Misterul şi seducţia fotografiilor vechi: Medalion de familie “Aleksei Gherman”

Pe 21 februarie 2013 regizorul Aleksei Iurievici Gherman, de 74 de ani, a murit într-un spital din Sankt-Petersburg, oraş în care a lucrat toată viaţa. Printr-o ciudată proniere, ultima sa retrospectivă, intitulată Medalion de familie “Aleksei Gherman” a fost găzduită săptămâna trecută în România, ţară care nu l-a cunoscut aproape deloc şi pe care cuplul de cineaşti tată-fiu (despre care voi vorbi mai jos) a vizitat-o, parţial virtual, pentru prima dată. Mai jos este reportajul realizat cu ocazia acestui eveniment.

 

Apărut în Ziarul Lumina de vineri 22 februarie 2013 

20 de zile fără război

Graţie câtorva entuziaşti (puţini, dar suficienţi cât să spargă perdeaua groasă de reflexe preconcepute ale mainstream-ului nostru cultural), noul cinema rusesc ajunge şi în România. Cu picătura, e adevărat, dar mai bine decât deloc. După câteva medalioane anuale dedicate directorului Studiourilor Mosfilm, Karen Şahnazarov, după câteva ediţii din ce în ce mai reuşite ale Zilelor filmului rus (alcătuite, în majoritate, din succese de public ale ultimilor ani), după câte o descindere triumfală la Bucureşti a lui Nikita Mihalkov şi Andrei Koncealovski, iată şi un medalion dedicat cinematografului “alternativ”, opus oarecum direcţiei oficiale.

Este vorba de Medalionul de familie “Aleksei Gherman”, iniţiat de inimoasa Dana Dimitriu Chelba, animatoare a Festivalul de Film “Bucureşti” (B-EST IFF) şi a altor evenimente de profil, în parteneriat cu Ambasada Rusiei, Institutul Cultural Român şi alte foruri culturale. Desfăşurat între 11 şi 14 februarie în inima capitalei, la Cinema Studio, Medalionul “Aleksei Gherman” a reunit piesele cele mai reprezentative ale unei dinastii de cineaşti de elită, fiind onorat şi de prezenţa tânărului şi charismaticului Aleksei Gherman, care a oferit un master-class şi interviuri despre opera sa şi a tatălui său, despre starea cinematografiei ruseşti, despre filosofia ecranului.

În festivaluri, cei doi Ghermani – tatăl Aleksei Iurievici şi fiul Aleksei Alekseevici – nu au nevoie de nici o prezentare. Apariţii rare, dar căutate şi, întotdeauna, acaparatoare de premii, cei doi regizori-scenarişti se ţin departe de zona mondenă. Interviurile şi apariţiile lor publice sunt relativ puţine; filmele, extrem de cinematografice, dar învăluite într-un “realism ermetic” aparte (formulă oximoronică, cel puţin pentru occidentali) - toate acestea întăresc în jurul celor doi o dublă alură de mister.

Soldatul de hârtie

Cred că în nici o dinastie de cineaşti nu există o asemenea coerenţă şi continuitate artistică dintre tată şi fiu. De cele mai multe ori, generaţiile de creatori sunt complementare, ori una o ecranează pe cealaltă. “Complexul celebrităţii părintelui” împinge de obicei generaţia tânără ori pe un drum epigonic, minor, ori pe unul de căutare epuizantă a propriei identităţi. Nimic din aceste complexe în “dinastia Gherman” – semn al unei generozităţi artistice şi armonii familiale cum rar se întîlneşte în lumea artei.

De fapt, “dinastia artistică” este întinsă pe trei generaţii, între care există o strânsă osmoză, şi cuprinde şi ramurile feminine (soţiile celor doi regizori implicându-se ca scenariste în filmele soţilor). Bunicul, scriitorul Iuri Gherman (1910-1967), participant activ (de partea forţelor bolşevice) la războiul civil din Rusia şi corespondent de front în Al doilea război mondial, s-a evidenţiat în romane de actualitate ale epocii sale. Din 1936 a început să lucreze ca scenarist cu regizorii Serghei Gherasimov, Grigori Kozînţev, Iosif Haifiţ şi alţii, în special la studioul Lenfilm. Romanele şi povestirile sale vor deveni una din sursele principale de inspiraţie ale filmelor fiului său, Aleksei Iurievici Gherman (n. 1938).

Filmele acestuia, “Punct de control” (1971-1985), “Douăzeci de zile fără război” (1976) şi “Prietenul meu Ivan Lapşin” (1984), prezentate în cadrul Medalionului bucureştean nu sunt, în sensul propriu al termenului, “filme istorice” (cum preciza Aleksei Gherman-fiul în timpul master-class-ului de la UNATC): sunt poveşti “de epocă” (din Al doilea război mondial, respectiv din anii ’30) care urmăresc destine minore pe fundalul unei fresce istorice extrem de veridic reconstituite. Veridic nu înseamnă, însă, calofil, căci verificitatea în film nu se obţine prin calchierea exponatelor de muzeu – asta e reţeta filmelor istorice proaste, ne explică simplu şi fără emfază Aleksei Gherman jr. “Nu sunt filme istorice”, susţine el, pentru că nu urmăresc personaje şi evenimente înscrise în cronica istoriei mari. Acesta este şi meritul lor, aceasta e cheia care le conferă perenitatea şi prospeţimea: lipsa triumfalismului şi eroismului de mucava, absenţa oricărui clişeu “de epocă”, senzaţia puternică de ciné-verité, accentuată de pelicula alb/negru şi de o ştiinţă unică de surprindere a chipului uman, a gestului şi a spontaneităţii vorbirii.

Garpastum

În filmele ambilor Ghermani nu se vorbeşte “ca la cinema”, ci “ca-n viaţă”: prea mult sau prea puţin, întotdeauna aluziv şi uşor confuz, fără introduceri lămuritoare şi morale concluzive de început şi sfârşit de cadru. Toate acestea nu sunt tributare atât sincronismelor cu cinema-ul european (din anii ‘60-‘70, respectiv de acum), cât mai degrabă substratului livresc, inteligent exploatat, al unor Iuri Gherman sau Konstantin Simonov (alt scriitor reprezentativ de război). Toţi eroii “Ghermanilor” poartă cu sine o încărcătură biografică extrem de densă, din care abia o mică parte se desfăşoară în acţiunea de pe ecran: restul rămâne în umbră, pentru a umple prezenţa emoţională a actorilor în cadru: orice gest, orice emoţie e “de acolo”, din viaţa proprie, greu desluşibilă pentru “spectatorul intrus”, a personajelor aduse la viaţă, cu tot balastul lor de mister, dintr-un album de fotografii de epocă.

Impresia documentaristică, de surprindere a realităţii brute, în care faptele şi personajele sunt compuse nu din valori maniheiste, ci din semitonuri, este evidenţiată şi de castingul “pasolinian”: distribuţia (mai ales în cazul lui Gherman-tatăl) pare alcătuită din neprofesionişti, inşi cu expresii fruste şi netrucate, desprinşi parcă din vechi fotografii readuse la viaţă: cu greu îţi dai seama că printre ei se învârt nume răsunătoare ale ecranului sovietic, ca Anatoli Soloniţîn, Nikolai Grinko, Rolan Bîkov, Vladimir Zamanski şi Liudmila Gurcenko, Iuri Nikulin (comicul nr. 1 al ecranului sovietic), Andrei Mironov (specializat în roluri de escroci din “westernuri” şi vodeviluri) şi Aleksei Petrenko (alias Rasputin);  cu toţii, însă, renunţă la tipajele acreditate de cinematografia oficială, pentru a se contopi cu fresca de epocă şi a renaşte din aceasta în roluri memorabile, de o deosebită consistenţă.

Şi dacă Gherman-tatăl impresionează mai ales prin realismul frust şi jocul extrem de natural şi fluid al actorilor, fiind considerat un cineast aproape dizident, datorită necanonicităţii filmelor sale, şocante pentru conservatorismul cultural al epocii brejneviene, fiul este în primul rând un estet şi un maestru al atmosferei (preluând, în acelaşi timp, toate calităţile regizorale ale tatălui). “A face film înseamnă a crea un mediu estetic”, susţine acesta. Este, de altfel, foarte grea delimitarea între cei doi, pentru că opera fiului pare o continuare, mai lirică, mai epurată şi uşor mai avangardistă a poveştilor tatălui (dacă e să facem abstracţie de acel concentrat de avangardism sovietic, care a năucit şi Estul şi Vestul, numit “Hrustalev, maşina!” – film neprezentat în medalionul bucureştean).

“Ultimul tren” (2004), “Garpastum” (2005) şi “Soldatul de hîrtie” (2008) – toate, capodopere cu un palmares impresionant, ca şi filmele tatălui - deschid file de istorie nevizitate a secolului XX, ori citite dintr-un unghi neuzual: povestea agoniei unui chirurg fascist, nimerit, împreună cu spitalul său de campanie, în zona frontului sovietic; istoria prieteniei membrilor unei echipe de fotbal din perioada Primului război mondial; viaţa de zi cu zi a cosmonauţilor de la Baikonur şi a medicilor care îi supervizează. Lipsite de glorie, foarte umane, toate aceste poveşti urmăresc, cu o acuitate uimitoare, pulsul epocii lor, fără a da lecţii prezentului şi fără a se alimenta din ideologiile prezentului (ca în filmele istorice proaste, cum iarăşi ne va spune Gherman jr.). Singura lecţie este aceea a memoriei şi a dragostei, exprimată în ştiinţa de a asculta şi a înţelege.
Ai impresia că ambii regizori au stat ore în şir (sau o viaţă) la gura aceleiaşi sobe, absorbind cu aceeaşi pasiune poveştile bunicului şi învăţând ei înşişi să observe lumea şi oamenii cu acea dragoste care creează poveşti bune, adevărate, greu muritoare.


Fragmente din ultimul film, rămas neterminat, al lui Aleksei Gherman-tatăl, "E greu să fii Dumnezeu" (după un roman omonim de fraţii Strugaţki), pot fi vizionate aici:
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=jWYsHOsCvCc#!

"Ultima dată când l-am văzut conştient, tata dicta o scrisoare de susţinere a Studioului cinematografic Lenfilm, unde a lucrat toată viaţa şi pe care a reuşit până acum să-l salveze cu preţul sănătăţii sale. Pentru mine tata a fost întotdeauna un model de demnitate, generozitate şi cinste", a declarat presei fiul său, regizorul Aleksei Gherman jr.

Maestrul va fi înmormântat la cimitirul Bogoslovsk din Sankt-Petersburg, alături de rudele sale, iar slujba de parastas va avea loc la biserica Chipului Nefăcut de Mână Omenească din oraşul de pe Neva.