Sacrificiu şi patriotism în culori caucaziene

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 11 octombrie 2011

Lecţiile de patriotism ale lui Paradjanov sunt cu atât mai convingătoare, cu cât sunt mai imprevizibile. Cu aerul său enigmatic şi mucalit, genialul cineast redescoperă profunde sensuri morale şi religioase în materia în aparenţă anostă a filelor de istorie şi literatură veche. O legendă georgiană de sfârşit de Ev Mediu îl inspiră pe dizidentul armean să dea glas profundelor sale convingeri patriotice şi umane, cu atât mai neaşteptate şi inoportune, cu cât sunt rostite într-un mediu sovietic opresiv şi refractar faţă de sfinţenie.

Ataşamentul faţă de marile valori ale tradiţiei este afirmat cu fermitate şi în Legenda fortăreţei Suram, ecranizarea unui epos georgian despre fidelitate, trădare şi ispăşire.

Dornic, mai mult ca de orice, de libertate, protagonistul filmului, Durmişhan pleacă în ţări musulmane ca să câştige bani să-şi răscumpere iubita, de frumoasa Vardo, roabă la un cneaz nemilos. Pe drum, însă, tânărul îşi pierde calul (expresie a libertăţii lăuntrice şi a bărbăţiei spiritului) şi îşi uită definitiv iubirea. Întâlnirea providenţială cu negustorul Nodar Zalikaşvili (un gruzin renegat, devenit Osman-Aga), care îl va lua sub aripa sa, îi remediază destinul lumesc, dar nu şi spiritul. Durmişhan se căsătoreşte în legea turcească şi are un fiu, Zurab, dar memoria sa spirituală e ştearsă.

Deposedat de familie şi avere în urma unui pogrom tătăresc, trădat de confraţi, Nodar Zalikaşvili pleacă în pribegie în ţara turcească; adoptarea credinţei străine este obligatorie pentru supravieţuire. Nodar Zalikaşvili o face şi îi merge bine, dar inima nu-i dă pace. În urma unei viziuni a Maicii Domnului, îşi împarte avutul săracilor, îi lasă lui Durmişhan afacerile şi primeşte din nou botezul creştin, cu dorinţa de a se reîntoarce în patrie, dar fanaticii musulmani îl ucid mişeleşte. Pocăinţa şi profetica binecuvântare arhierească îi mântuie sufletul, dar nu şi viaţa terestră. Păcatul apostaziei şi-l va spăla cu propriul sânge, care îi va deschide porţile Raiului (cum sugerează imaginea din film a “fâşiilor albastre de cer”). Preţul libertăţii lui Nodar Zalikaşvili este vărsarea sângelui său, cel al libertăţii lui Durmişhan este moartea propriului suflet.

Crescut de mic în duhul credinţei creştineşti de învăţătorul său, copilul Zurab absoarbe lecţia clandestină de patriotism a acestuia. Sfinţii şi eroii gruzini îi sunt modele: Sfânta Nino “Cea Întocmai cu Apostolii”, Sfânta regină Tamara, însufleţitoarea “Veacului de aur al culturii georgiene” şi inspiratoarea marelui Şota Rustaveli, legendarul rege Parnava, întemeietorul anticei Ivirii şi alcătuitorul alfabetului, apoi Amirani, cel încătuşat în Caucaz, pe care grecii îl numesc Prometeu şi de a cărui slobozire se crede că e legată eliberarea Georgiei. Adolescent, Zurab pleacă în Gruzia şi ajunge la curtea Marelui Cneaz. Aici îşi primeşte destinul, din mâinile logodnicei părăsite a tatălui său, clarvăzătoarea Vardo. Ea ştie că în fortăreaţa Suram, cea care nu poate fi înălţată, trebuie zidit el mai frumos tânăr din Georgia, iar acesta este Zurab. “Iartă-mă, nu din răzbunare fac asta, căci te iubesc ca pe propriul meu fiu”, sunt cuvintele ei. Sufletul lui Zurab este pregătit încă din copilărie pentru o astfel de încercare. Leitmotivul zidului neisprăvit torturează ţara de două generaţii, blestemul trebuie biruit.

Sub ocrotirea sfinţilor neamului şi cu binecuvântarea “Cimpoierului hazliu”, Zurab îşi duce sarcina la îndeplinire cu seninătate şi bucurie. Deasupra dalelor de granit ce ascund trupul tânărului, mama sa spirituală aşterne un petic albastru-deschis: “Este pătura pe care ţi-am cumpărat-o când te-ai născut”. Un petic de cer, peste negrul cetăţii zidite în noapte – iată însemnul divin că rânduiala a fost bine împlinită, iată şi semnătura comună (făcută parcă cu aceeaşi mână) a celor doi mucenici – mama şi fiul ei sufletesc, iată confirmarea opţiunii spirituale a lui Vardo. Jertfitoarea este şi ea a doua oară jertfită, destinul ei curmat pe pământ rodeşte prin Crucea jertfei inimii de mamă, săgetate în planul celor netrecătoare. Dragostea de ţară a martirului topeşte tăcerea cerească şi deschide ferestrele ţării spre Dumnezeu.

Ca într-o nouă zi a Creaţiei, Marele Cneaz porunceşte “Să fie lumină!”, proclamă încetarea doliului şi începerea marii sărbători. Adunat în jurul cetăţii, poporul se închină mamei spirituale a sfântului mucenic.