Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

luni, 19 iulie 2010

Constantinopolul şi muzica sacră - Reportaj de pelerinaj muzical-geografic [2]

Preluat de arhiva Arvo Part - România
[Portretele compozitorului sunt preluate de pe situl acestuia]

Din bătrânul Constantinopol, acordurile celeste ale muzicii lui Arvo Pärt îndeamnă musulmani şi creştini, ortodocşi şi (neo)protestanţi, occidentali şi asiatici la o împreună-înţelegere a misterului prezenţei lui Dumnezeu în lume. “Plângerea lui Adam”, concertul compus de marele compozitor creştin special pentru Festivalul de la Istanbul, reuneşte pământul şi cerul întru un acelaşi sunet fundamental al jelaniei cosmice după pierderea raiului. O muzică pe care, simţim noi, doar Ortodoxia o poate naşte, reuneşte naţii şi religii, aspiraţii şi disperări, întru o aceeaşi unică imprecare, abia şoptită dar neşovăielnică, a binecuvântării divine.


Arvo Pärt şi estetica sacrului

Arvo Pärt (…) a creat un stil care vindecă rănile veacului nostru. (…) “Muzica sa este o întoarcere deplină înlăuntru şi o deplină cunoaştere pe cale sufletească a Dumnezeului celui de necunoscut. El scrie, practic, muzică religioasă, chiar dacă e muzică instrumentală. Când interpretăm, de pildă, “Orient & Occident”, sub partitura pentru orchestră sunt scrise cuvinte: sunt rugăciuni în limba rusă, pentru că el este ortodox. Este rugăciunea credinţei într-un unic Dumnezeu; interpretând muzica instrumentală, eu pronunţ în minte cuvintele scrise şi astfel găsesc răspunsurile adecvate pentru articularea partiturii. (…) Nu este obligatoriu ca cei ce iubesc muzica lui Pärt să fie neapărat ortodocşi. Dar trebuie ca oamenii să aibă măcar o oarecare legătură cu viaţa spirituală”. (Saulius Sondeckis, dirijor).

Arvo Pärt vorbeşte despre lucruri neobişnuite pentru un compozitor şi muzicolog al zilelor noastre: despre fuziunea intimă, vitală dintre actul de credinţă şi actul creator, despre sensul adânc al moralei creştine, întipărit în actul de creaţie. Abordarea muzicii religioase este, pentru compozitorul estonian, un act de maximă responsabilitate, atât sub raport muzical, etic, cât şi religios.

Iată-l rostind câteva adevăruri pe care nici credincioşii, nici muzicologii de azi nu prea au curajul să le rostească: “Muzica pentru slujbele bisericeşti reprezintă o cu totul altă lume, acolo nu-ţi poţi permite orice: compozitorul trebuie să se dea oarecum la o parte, el nu trebuie să pătrundă cu patimile sale în această atmosferă. Ea trebuie să fie, în acest sens, despătimită. Dar se întâmplă ca cea mai mare parte a muzicii scrise pe teme spirituale sau pe texte sacre să nu se armonizeze cu duhul credinţei. Adesea, compozitorii doar îşi numesc propriile patimi şi feluritele coşmaruri simfonice cu cuvinte din Sfânta Scriptură, cu toate că acestea nu au nimic în comun cu Liturghia. Poate că au dreptul să o facă, dar asta poate duce şi în rătăcire. În primul rând, compozitorul cade în rătăcire şi îşi permite un gest samavolnic, iar pe de altă parte îi duce în rătăcire şi pe alţii. Şi asta se vede: din muzica clasică s-au înrădăcinat foarte puţine piese, care să devină muzică bisericească (catolică şi protestantă – n.n.). Chiar şi dintre recviemuri şi messe, care sunt numeroase, puţine sunt cu adevărat ceea ce se pretind. Din punct de vedere emoţional sunt mai degrabă anti-messe (…) Chiar şi unele messe de Mozart nu prea se potrivesc pentru acest scop. Sunt prea lumeşti. Cu toate că pentru noi asta e deja aur, întru cât sunt oricum deasupra nivelului nostru şi nouă ni se pare că este o muzică foarte spiritualizată. De fapt, Biserica nu poate accepta astfel de lucruri. Ele se cântă, totuşi, dar rezultatul are mai mult un caracter de divertisment. «Recviem»-ul lui Mozart, în schimb, este altceva, funcţionează”.

Importanţa nodală a muzicii şi gândirii lui Arvo Pärt pentru estetica sacrului (căci, din punct de vedere estetic, observaţiile sale teoretice sunt valabile pentru toate artele, în momentul când acestea vor să se reorinteze spre Dumnezeu) şi pentru modul de a fiinţa, ca artist şi om religios, în lumea contemporană, este indiscutabilă. Iar apartenenţa muzicii sale la trunchiul străvechi de simţire şi dogmă al Ortodoxiei este, pentru ortodocşii care o ascultă şi o trăiesc, un adevăr care se descoperă mistic şi se adânceşte cu fiecare nouă experienţă muzicală.

Istanbulul: “Zid al plângerii”, dar şi al reculegerii inspiratoare pentru creştini

De aceea, nu mică mi-a fost surprinderea când drumul către enigmaticul compozitor, unul dintre cei mai des interpretaţi şi invitaţi în festivaluri din întreaga lume (nu însă şi în România), nu m-a dus în vreun mare centru al Ortodoxiei contemporane, ci tocmai la Istanbul, inima Bizanţului de odinioară, “A doua Romă”, spaţiu de reflecţie dureroasă şi “Zid al plângerii”, dar şi al reculegerii inspiratoare pentru creştini. Titlul concertului lansat în premieră mondială cu această ocazie, compus special pentru Festival, “Plângerea lui Adam”, pune într-o lumină revelatorie întreaga istorie spirituală a acestui centru nodal al lumii vechi şi noi, restaurându-i, şi în faţa scepticilor, actualitatea spirituală. Este răspunsul lui Arvo Pärt. Graţie în primul rând lui, calitatea de capitală a culturii europene, de care inima Porţii Otomane şi a Bizanţului se bucură în acest an, nu am resimţit-o ca pe o vorbă goală.

Un oraş crescut pas cu pas, asemeni unui arbore secular ce se regenerează

Impresionând prin vechimea istorică şi vervoarea negustorească, Istanbulul este un oraş care îşi descoperă tainele treptat. Lipsit de o concepţie edilitară coerentă, megalopolisul de pe Bosfor pare mai degrabă o aglomerare de case şi bloculeţe de înălţimi moderate, de vechime incertă, adunate de-a lungul vremii în jurul Sfintei Sofia – singurul brand arhitectonic recunoscut al oraşului, preluat ca model şi de monumentele otomoane – şi străjuite, din loc în loc, de săgeţile verticale ale meceţilor – unice repere clare în peisajul urban, privit din înălţimea hotelului sau a unuia din rarii zgârie-nori. Repetând într-un fel istoria imperiilor pe care le-a animat, Istanbulul nu a cunoscut, parcă, limite în extensia pe orizontală – cartierele de case şi bloculeţe vechi se succed, unul lângă altul, de la un orizont la celălalt, iar concurenţa verticalelor, specifică marilor capitale europene, americane şi extrem-asiatice nu l-a interesat: mecetea trasa de la sine, ca în alte părţi catedrala episcopală ori palatul imperial, hotarul întinderii către cer.

Spre deosebire de multe metropole europene, oraşul nu te striveşte prin pieţe somptuoase şi desfăşurări de perspectivă ce pun în valoare construcţii monumentale ce îţi taie respiraţia. Lipsit de goticul apăsător al Spaniei ori al Europei Centrale, de frenezia orgolioasă a aglomerării de zgârie-nori, ca şi de exhibiţionismul răsfăţat al opulenţei baroce, scăpat de tirania sistematizărilor şi a revoluţiilor edilitare, Stambulul e un oraş ce pare crescut pas cu pas, asemeni unui arbore secular ce se regenerează, prin minime suprapuneri, în jurul aceleiaşi vetre imemoriale, după măsura nevoilor şi canoanelor omeneşti. Această măsură umană a străzilor, a clădirilor, a ritmului transportului urban (ce sfidează, ca în mai tot Orientul, în numele unei libertăţi înţelese sui-generis, “bunele practici” ale codului rutier), dar şi a ritmurilor vieţii este, probabil, explicaţia vizibilă a aerului de convivialitate pe care ţi-l inspiră oraşul, încă dinaintea contactului cu locuitorii săi: în ciuda imensităţii, el nu te striveşte. Chiar şi mai noile grupuri de zgârie-nori ori blocuri ultramoderne, ce răsar prin unele cartiere extra-centrale, nu domină, ci sunt mai degrabă tolerate, de hatârul noilor vremi, pentru a fi înglobate în acelaşi peisaj amplu, prietenos şi divers al “normalităţii eurasiatice”. Lipsesc reclamele stradale stridente, lipsesc panourile publicitare impudice şi agresive ale Europei de Est, lipsesc tirurile stroboscopice de neoane nocturne, cu care marile metropole îşi asasinează lent locatarii. Până şi staţiile de metrou sunt proiectate în profiluri ovale şi decorate cu motive florale în culori delicate, ce amintesc de calmul moscheilor ori de rafinamentul unui serviciu de porţelan. Şi toate astea miros a Asia Mică, a o Europă apusă, a Bucureştiul de-acum un veac şi ceva, dar mai ales a Balcani.

2 comentarii:

alexandru valentin craciun spunea...

Va felicit pentru aceste superbe materiale. Cateva observatii in legatura cu primul... Arvo Part e cunoscut in Romania, desi, asa cum observati, nu se prea vorbeste despre el. Singurul post de radio specializat in domeniu (Radio Romania Muzical), abia daca l-a difuzat o data. Omisiune inexplicabila. In ceea ce priveste distributia, magazinul Andante (B-dul Regina Elisabeta), pe care l-am vizitat in urma cu o saptamana, are la vedere cel putin zece albume cu Arvo Part. Si sunt convins ca mai exista si alte magazine care comercializeaza aceasta muzica. Inca o observatie pe marginea articolului dvs. Arvo Part nu este singurul compozitor contemporan care „intrupeaza, intr-un mod cu totul unic [...] respiratia personala si christica a transcendentei”. Alti compozitori din sec. XX au parcurs acelasi traseu: Olivier Messiaen, Krzysztof Penderecki etc. Si in muzica lor vibreaza „respiratia personala si christica a transcendentei”. Nemaivorbind de compozitorii din vechime! Intentionez sa scriu si eu un mic eseu despre muzica lui Arvo Part, altfel spus despre muzica unităţii eshatologice a Bisericii. El a fost etichetat „post-modern” (in speta, minimalist) dintr-o nevoie de a-l incadra stilistic, insa miza muzicii sale este eshatologicul crestin! De aceea e atat de tulburator. Intoarcerea la traditia crestina (muzica gregoriana si slavona – pe cea psaltica greceasca nu stiu s-o fi abordat!) nu e nostalgica, ci profetica! Sunt multe de spus, insa e bine ca ati scris aceste texte... Toate cele bune. V.A.

ELENA DULGHERU spunea...

Va multumesc pentru cuvintele de apreciere şi pentru interesul faţă de aceste texte. Da, am aflat şi eu ulterior ca albumele lui A.P. se comercializează în România. Ceea ce mă supără este că, în lipsa unei minime popularizări (pe care ar trebui s-o facă în primul rând posturile de radio specializate), muzica sa rămâne numai "pour les connaisseurs", care sunt în general oameni izolaţi; nu cred că sunt mai mult de 100 de oameni în Romania care s-o cunoască (m-aş bucura să greşesc), cu toate că, judecând după publicul filmului ermetic de artă, sunt sigură că sunt mai mulţi cei care i-ar aprecia mesajul. Da, ştiu că există mai mulţi compozitori în sec. XX care produc muzică cultă de inspiraţie creştină (în special de influenţă catolică); mai sunt şi alte câteva nume (nu multe) pe lângă cele pe care le pomeniţi. Totuşi, am observat o diferenţă netă dintre aceştia şi A.P., care poate fi exprimată atât în termeni muzicologici (după cum a făcut-o chiar compozitorul), cât şi în termeni literari şi duhovniceşti (cum tot el a făcut-o, laolaltă cu câţiva exegeţi ai săi). Superlativele pe care i le acord nu cred că sunt gratuite (sunt doar insuficient justificate, potrivit formatului si tematicii paginii de ziar). Şi eu intenţionez să scriu un mic eseu (în lipsa altora de specialitate) asupra acestui subiect. Poate facem un mic grupaj tematic...