează mai gălăgios de numele lui Hristos şi de “adevărata Ortodoxie”, trăind, de fapt, în afara Lui şi căutând demoni şi antihrişti oriunde, numai nu în propriul suflet. Dar şi acestora, pentru energia neobosită pusă în slujba sesizării unor probleme reale şi-a unor pericole grave, cât şi pentru sensibilizarea rapidă a unei părţi consistente a pleromei, le mulţumim.

25 de comentarii:

Anonim spunea...

"Recurgerea Bisericii la argumente de tip mistico-religios (singurele esenţiale, dar susceptibile la discutii şi la mai multe răspunsuri, toate valabile numai pro-domo) în dialogul cu statul laic, compromite din start dialogul, provocând, în circumstanţele tensionate deja existente, efectul unui bumerang."
Ma intreb cu ce alte argumente ar putea veni Biserica in afara celor mistic-religioase? Asta dovedeste o totala lipsa de intelegere a ceea ce este Biserica. Nu este treaba Bisericii sa se amestece in problema libertatilor madularelor ei decat in masura in care aceasta atenteaza la mantuirea lor. Implicit, argumentele Bisericii nu pot fi decat mistic-religioase. (Sunt sigur ca in cazul in care Biserica ar fi incercat sa lamureasca problema din punct de vedere strict laic, s-ar fi gasit alti ziaristi isteti care sa le spuna "popilor" ca ei sunt compromisi, ca in materie de drepturi civice mai au de invatat.) Biserica nu a luptat niciodata cu argumente mofturos laice de genul: "ne sunt rapite drepturile si libertatile". Ortodoxia a prosperat duhovniceste in perioadele de prigoana si nu s-a temut niciodata de dictaturi estice sau vestice tocmai pentru ca tinta Bisericii este Hristos. Orice amestecare in probleme de ordin social cu puncte de vedere strict laice devine ridicola.
Mi se pare putin lamentabila incercarea Elenei Dulgheru de a ne da lectii de teologie cu invataminte aspre si categorice despre ceea ce este sau nu este treaba Bisericii. Semn ca un doctorat in cinematografie nu suplineste lacunele dogmatice.

ELENA DULGHERU spunea...

Stimate domnule Dragos Neacsu,
Articolul meu nu este un tratat de dogmatica, nici un fragment de eseu teologic. Este o lare de pozitie pragmatica, pe probleme cu implicatii pragmatice imediate.

Biserica este mult mai mult decat pare. Pentru ca noi suntem mult mai mult decat niste indivizi.
A nu vedea interdependenta dintre duhovnicesc, psihologic si social inseamna a nu intelege in genere duhovnicia, implicit rostul teologiei. Iertati-ma. Nu va dau lectii si nu dau lectii nimanui, ci observ niste realitati. Pentru ca nu se dau lectii in eter, lectia implica o cunoastere a persoanelor care dialogheaza, pentru ca "invatatorul" (oricare ar fi acela) sa cunoasca lipsurile "elevului".

Argumentele de care va intrebati sunt enuntate lapidar in articol. Ignorarea lor ar insemna un dialog intre surzi - ceea ce ar fi intr-adevar ridicol si lamentabil.

Cat despre istoria prosperitatii duhovnicesti si a fricilor in Ortodoxie, lucrurile sunt mult mai nuantate. "Frica e inceputul intelepciunii".

Iar incercarea dvs din final de atac la persoana va compromite ca actor al unui dialog civilizat, cu atat mai mult ca persoana duhovniceasca si madular al Bisericii. La cine va referiti, in fond, cand spuneti "a ne da lectii de teologie", cine este acel NOI?

Anonim spunea...

O sa incep cu finalul raspunsului dvs. Fraza mea de incheiere nu a fost un "atac la persoana". Dvs. v-ati exprimat o parere eronata legata de tipul de discurs pe care trebuie sa si-l asume Biserica. Nu cred ca avem dreptul sa suprapunem Bisericii propria rastalmacire a menirilor ei tocmai pentru ca "Biserica este mai mult decat pare". Si citatul dvs din Pildele lui Solomon este incomplet, lipsindu-i elementul crucial. "Frica este inceputul intelepciunii" poate fi deviza unei familii de iepuri, in nici un caz norma unui crestin. Automat orice "nuantare" pe baza acestui citat devine nula. Asa incep dialogurile intre surzi: cu citate trunchiate si opinii personale sanctificate la nivel de dogme.

Anonim spunea...

Excelent articol!

ELENA DULGHERU spunea...

Domnule Dragos Neacsu,
Vad ca, in primul rand, nu mi-ati raspuns la intrebare, preferand in schimb sa-mi comentati afirmatiile. Astfel instituiti deja un dialog al surzilor, pe care apoi cu inocenta tot dvs. il invocati!
Prin atac la persoana se intelege si tentativa de a contracara ideile unui text, folosind drept argument elemente din biografia autorului textului, puse intr-o lumina negativa. Este ceea ce faceti dvs. Mai mult, argumentele le extrageti chiar din mini-CV-ul paginii mele de blog, oferite de mine. Este un mod de a intra in casa omului (blogul este o casa virtuala, in care oamenii se intalnesc si discuta), de a lua un obiect din vitrina si de a i-l arunca gazdei în faţă. Crestineste, se numeste "cautare la faţa omului" sau "judecarea aproapelui", iar dpvv logic, rationament nefondat, bazat pe false argumente. De astfel de judecati nefondate, fisurate logic sunt pline ambele comentarii ale dumneavoastra.
Ca sa nu mai vorbim de mobilul scrierii si de umorile ei. Eu am scris articolul din dorinta de a împăca multe categorii de oameni foarte diferiti, care nu prea se suporta sa stea la aceeasi masa de dialog, ceea ce pe mine ma doare, incercand astfel sa le arat unde consider eu ca se greşeşte. Care este motivul scrierii dvs.?... Este o întrebare retorica.
Pentru ca timpul este mantuire, daca stim cum sa-l folosim. Exista discutii care zidesc si exista discutii sterile. Si pentru toate vom da socoteala.

gheorghe fedorovici spunea...

Stimată doamnă Dulgheru,

Vă apreciez de multă vreme pentru modul cumpănit şi responsabil în care abordaţi chestiuni diverse, de la critică de film la analiza evenimentelor şi reacţiilor semnificative petrecute în lumea de azi. Cu atît mai mult m-a surprins eseul dumneavoastră.
Mai întîi, pentru că mi s-a părut că expediaţi cu prea multă uşurinţă reacţia credincioşilor ortodocşi faţă de problema cardurilor şi a paşapoartelor biometrice ca pe o manifestare „haotică” şi care „bagatelizează” o chestiune ce nu poate fi rezolvată în mod „unidimensional”. Cum scrieţi chiar dumneavoastră, „din punct de vedere pragmatic, problema înregimentării electronice şi biometrice a populaţiei nu este o problemă strict religioasă, ci una a libertăţii cetăţeneşti. Aceasta este valoarea socialmente universală, pusă sub ameninţare, valoare acceptată atât de creştini, cât şi de atei şi de cei de alte religii. Recurgerea Bisericii la argumente de tip mistico-religios (singurele esenţiale, dar susceptibile la discuţii şi la mai multe răspunsuri, toate valabile numai pro-domo) în dialogul cu statul laic, compromite din start dialogul, provocând, în circumstanţele tensionate deja existente, efectul unui bumerang.” Oare argumentele Bisericii sînt valabile exclusiv în Biserică? Nu este aceasta de fapt o gîndire de tip sectar, în orice caz, o înţelegere a lucrurilor care ne este impusă de gîndirea seculară ( a cărei premisă principală e că adevărul religios este valabil doar în sfera privată)? Şi nu este oare curios că, faţă de această ameninţare la adresa drepturilor cetăţeneşti, au reacţionat mai ales creştinii?
Dumneavoastră amendaţi, şi pe bună dreptate, incapacitatea acestor creştini militanţi de a purta un dialog, de a asculta punctul de vedere al celuilalt; preveniţi în mod implicit Biserica asupra pericolului adus de recurgerea la „argumente de tip mistico-religios” în timp ce, puţin mai departe, îi amintiţi de “libertatea cea mai elevată, adusă de Ortodoxie,” şi de “Taina Persoanei”. Care este temeiul „libertăţii cetăţeneşti” invocate de dumneavoastră? Şi cine urăşte cu adevărat, cei care se împotrivesc înregimentării (de orice tip), sau cei care înregimentează? Cine s-a declarat revoltat cînd a văzut experimentul de reeducare la care a fost supus tînărul delincvent din Portocala mecanică?
În ce mă priveşte, consider că toată povestea cu cipurile şi paşapoartele biometrice a fost o alarmă falsă. Însă cu toate că nu cred tot atît de mult în virtuţile dialogului ca dumneavoastră, consider că reacţia credincioşilor, panicată, confuză, aberantă uneori, a fost într-o anumită măsură îndreptăţită. Să încercăm prin urmare să vedem cîtă dreptate are cineva înainte de a-l acuza de opacitate.
În al doilea rînd, a compara şuşotelile, bîrfele şi căutăturile urîte din Biserică adresate de baticoase ne-baticoaselor (şi invers) şi de bărboşi bărbieriţilor (şi invers) cu spălarea pe creier şi gloanţele trase în cap (asta o adaug eu din motive ce se vor limpezi în continuare) aplicate în cadrul sistemelor totalitare, mi se pare cel puţin exagerat. Sobrietatea, calmul, seninătatea, politeţea, sînt calităţi şi virtuţi onorabile, dar nu sînt idealuri creştine. Creştinul nu este un om „comme il faut”; nu este „a nice person”. Deseori poate fi insuportabil, tocmai pentru că nu ţine la slava lumii, pentru că nu-i pasă dacă e sau nu în consens. Nu mi se pare mai gravă ura (dacă ură o fi) unui creştin simplu faţă de un creştin intelectual decît sentimentul ultragiat al celui din urmă că este urît pentru că este intelectual: şi unul, şi celălalt, gîndesc în fond în termeni de clasă …
Un astfel de comportament, spuneţi dumneavoastră, şi nu pot fi decît de acord, deserveşte cauza creştină. Dar care este cauza creştină? Să constea ea în „dragostea faţă de aproapele”, în „îngăduinţa intelectuală faţă de cel mai slab, cel mai emotiv, cel mai puţin pregătit pentru confruntări cu alteritatea”, să se reducă ea la căutarea păcii şi a zidirii tuturor, cum inspirat îl citaţi pe Apostol? Să fie orice împotrivire, orice refuz, orice atitudine luptătoare potrivnică Evangheliei?
În filmul Katyn, surorile unui ofiţer polonez lichidat de sovietici au un scurt dialog. La un moment dat, una din ele, integrată deja în sistem, îi reproşează celeilalte, care nu voia să uite felul în care murise fratele lor, că se preocupă prea mult de trecut. Însă aceasta îi răspunde că ea nu este dedicată trecutului, ci celor ucişi. Probabil că în interpretarea dumneavoastră, stimată doamnă Dulgheru, filmul pledează pentru iertare şi pentru valorile dialogului şi a comportamentului urban. Pentru o tăcere reculeasă în contemplarea Crucii. Pentru judecarea exclusivă a propriilor noastre complicităţi şi laşităţi. Dar ce ne facem dacă morala filmului este alta: aceea că, dintr-un anumit punct de vedere, istoria nu este decît povestea celor ucişi şi a celor care ucid. Iar dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că fiecare om îşi află locul într-una din aceste două tabere. Între cei care ucişi şi cei care ucid nici un dialog nu este cu putinţă. Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi ne apropiem, prin tot ceea ce facem şi spunem, de una din aceste două tabere. Nu văd cum s-ar mai putea pleda, în numele „dreptei socotinţe”, pentru depăşirea acestei distincţii. Ci doar în numele toleranţei, sau al drepturilor cetăţeneşti. Definite, ca de obicei, de cei care ţin revolverul în mînă.

Cu stimă,
G. F.

ELENA DULGHERU spunea...

Stimate domnule Gheorghe Fedorovici,

Va multumesc mult pentru acest comentariu echilibrat si profund si pentru completarile aduse la articolul meu. Cele mai multe sunt avenite. L-am scris din spirit civic, iar nu academic, el aparţine genului jurnalistic, aşadar are anumite unghiuri preferenţiale; dacă aş fi căutat să le rotunjesc, ar fi urmat să-i dublez volumul şi aş fi pierdut capacitatea lui de percuţie, obiectiv pragmatic pe care mizam, având în vedere tocmai situaţia concretă pe care el era menit să o amendeze.
Am, momentan, o singură observaţie. Chiar dacă suntem convinşi de universalitatea adevărului lui Hristos, păstrat de Biserică, este total ineficient si "incult" dpdv lingvistic a dialoga cu un partener (statul laic si alte organisme laice) intr-o limba necunoscuta sau neacceptată de acesta (limbajul teologic, bazat pe argumente mistice). Cautarea unui limbaj comun ţine de bunul simţ şi de ea este responsabil, de obicei, polul cel mai evoluat spiritual al dialogului (care, sper eu, că este Biserica), deci care are acces si la limbajele subiacente (cel al logicii elementare si al argumentului de tip materilist, laic), pe care ştie să le utilizeze în lumina doctrinei sale (a Bisericii) şi în scopul său (mântuirea). Aceste explicaţii nu mai au un caracter jurnalistic, ţin de teoria limbajelor sau a comunicării şi, aşadar aş fi îngreuiat cumplit articolul, pe a cărui eficienţă pragmatică mizam. Am preferat să mizez şi pe empatia unor cititori şi să-mi asum riscul "antipatiei" altora.
La includerea tuturor acestor amendamente, note şi explicaţii m-am gândit de la început, dar rezultatul ar fi însemnat un studiu academic de vreo 10 pagini, a cărui destinaţie nu mi-o imaginez. Mai ales că articolul viza o problemă fierbinte, a cărei configuraţie social-emoţională se modifica de la o zi la alta.
Poate că voi scrie, la un moment dat, un studiu mai extins despre asta.

Anonim spunea...

Stimata doamna Elena Dulgheru,

Chiar daca nu va cunosc personal, va felicit pentru echilibrul, limbajul elevat si perspicacitatea articolelor dumneavoastra. Prima data, am citit un articol al dumneavoastra in revista "Lumea credintei" si m-a impresionat faptul ca mai exista ortodocsi echilibrati, care stiu sa vorbeasca nu doar corect gramatical ci si elevat, si cu capacitate de a empatiza. O spun cu regret si cu durere, dintre toti ortodocsii pe care i-am intalnit(si mireni si clerici), majoritatea m-au facut sa ma intreb daca nu cumva ei sunt altceva decat oameni sau au niste suflete carnale.
Foarte putini ortodocsi mai sunt ca dumneavoastra, doamna Elena Dulgheru. Acesta nu este un compliment gratuit, ci este o concluzie la care am ajuns dupa multe si penibile(poate prea penibile)si dureroase intamplari cu ortodocsi de care am amimtit mai sus.
FELICITARI!
Cu respect,
Ciobanu George Sorin

ELENA DULGHERU spunea...

Va multumesc pentru cuvintele elogioase. Intr-adevar, când mergi pe sârmă, echilibrul este indispensabil. (Cu toate că fiecare ştie cu câte perturbaţii de echilibru are a se lupta...) O parabolă (sau o viziune) spunea că şi pe Porţile Raiului se pătrunde după ce se va fi parcurs un pod de lăţimea unui fir de păr deasupra unei prăpăstii. Trebuie, deci, s-avem greutatea fulgului de nea, dar şi fermitatea Adevărului.
Şi vă dau o veste bună: mai există, slavă Domnului, ortodocşi echilibraţi. Iar cei mai fierbinţi şi mai intempestivi sunt pentru inimile celor căldicei, deci şi de aceia este mare nevoie.

Admin spunea...

Va felicit pentru acest articol. Ma resemnasem de mult timp cu imaginea ortodoxului incruntat, adulmecand eretici in stanga si in dreapta, in primul purtator de blugi sau nepurtatoare de basma. Va multumesc pentru o atitudine normala.

Anonim spunea...

Este un articol scris de o femeie, ceea ce ii da un caracter particular. O disectie asupra "urii crestine" facuta cu gratie dar fara menajamente. Iti doresc in continuare sa ai curajul mironositelor care au mers la mormantul Mantuitorului.
Sa dea Dumnezeu sa te bucuri de Invierea Sa!

ELENA DULGHERU spunea...

Vai, Iulian!
Mă bucur să te întâlnesc în paginile mele. Criteriile acestea de gen... continui sa cred ca nu sunt relevante. Am vazut jurnalistică de mucava, semnata de ambele sexe... E adevarat, polemica si pamfletul nu sunt genuri specifice genului feminin (uzează nervii...), si nici eu nu-mi propun sa-mi fac o profesie de credinta din ele: sper sa nu fie cazul si sa se gaseasca barbatii care sa continue să o facă, cu graţie intelectuală şi demnitate.
Dar cum se face de-mi trimiti aceasta observatie plocon, taman de... AJUN DE OPT MARTIE? Asta da, ipocrizie duhovniceasca!

Anonim spunea...

Ma grabesc sa-ti raspund in ziua de 8 martie, ziua tuturor femeilor muncitoare (cu bratul si cu spiritul) din intreaga lume:)

Stiu ca exista o oarecare jena in randul femeilor inteligente de a accepta faptul ca exista criterii de gen in atacarea unor teme sau in pozitionarea fata de o anumita cauza sau persoana, etc. Personal, nu cred ca ar trebui sa existe o asemenea retinere. Noi -in mod generic, barbatul si femeia- suntem unul in completarea celuilalt, fara sa fim la fel - chiar daca sunt unii/unele care au facut din negarea aceastei minunate diferente o ideologie dezgustatoare.
Ai dreptate: ineptia, platitudinea, irelevanta, nu ocolesc nici un om, indiferent de sex. Eu marturisesc doar admiratia mea pentru puterea de sacrificiu si curajul cotidian, precum si discretia cu care ati fost inzestrate de Dumnezeu, pendinte cu vitejia de cele mai multe ori vocala si prezumtioasa a barbatilor. Nu generalizez, dar sunt date care cred va apartin. Pe acest fond se gaseste si articolul tau, care mi-a facut, realmente, o placuta impresie, chiar daca nu sunt in acord perfect cu el, dar exclusiv in detaliile marunte.

Sper sa ne gasim vreme sa ne bucuram cat mai des de intalnirile noastre, aici sau aiurea.

P.S. Sunt doar un polemist de conjunctura. Am o mare pasiune pentru dreptate (poate ca vine de la radacinile mele macedo-romane), care ma ispiteste cateodata sa intervin in spatiul public. O fac mai ales atunci cand vad ca este plin de regi in pielea goala.

ELENA DULGHERU spunea...

Mulţumesc pentru răbdarea de a continua. Sunt conştientă, desigur, de tot soiul de diferenţe de sorginte biologică, printre care şi cele de gen, în constituirea perspectivei asupra lucrurilor, dar prefer să nu fac un cal de bătaie din ele (pentru că recursul la biologia interlocutorilor, fie el şi reverenţios, este principial neelegant). Prefer să cred - chiar împotriva evidenţelor, cu obstinaţia aceea a bobului de muştar - în androginitatea spiritului: poate cândva această credinţă va cristaliza şi în fapt.
Dar, te rog, nu lega tot acest schimb de idei de ziua femeilor muncitoare... (iar îmi trec fiori pe şira spinării) şi nu confunda munca cu agitaţia revoluţionară, născută cândva într-un ajun de opt martie!

Anonim spunea...

Draga Elena, in ceea ce priveste referirea la subiectul 8 martie: era, pur si simplu, o mica si vinovata(!) ironie...

Anonim spunea...

Dincolo de harurile specifice pe care le-au primit barbatul si femeia, punerea in evidenta a diferitelor trasaturi asa zis specifice, cred ca tine, de cele mai multe ori (nu absolutizez!), de ideologie. Care ne alimenteaza slabiciunea de a corespunde. Si asta in detrimentul autenticitatii.
Doamna Elena Dulgheru, cred ca un articol scris de dvstra pe tema misoginismului ar fi interesant.

ELENA DULGHERU spunea...

(Către Iulian)
Aha!... Iar eu ma exersez în inferenţe, străduindu-mă să păstrez stilul sintetic (din respect pentru pix), ca să te fac pe tine să mărturiseşti! Ţi-am spus că femeile au nervii slabi!

ELENA DULGHERU spunea...

(Catre Liliana)
Un articol despre misoginism, filo-ginism (?!), sexism... aştept să mai îmbătrânesc pentru asta, să mi se mai şlefuiască simţul umorului, prea contondent vizavi de asemenea chestiuni. Continui să cred că cei mai mulţi eseişti îşi revarsă propriile nevroze obsesionale când dau curs analizelor în cauză.

Anonim spunea...

Foarte bun articolul, bine punctata problema, doar cu o observatie (mai de actualitate).

Biserica nu s-a implicat deloc in dialog cu Statul vizavi de aceasta chestiune.

De ce? Pentru ca nu este o problema religioasa.
Ah, ca se vrea a se face din ea o problema religioasa si se urmareste ceva prin asta, este alta chestiune.

In schimb s-a implicat pana peste urechi un grup para-ortodox care asa cum ati observat, duc razboiul mai mult in numele altora decat in al lor.

Iar de agumente ce sa mai vorbim, asa cum ati spus - supeficialitatea celor care se cred majoritari deci au impresia ca pot spune orice prostie fara a fi criticati.

Si asa si este, nu pentru ca ar fi majoritari sau n-ar avea cine sa-i critice, dar cei care sunt in stare sa o faca prefera mai degraba sa se dea la o parte pentru ca in mod evident lupta care ar urma n-ar fi in planul ideilor ci in alt plan, subliniat destul de bine in articolul dvs.

ELENA DULGHERU spunea...

Draga Alin,
Multumesc pentru comentariu, la care am o singura observatie: Pentru un om religios, ORICE problemă (socială, de conştiinţă) care implică serios persoana umană este o problemă religioasă. Iar Biserica este formată - nu-i aşa? - din oameni religioşi.

Anonim spunea...

Depinde ce intelegeti prin "problema religioasa".

Una vizavi de care orice crestin ar trebui sa-si dea cu parerea?
Una fata de care un crestin trebuie sa ia atitudine (faptic?)
Una fata de care Biserica prin Sinod ar trebui sa ia atitudine?

Pai daca e sa o luam asa, aproape orice decizie politica are implicatii sociale destul de serioase, asta inseamna ca Biserica ar trebui sa faca politica si sa spuna "cutare directie e buna, cutare nu?".

Sa luam imprumutul de la FMI = desigur are implicatii serioase iar parerile sunt impartite.

Biserica ar trebui sa aiba si ea o parere in aceasta chestiune si chiar sa incerce sa o impuna politicului?
Personal, nu cred ca asta este rolul Bisericii.

ELENA DULGHERU spunea...

Inţelegerea problematicii religiosului depinde de adâncimea conştiinţei fiecaruia, adică de limpezimea oglinzii prin care desluşim chipul lui Dumnezeu din noi. Nu va grabiti sa cautati atât de repede consecintele practice ale unor idei foarte generale, fara sa le fi adâncit şi decantat in interiorul dvs.!
Nu este de căderea unui membru al Bisericii, deci a unui creştin cu simţul smereniei şi al limitelor personale, să facă formulări de tipul "Biserica ar trebui să...". Atunci, arena discuţiilor noastre s-ar asemăna cu aceea a unui teren de fotbal.

Anonim spunea...

Am scris si eu ceva cam pe aceeasi lungime de unda, la vremea respectiva, tulburat oarecum de febra anticip - http://fantana.wordpress.com/2009/03/20/suflet-cu-cip/
Desi tardiv descoperit, imi permit sa preiau "Despre ura crestina" pe blog fiind in asentiment cu mesajul sau.
Succes la Ivanovo!

andrei spunea...

Doamna Elena Dulgheru,
Exista intr-adevar o vrajba si o ura intre crestini fiecare crezand ca aduce un serviciu credintei daca jigneste si judeca fara mila pe cel care ar putea avea o alta parere decat a lui.
Eu as vrea sa va intreb pentru ca observ ca se face destul de mult aceasta corelatie intre acest cip si semnul fiarei despre care se vorbeste in apocalipsa.
Exista voci, intre care si cea a parintelui Iustin Pirvu care spun ca oricine va avea un astfel de document cu cip s-a lepadat de credinta deoarece ignora profetiile apocalipsei cu privire la acel semn al fiarei.
Aceste temeri par intrucatva justificate si de faptul ca se poate intrevedea inca de pe acum spre ce anume se tinde si anume spre implantarea cipului in corpul uman. Se pare ca in Statele Unite deja se vorbeste de aceasta posibila introducere sub piele a acestui cip. In aceste conditii, se poate vorbi de lepadare prin ignorarea profetiilor cartii apocalipsei? As dori sa stiu parerea dvs. Va multumesc.

ELENA DULGHERU spunea...

Domnule Andrei,
Ortodoxia se remarcă prin libertate in duh. Aceasta se răsfrînge si asupra Tainei Persoanei: Dumnezeu ne judecă nu pe toţi la fel, ci ne ia pe fiecare de acolo unde ne aflăm în evoluţia conştiinţei noastre, a împroprierii sfintelor dogme, sfaturi şi precepte evanghelice. Ortodoxia nu este o sectă, care se ghidează după principii de turmă.
De aceea, când ne raportăm la voci ale unor duhovnici importanţi, trebuie să ne gândim şi la consonanţa acestor voci. Sunt multe cazuri în istoria asceticii când diferiţi duhovnici dădeau răspunsuri practice diferite, poate chiar contradictorii, pentru aceeaşi problemă punctuală. Ceea ce nu-i făcea să se certe între ei, în schimb ucenicii lor erau adesea în stare de aceasta, pentru că primeau sfatul în literă, iar nu în duh. Haideţi să rămânem în duh, şi atunci vom şti că suntem pe drumul cel bun, chiar dacă un grup de credincioşi se exprimă paşnic în stradă sau în presă (şi poate că bine face, cât timp nu îndeamnă la panică), iar alt grup se roagă, practică alte virtuţi şi îşi vede de treaba lui (dar nu din laşitate, nici din ignoranţă, ci pentru că nu îşi vede mântuirea ameninţată de această problemă, amintindu-şi de pildă de carnetul de partid, eventual deţinut odinioară, cu cunoscutele însemne ce sunt, în ultimă instanţă, sataniste, dar de a căror pecete a reuşit să se pocăiască). Personal, cred că problema este grava si cu repercursiuni sociologice şi duhovniceşti deosebit de grave, dar în acelaşi timp ştiu că pentru un creştin, cea mai gravă este pierderea speranţei, iar în acest sens crearea de panici milenariste, ca "smintire a celor mici", este deosebit de periculoasă, vătămătoare sufleteşte şi socialmente.