Vivien și Lamia - o confruntare în care ambele câștigă

Cronică teatrală publicată în Ziarul Lumina din 9 iulie 2016

Vivien Leigh – ultima conferință de presă", un one woman show cu Lamia Beligan, montat în martie 2016 de Liana Ceterchi la Teatrul Excelsior, îți rămâne în memorie pentru multă vreme. Este nu doar un reper obligatoriu al stagiunii teatrale tocmai încheiate, ci și unul pentru teatrul românesc al ultimilor ani, mai ales pentru condiția actorului pe o scenă în care rolul acestuia este uzurpat de ponderea tot mai mare a scenografiei, de intervențiile multimedia, de experiment, de importul, cel mai adesea, gregar al altor genuri spectaculare și de divertisment. 

Spectacolul "

Un monospectacol ori te răvășește și ”este”, ori e un eșec; nu prea ai loc de întoarcere și, ca actor, nu ai în spatele cui a te ascunde. Un monospectacol este, atât pentru regizor, dar mai ales pentru actor, o probă de maturitate și virtuozitate profesională. 

Regizoarea Liana Ceterchi și-a dat cu brio și nu o singură dată acest examen. Asociația Femeilor din Teatru, cu studioul Teatru pentru Puțini, pe care le-a înființat, chiar i-au dovedit predilecția pentru spectacole cu și despre femei, dintre care multe, susținute de o singură actriță. Tema actualului spectacol - ascensiunea, gloria și decăderea unei femei celebre și talentate - o regăsim în piesa montată de regizoare în 2013, ”Zelda”, despre biografia furtunoasă a soției scriitorului american Francis Scott Fitzgerald, consumată de ”o dragoste pasională puternică și distrugătoare, sfârșită într-un ospiciu” [citez aproximativ din sinopsis], piesă care pare în multe privințe o pregătire pentru ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă". Totuși - povestește Lamia Beligan -, alegerea piesei nu îi aparține Lianei Ceterchi, ci lui Radu Beligan, un neobosit căutător de texte dramaturgice inedite pentru scena românească. Și este meritul maestrului Beligan - recunoaște fiica acestuia - de a intui chimia dintre Vivien, cea portretizată dramaturgic de actrița americană Marcy Lafferty, și Lamia, chimie pe care spectacolul Lianei Ceterchi a confirmat-o și o valorifică din plin. Această empatie, care dezvăluie firi artistice cu adâncimi înrudite, dar și o mare capacitate de metabolizare artistică a interpretei, va constitui, sper, un convingător atu în cariera Lamiei Beligan care, cu acest rol, își dă măsura talentului, trecând cu brio examenul solilocviei și impunându-se ca o actriță de prim rang a generației sale. 

 

Dificultatea majoră a monospectacolului retrospectiv autobiografic este osatura sa dramaturgică oarecum invariabilă, ceea ce impune actorului o neobișnuit de amplă paletă interpretativă, forță de expresie și capacitate de concentrare. Toate aceste baremuri se transformă, în cazul unui actor talentat, în tot atâtea rampe care îi pun în lumină harismele încă nevalorificate. Acesta este cazul spectacolului Lianei Ceterchi, acesta este cazul Lamiei Beligan.

 

Nu este de neglijat nici scenografia bogată și inventivă, realizată cu mijloace destul de simple, semnată de cele două, precum și coloana sonoră foarte expresivă (al cărei autor nu l-am aflat de pe afiș): toate acestea joacă un rol major în crearea plonjeurilor temporale și spațiale ale retrospecției, în trecerea de la un câmp de conștiență la altul, în sugerarea personajului colectiv și a ambianței acțiunii, în marcarea variațiilor de ritm și de atmosferă. 

 

Dar ceea ce impune efectiv spectacolul - și este firesc să fie așa - este prestația Lamiei Beligan. Indubitabil, alura personalității - scenice, dar și a celei din viața privată - a celebrei actrițe britanice este covârșitoare și orice apropiere artistică de ea reclamă responsabilitate și calități pe măsură. Dar apropierea de ”monstrul sacru” nu o înfricoșează pe Lamia Beligan, ci o provoacă să-și descopere fațete lăuntrice noi și noi valențe interpretative. Lamia Beligan demonstrează nu doar o tehnică actoricească performată, inclusiv o tehnică a trupului și chiar pantomimică rară printre actrițele noastre de prim plan, ci și pe o rară sinceritate și profunzime umană, dublate de o versatilitate pe măsură și o imensă capacitate de dăruire de sine. Acestea sunt calitățile care îi conferă, cred, unicitatea Lamiei Beligan în panoplia întregii scene românești contemporane. Inteligența, inventivitatea și intuiția o ajută să nu se piardă în complicatele întrețeseri de lumini și umbre ale personalității divei, construite în timpul concepției partiturii, o ajută, adică, să ”integreze monstrul”, metabolizându-l creativ, fără să cadă în capcanele acestuia. Cred că aceasta e dificultatea cea mai mare a unui asemenea rol de compoziție. 

Dar dincolo de aceste performanțe, ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă" degajă o imensă plăcere de a juca, și cred că acesta este darul cel mai de preț pe care îl face Lamia actriței-legendă, spectatorilor și scenei românești, teatrului în genere.