Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 iunie 2013
Cea mai deplină
sărbătoare a văzului înaripat-filokalic, de care se poate
împărtăși, în această cumpără de primăvară-vară, publicul
bucureștean iubitor de frumos, este dubla expoziție a pictorului
timișorean Silviu Oravitzan, deschisă la Muzeul Național al
Țăranului Român și la Palatele Brâncovenești de la
Mogoșoaia.
Reședințe de o
noblețe unică în spațiul simezelor bucureștene și naționale,
adevărate mărci identitare de promovare a elitei artistice
românești, cele două centre expoziționale se dovedesc
receptacolele ideale de valorizare a monumentalei opere a lui Silviu
Oravitzan.
Artist de viță
aleasă, din aceeași genealogie de spirit cu Brâncuși (cum bine
observa marele regizor documentarist Paul Barbăneagră), Silviu
Oravitzan pornește de la cele două matrici – etnic-arhaică și
bizantină - , pe care le filtrează prin experiența
expresionismului abstract, spre a surprinde simbolul coborât în
materie, a-l ridica la puterea văzului inspirat și a-l smulge,
apoi, din contingentul istoric și etnic, reîntrupându-l în carnea
materiei înduhovnicite, spre a-l restitui universalului.
Trans-etnic, trans-istoric, trans-cultural, ritualic, dar nu
ritualizant, incantatoriu și lucid totdeodată, mistic prin
excelență, unii ar spune “trans-religios”, Silviu Oravitzan își
concentrează universul simbolic în jurul Crucii – crucii, ca
supra-semn al Logosului Întrupat, dar și ca loc “geometric”
prin excelență centripet, operând în geo-grafiile terestre și
sacre, care adună laolaltă tot ce se află sub soare. Crucea, ca
supra-semn, ca ancoră care remagnetizează universul, restaurând
tot - creatură, idee, semn, memorie și cuvânt, centrifugate de
amestecarea limbilor și sărăcirea progresivă a duhurilor, pentru
a le reașeza sub cupola Verbului Divin. Crucea, ca semn al jertfei
divine și supra-semn prin excelență ecumenic, asemenea frumuseții
care adună.
Operând cu simboluri
meta-religioase axiale, aflate la baza tuturor religiilor, Silviu
Oravitzan nu se pierde în labirintul acestora, nu cade pradă
sincretismului „pădurii de simboluri”, ca atâția confrați de
breaslă, prinși de moda optzecistă a „semioticii ilustrate”,
întrucât maestrul timișorean știe să își discearnă drumul:
„Crucea este ... Calea, Călăuza, Poteca, Ordinea, ieșirea din
labirint”, repetă acesta în paginile albumelor sale și în
comentariul lămuritor – întotdeauna poetic-sapiențial – al
câtorva cicluri de lucrări. Pentru că Oravitzan nu se joacă cu
simbolurile, nu le resemantizează posmodernist-egalizator, nu le
„regândește” frivol-academic, ci se lasă mai întâi „gândit”
și modelat de ele, pentru a le asuma, în toată densitatea lor
străvezie și transfiguratoare, convergentă spre Necuvânt.
Cum însuși
mărturisește, Oravitzan este un artist al tăcerii, al
apofaticului. „Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care
nu se pot picta”, rostește maestrul cu o simplitatea dezarmantă a
artistului-sacerdot, care
se apropie de meșteșugul său nu din perspectiva dezinvolturii
spectaculare, ci din aceea mai înaltă, a contemplației de dincolo
de lucruri, a contemplației luminate, taboric-transfigurator, de
Cuvântul-devenit-Lumină. Sfânta Lumină, trăită și înțeleasă
palamit, ca dialog subtil dintre „luminile dintâi și luminile
secundare”, ca dialog tămăduitor dintre Lumină și lume, este
subiectul profund al operei sale.
Un sacerdot al Luminii
– acesta este maestrul Oravitzan, în sensul cel mai profund pe
care îl poate asuma orizontul modern și postmodern al artei, care
chiar prin aceasta o face să-și transgreseze orizontul. Al artei
reîntoarse spre Izvor și redevenite mystagogie.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu