Simbolistică sacră în texturi postmoderne

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 septembrie 2011

Semantica mixturii dintre arhaic şi modern în estetica postmodernă pare guvernată de o lege a nuanţelor sau chiar a proporţiilor: pe măsură ce creşte amploarea elementelor alogene (moderne), acestea înclină sensul ansamblului arhaizant în favoarea universului cultural dominant, ceea ce poate duce la deturnări semantice radicale. Aceasta este, pe fapt, tonalitatea predilectă a discursului artistic postmodern - de unde acuzele de desemantizare şi furt semiologic care i se aduc. Totuşi, postmodernismul nu este întotdeauna culpabilizabil.

Într-o secvenţă din filmul lui Paradjanov, Culoarea rodiilor o turmă de oi pătrunde în catedrala armenească – reverenţă faţă de visceralul Înger exterminator (1962) al lui Bunuel, ale cărui teze virulent anarhiste şi anticreştine le deturnează. Fără a avea complexul locurilor comune, Paradjanov restaurează sensul originar, evanghelic al “turmei”. Oile inundă spaţiul navei centrale a bisericii şi înconjoară sicriul, care va fi îngropat aici. O privire de ansamblu din cupolă arată epitafurile brodate de catifea, aşternute pe spatele mioarelor. Preoţi citind din liturghiere se plimbă printre ele. Dar, stupoare! Ierarhul cărunt, înveşmântat sărbătoreşte şi culcat în sicriu în mijlocul catedralei respiră şi are ochii deschişi! “Patriarhul este viu!” – iată o metonimie discretă, memorabilă prin forţa şi simplitatea cu care exprimă imortalitatea, ca atribut şi semn al sfinţeniei.

Următorul plan-detaliu rezumă într-un singur cadru caracterul divin şi apostolic al succesiunii arhiereşti: gestul predării sceptrelor. Într-o tăcere deplină, două mâini, cu palmele vopsite în argintiu, respectiv în aur, ţinând fiecare câte un sceptru, dau fiecare drumul sceptrului, care cade fără zgomot în gol, în direcţia mâinii opuse. Cele două mâini, aproape atingându-şi vârful degetelor (cu o gestică austeră, străină de senzualitatea liniilor curbe din abuzata frescă a lui Michelangelo), îşi transmit, parcă, investitura divină.

Viaţa lui Sayat Nova a trecut de zenit. Traiul îngeresc pentru care a optat pare să-i ofere răspuns la toate întrebările tinereţii. Tentaţiile iubirii terestre (de care nu-i ferit nici traiul monahal) sunt şi ele, până la urmă, depăşite. Episodul misterios al ispitirii Monahului Stepanos – acesta este numele îngeresc al lui Arutin Sayadian –, trimis la mănăstirea de călugăriţe Ripsime ca să aleagă cel mai frumos epitaf pentru înmormântarea Patriarhului, le evocă discret şi enigmatic, într-o codificare teatrală a iubirii austeră şi esenţializată. Va reuşi însă Poetul cu chip îngeresc care a învins puterile firii să-şi împlinească, până în sfârşit, condiţia de mire al Domnului? Pentru aceasta va trebui, mai întâi, să parcurgă toate treptele dezlumirii şi să înţeleagă tainele morţii.

Un relicvariu de aur în formă de antebraţ deschide Secvenţa intitulată “Visul Poetului”, însemnând ritualic cu semnul binecuvântării arhiereşti fruntea şi ochii eroului. Monahul Stepanos adoarme. Vraja trecutelor versuri de iubire îl poartă în somn spre copilărie, înscenată în trei tablouri stranii, prevestitoare ale trecerii dincolo. Într-un spaţiu oniric, deasupra trupului dezbrăcat de mantie al monahului adormit, Poetul-copil se joacă cu mingea cu un înger-copil, încadraţi de Poetul-adult şi de un misterios personaj îmbrăcat în costum nobiliar de vânătoare. Într-o tăcere deplină, personajul în costum de vânătoare (Muză sau Înger al morţii?) trage de două ori cu pistolul în aer. De fiecare dată Poetul-copil cade ca împuşcat, sugerând trecerea într-un alt palier al existenţei. Părinţii Poetului privesc zâmbitori şi fericiţi, ca dintr-o fotografie veche şi ţin împreună o pită armenească. Din spatele lor, copilul se apleacă, rupe şi mănâncă din pită. În curtea interioară, mama a întins multe lipii să se usuce la soare. Curtea, în care arde tihnit focul căminului, se prelungeşte cu zidul unei biserici; aureolele murale ale sfinţilor încadrează capetele părinţilor. Casa din copilărie e inundată deodată de o mulţime de oameni, lucruri şi animale; se aude zgomotul grăbit al războaielor de ţesut: timpul nu mai are răbdare! Potrivit credinţelor populare, rudele din cer se pregătesc să-şi primească mezinul; hainele de nuntă trebuie pregătite; materia lor sunt faptele bune şi amintirile dragi, ce ne însoţesc în marea trecere. Fratele Stepanos priveşte pasiv cum moirele ţes ultimele fire din “covorul vieţii acesteia”, ce va deveni haină sau haric acoperământ pentru cea viitoare.