Teluric și nepământean: ”Miracolul din Tekir”

Apărut (în variantă prescurtată) în Ziarul Lumina din 23 iulie 2016.

De obicei, e nevoie să iei ceva distanță de țara natală, spre a-i detecta sunetele de adâncime. În tânărul cinema românesc, acest adevăr îl confirmă cel mai bine Ruxandra Zenide, regizoarea româncă stabilită din copilărie în Elveția, cu studii de film Praga și la New York, dar care a ales să facă film în România și despre România. 

Debutul său, Ryna (2004), povestea maturizării unei adolescente din Deltă într-un mediu familial destrămat și o societate ostilă, a impus două nume: cel al tinerei și deja maturei regizoare și cel al protagonistei, Dorotheea Petre - o actriță a cărei gravitate, grație și misterioasă căldură nu prea le întâlnești în ultimele generații de actori autohtoni. Magnetismul introvertit al personalității ei modelase întregul univers emoțional și caracterologic din Ryna, după cum se întâmplă și acum, la zece ani distanță, în Miracolul din Tekir, film conceput special pentru această actriță, cum mărturisește Ruxandra Zenide. Scenariul, scris de regizoare, regizorul-scenarist și producător Alex Iordăchescu (vezi Copilăria lui Icar) și romanciera Doina Ruști, este atipic, prin complexitate și încărcătura semantică, Noului nostru val. 

 

Atracția Ruxandrei Zenide spre etnicismul arhaic românesc (dificilă fără o bază literară solidă), susținută de idealismul livresc al lui Alex Iordăchescu (cam aerian, însă, în Copilăria lui Icar) și de pragmatismul profesional al Doinei Ruști au făcut casă bună, creând un produs cinematografic de gen, cu potențial artistic și comercial, a cărui vitalitate a început să fie probată de festivaluri (cel de la Zürich din 2015, unde a avut premiera și a câștigat Premiul Emerging Swiss Talent, festivalurile de la Fribourg, Sophia, Bruxelles, Anonimul...). 

 

Alta decât cea a tinerilor regizori formați în propria țară, România Ruxandrei Zenide, cea din Miracolul din Tekir, respiră un iz ancestral de factură parțial eliadescă, parțial vasile-voiculesciană, definitivat în laboratorul fantasmelor proprii ale autoarei. E greu, însă, cu ancestralul în cinemaul românesc, care pare (mai ales după '89) total lipsit de resorturi pentru catabase, anabase sau orice alte plonjeuri în fantastic. Ce-i drept, nici înainte n-o ducea prea bine în această privință. E greu și cu Mircea Eliade, care ar părea mană cerească pentru fantasy... și totuși, pierdute în pitoresc și lipsite de o prelucrare scenaristică pe măsură, peliculele ispirate de scrierile lui au eșuat una după alta... E o dovadă de fler, așadar, că Ruxandra Zenide nu a pornit singură în această aventură, ci a înțeles că scenariul unei drame-mistery e bine să fie realizat în echipă. 

Rețeaua inteligent distribuită de personaje din jurul protagonistei, Mara (Dorotheea Petre), relațiile bine expoatate dintre acestea, firul acțiunii și suspansul, ca și alternanța peisajelor dobrogene și relația om-peisaj, puse în valoare de directorul de imagine Hélène Louvart - toate acestea investesc universul filmic cu substanță coerentă și credibilitate. Spectatorul poate accepta povestea-legendă a unei fecioare-taumaturg dintr-un cătun dobrogean - Mara - care se trezește gravidă după ce s-a îmbăiat în ghiolul de nămol în care s-a înecat cândva logodnicul ei... îi va urmări cu interes taina (pe care filmul o devoalează cam repede) și va compătimi cu ultragierile la care o supune societatea patriarhală... Chit că incendierea casei femeii, în manieră Ku-Klux-Clan, de către pescarii consăteni, care o consideră vrăjitoare și vor s-o alunge pentru că le-ar purta ghinion, nu arată deloc românește. 

Celelalte personaje din jurul Marei, ca preotul Andrei, un om integru, care îi ia apărarea (Bogdan Dumitrache), preotul bătrân și blazat (Constantin Dinulescu), care îl încurajează pe cel tânăr la compromisul ”iubirii interzise”, țiganca arendașă (Viorica Geantă Chelbea) și personalul medical de la sanatoriul Tekir (reconstituire gotic-miniaturală a Cazinoului constănțean), inclusiv emigranta bogată care se tratează ca să devină fertilă - toate acestea își au farmecul și logica lor internă și pot fi acceptate, dar cu o condiție: să se petreacă într-o Românie atemporală, în care codurile patriarhale, superstiția și credința au sincretizat într-un tot unitar, specific unei vârste a omenirii. Factura scenică generoasă a Dorotheei Petre face ca toate astea să nu sune în falset, ceea ce e deja un miracol! 

Lucrurile se complică la declanșarea conflictului principal - esențialmente psihologic - dintre Mara și Lili (Elina Löwensohn), văduva româncă bogată și cinică, venită din Elveția la tratament împotriva sterilității, cu care Mara intră într-o relație complexă. Ieșim din ancestral în modernitate, iar prin încărcătura de malefic (viclenie, duplicitate, frustrare...) din jurul lui Lili, și în sfera goticului postmodern. Mara, Lili și gigolo-ul acesteia (alias George Piștereanu) formează un trio ambiguu și potențial periculos, neutralizat la un moment dat de intervenția discretă a părintelui Andrei, sensibil la suferința consătencei sale ostracizate. 

Filmul gravitează dramatic în jurul tensiunii dintre ”nevinovata” Mara și ”vinovata” Lili, care socialmente și uman se resping reciproc, dar sunt egal atrase de fascinația fecundității și de presupusul garant al acesteia, nămolul miraculos. Fecunditate pentru care femeia bogată ar fi în stare de orice ca să o dobândească... dar filmul sugerează că aceasta nu e în drept de a o dobândi. Mai precis, ”nămolul gânditor”, care o primise și fecundase pe Mara, o respinge pe Lili, aceasta simțind din el, înfricoșată, respirația morții. Un amănunt din biografia bogatei emigrante, mărturisit la un moment dat - faptul că și-a ucis cu sânge rece soțul pentru avere -, în aparență doar întărește coloratura gotică a eroinei, dar sugerează și că, sub raport moral, femeia ucigașă nu poate deveni mamă niciodată... Nămolul din film va reacționa la această logică morală, trădând anumite atribute de conștiență... 

Discret strecurată în țesătura narativ-simbolică a filmului, ideea pământului viu trimite spre străvechea credință a ”Mamei Geea”, temă foarte rar prezentă în cinema. (Că tema aceasta, dacă nu e tratată idolatru și grobian, poate fi bine și argumentat citită și în cheie creștină, e o altă chestiune...)

Fisurile filmului constau nu în manevrarea simbolului și îl înscrierea lui în postmodern (regizoarea absorbind suficient de bine lecția minimalismului, pentru a ști să se exprime eliptic și sugestiv), ci în dialoguri, mai ales în cele (prea redundante și explicite) din jurul conflictului principal dintre Mara și Lili. Prea agresive și plate în agresivitatea lor, replicile lui Lili sună fals și inutil de vulgar, personajul, abisal în maleficitatea lui, fiind insuficient construit de către interpretă. 

Pe scurt, dacă Ruxandra Zenide a dovedit încă din Ryna că se descurcă excelent în zona realismului, iar acum operează curajos și decent cu simbolul, joncțiunea dintre cele două planuri - realist-psihologic și simbolic-ancestral - lasă de dorit. Poate că o revedere a ”psihologismelor abisale” ale lui Bergman (în special din Persona) nu i-ar fi stricat autoarei, nu ca să-și schimbe stilul, ci ca se asigure, încă o dată, că joncțiunea respectivă este posibilă. Căci dacă ea ar fi funcționat (la Bergman ea radiază!), Miracolul din Tekir nu ar fi fost doar un film bun și interesant - căci este -, ci și un film mare. Un film despre pământ și mistica lui, despre inocență în asumarea iubirii și maternitate. Toate acestea trei - pământul, cumințenia și maternitatea - sunt sintetizate genial în cadrul final al filmului, de silueta însărcinată înnămolită, culcată lângă ghiolul miraculos, a Dorotheei Petre, imagine ce resuscitează un sentiment al ”Cumințeniei pământului” (nu gotic, nici păgân, ci ancestral-românesc și spiritualizat, așa cum l-a surprins Brâncuși), care părea pierdut pentru totdeauna.