Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 8 noiembrie 2011

"Melancholia" sau neputinţa frumuseţii, după von Trier


Cu Melancholia, Lars von Trier continuă investigarea panicilor apocaliptice, eruptă patologic în delirantul Antichrist. Dar dacă arma Antichrist-ului era seducţia prin oripilare şi prin oferta halucinantă de voaiorism maladiv, arma Melancholiei este seducţia prin frumuseţe şi printr-un fel de alură profetică. Încă o profeţie despre sfârşitul lumii, fără ingeniozităţi ştiinţifice sau metafizice, seducătoare, însă, prin estetism. A cosmetiza sfârşitul lumii şi neantul, până la a le face adorabile – iată noua ambiţie a genialului manipulator danez, care-i şi reuşeşte!

Rece şi metafizică, “pură”, dar cu totul a-religioasă, frumuseţea filmului Melancholia se desfăşoară în valuri ample, încărcată de toată floarea clasicismului european, pentru a fi strivită la sfârşit de absurdul unei catastrofe planetare.

Pelicula pare o replică atee, dar de aceeaşi anvergură estetică, la Sacrificiul lui Tarkovski. La aceasta se adaugă lecţia Kammerspiel-ului bergmanian – ambele influenţe fiind puse în evidenţă de atmosfera “insulară” a filmului. Izolaţionismul, atât cel scenografic, cât şi cel al relaţiilor dintre oameni, crează un cadru privilegiat de meditaţie asupra sfârşitului şi de pregătire pentru acceptarea acestuia.

Un Sacrificiul fără Dumnezeu şi fără sacrificiu de sine: dacă pentru omul religios Apocalipsa este prologul unui nou început, pentru Lars von Trier (ca şi pentru superproducţiile tematice hollywoodiene) Apocalipsa este sfârşitul a toate, negaţia la modul absolut. Mai lucid şi mai sincer decât hollywoodienii, excentricul danez exaltă neputinţa absolută a omului în faţa cosmosului - a omului fără Dumnezeu. Oricât de seducătoare, chiar şi clarviziunea (cu care e dotată una din eroinele filmului) rămâne neputincioasă în faţa fatalităţii.

De aici, melancolia, tristeţea incurabilă născută de conştiinţa inutilităţii universale… o melancolie cu atât mai accentuată, cu cât lumea din jur este imaginată în culorile cele mai strălucite ale frumuseţii şi armoniei…

Toată această melopee a sfârşitului universal se desfăşoară pe fundalul unei drame psihologice de familie (ca şi în Sacrificiul lui Tarkovski), redusă treptat la un teatru de cameră de două personaje. Între cele două surori Justine şi Claire se dezvoltă axa dramaturgică a filmului, rezolvată (ca în multe din peliculele cineastului) după schema pendulării dintre slăbiciune şi autoritate în jocul transferului de putere.

Pensionarele castelului izolat, împreună cu familiile lor, se află în aşteptarea Planetei fatidice. Oamenii de ştiinţă susţin că aceasta, botezată “Melancholia”, va survola Pământul fără consecinţe distructive. Un cer cu doi sori sau cu două luni… un mare spectacol cosmic! Nimeni nu vorbeşte în public despre planeta pe care toţi o aşteaptă… Şi totuşi reacţiile faţă de iminenta coliziune sunt radical diferite. De vreme ce catastrofa este inevitabilă, singura posibilitate de alegere constă în modul de a o primi, în atitudinea faţă de distrugerea universală: panică, resemnare ori chiar… adoraţie!

Justine se bronzează noaptea la lumina astrului ucigaş, pe care îl urmăreşte cu o atracţie bolnăvicioasă, fascinată de iminenţa catastrofei şi de frumuseţea planetei verzi-albastre, care se cască la orizont asemeni unei guri de neant. “Viaţa de pe pământ este oricum malefică! Nimeni n-o să simtă lipsa Pământului”, rosteşte eroina veşnic depresivă, spre groaza surorii sale “normale”, enunţând, de fapt, una din tezele aparent cele mai inofensive ale cultelor întunericului. Pe măsura apropierii planetei, depresia Justinei se transformă în putere calmă, pe care o oferă, ca pe un colac de salvare, personajelor intrate în panică, pentru acceptarea resemnată a sfârşitului. Care îi devoră pe toţi.

“Cel mai frumos şi poetic film-catastrofă realizat vreodată” – s-a spus, pe bună dreptate, după prezentarea de anul acesta a filmului la Cannes. Rezonanţa dintre depresia personală, disoluţia familială şi destinul fatidic al Pământului, guvernate calm de sentimentul autodistrugerii universale şi înveşmântate abil în momente glorioase ale istoriei artelor creează un film fascinant, încă o capodoperă von Trier şi o odă melancolică, cea mai melancolică odă adusă civilizaţiei Europene şi… sfârşitului lumii. A unei lumi fără Dumnezeu.

2 comentarii:

heraasku spunea...

am citit si rascitit sumedenie de comentarii despre acest film. toate parerile sunt conforme mintii fiecaruia. amuzante, pline de speranta, grotesti s.a. Trier e un personaj prea complex pentru a-si fi dat seama ce face. pentru ca eu cred ca a realizat o capodopera nihilista mai mult ca perfecta. nu e un moralist, nicidecum un antropo-sociolog. face ce este fara sa dea termene de judecata. ideea e ca a inteles, nu discursiv-deductiv, ce inseamna FEMEIA. acest film este despre FEMEIE si nimeni, nici macar femeile, nu mai pricep asta. ar trebui o noapte intreaga, plina de pahare, pentru a explica de ce cred eu ca este un film despre femeie. pe scurt: natura, tehnologie, corp, suflet, melancolie, spaima, maternitate, sexualitate stagnanta, sexualitae dorita, mire, mireasa, nunta, tata, mama, pod, cal... e un discurs tarkovski-an, bineinteles. fara credinta in Treime.
cele doua femei sunt intervale, copilul si pestera sunt vointa de putere. NATURA, Justine, si PROIECTUL NATURII ASUMATE, Claire, raman fara barbat, fara cap, fara mantuitor.
oricum e o nuca in perete unde peretii sunt capetele noastre seci ce nu mai pricep nimic din ceea ce se intampla.spunea Dostoievski ca nu e suficient ca un lucru sa fie frumos ci trebuie si un receptor care sa-l perceapa.de aceea a facut Dumnezeu lumina si ochiul, frumusetea si mintea/inima. e trist sa vezi cum un astfel de film e catalogat drept SF, apocaliptic/ catastrofic (oamenii nici nu mai stiu ca apocalipsa inseamna revelatie).
a doua parte ramane un Razboiul Stelelor daca nu se intelege prima parte: nunta, (auto)distrugerea femeii/naturii.
spune mirele la un moment dat cand pleaca: asta a fost tot? dupa ce declarase ca nu credea ca va avea o mireasa asa de frumoasa. dar ce-ti imaginai? spune mireasa. recunoaste mirele ca nu s-a ocupat mai indeaproape de ea, ca a neglijat-o.
in fine, o opera nihilista, un/ o Verwindung heidegger-ian (insanatosire), dupa inexplicabila boala declansata de rationalismul-fecundant.

ELENA DULGHERU spunea...

Trier e f complex, dar stie f bine ce face, cel puţin la nivel cinematografic, altfel n-ar reuşi să seducă atâta lume... Dar cît înţelege din metafizica pe care-o provoacă, asta-i altă poveste, ale cărei limite stau în "ateismul său mistic", ori în mistica sa fără subiect religios. Cât despre FEMEIE, ea e centrală cam în toată filmografia sa, dar asta vine de la Bergman şi e tratat cam în aceiaşi parametri... ceva mai paroxistic şi narcisist, mă rog...