Plecarea la cer a Doamnei Nazaria - Recviem la trecerea în veșnicie a poetei Nazaria Buga

Apărut în revista Convorbiri literare nr. 7 (iulie) 2021, p. 148-150

De Înălțarea Domnului a părăsit pământul poeta, editoarea și presbitera Nazaria Buga. După ani lungi de discreție literară și stingere lentă a fragilei ei ființe pământești, Dumnezeu a hotărât s-o înalțe la Sine, odată cu Sine. Ce dar mai mare poate fi ca acesta? Ce poți cere mai mult de la o viață trăită în Dumnezeu?

A viețuit mereu în mare discreție. În ultimii ani se disipa încet, tăcut și lucid, măcinată de o suferință de care nu s-a plâns niciodată. Acesta era pariul marii demnități existențiale, asumat de doamna Nazaria Buga: de a nu-și divulga suferința, păstrându-și mereu, pe cât posibil, atenția și disponibilitatea deschise către familie, prietenii din jur și cei din biblioteci și către aproapele, întru o îmbrățișare hristică încununată de o platonică frumusețe. O frumusețe crucificată. 

Da, exista o frumusețe aristocratică ascunsă în spatele acestei stingeri, pe care prietenii și apropiații o intuiau, și cred că și dânsa era, oarecum, conștientă de asta. Chiar dacă ajunsese la acea deplinătate a vârstei și a condiției femeiești și umane, cînd nu te mai pui pe tine, oricât de grele ți-ar fi încercările, în centrul atenției. Cred că această frumusețe crucificată devenise hrana sufletească zilnică a doamnei preotese Nazaria, atunci când trupul ei firav ajunsese să respingă aproape orice fel de hrană palpabilă. De aceea probabil că și evita să vorbească despre suferința ei - subiect aproape tabu: să nu piardă orizontul acestei frumuseți aspre, demne și foarte înalte, în care se învățase, de ani buni, să trăiască.

Întâlnirile noastre, nu multe, dar esențiale, s-au desfășurat nu atât în jurul bisericii Sf. Gheorghe Vechi, unde slujea părintele Ion Buga, prin anii '90 - 2000, cel cu care-și unise destinul, biserică la care mersesem regulat mai bine de un deceniu și jumătate, cât în jurul ”literelor frumoase”, a literaturii de esență creștină și a celor care o animau, pe care distinsa scriitoare îi aduna în jurul revistei ”Rațiunea Mistică”, editată de Fundația ”Sf. Gheorghe Vechi”; ne mai întâlnisem la câteva serate de suflet, găzduite de Spiru și Gunka Vergulescu, pictorul și muziciana, prietenii de o viață ai familiei Buga, plecați și dânșii, de ani buni, la Domnul. 

Adesea, buna sa prietenă, criticul de artă Alexadra Titu, care îmi fusese profesor de istoria artei  și cu care împărtășisem, ulterior, mai multe pasiuni și interese intelectuale și artistice, îmi spunea cuvinte de apreciere despre doamna Nazaria. La rândul ei, aproape de fiecare dată cînd ne întâlneam, doamna Nazaria îmi împărtășea admirația ei față de temeritatea cu care Alexandra Titu își înfrunta dramaticul și neobișnuitul destin și de eforturile cu care lupta să-și slujească în continuare familia și profesia, în ciuda bolii necruțătoare, care tindea să o rupă de tot ce-i era drag. Le lega o trainică prietenie, bazată, probabil, și pe același tip de confruntare dintre vocația creatoare, voință și dăruire, boală și credința în Dumnezeu, desfășurată în arena vieților lor. De la ambele mari doamne, slujitoare ale culturii și artelor, am învățat multe, dar mai ales tenacitatea, demnitatea și curajul de a-mi urma idealul. 

La începutul anilor 2000, cînd auzise că scrisesem o carte despre Tarkovski, doamna Nazaria Buga m-a invitat să public în cadrul revistei pe care o îngrijea. Atunci i-am spus că scriam și poezie. Am colaborat pe tema sacrului în artă și a poeziei, și întâlnirile noastre de lucru - nici foarte dese, nici foarte lungi - au prilejuit tot atâtea discuții de substanță, gravitînd în jurul artelor, spiritului și slujitorilor lor. 

Simțind că pe terenul poeziei ne reunesc cam același orizont interior și cam aceeași paletă simbolică, am rugat-o să îmi scrie prefața volumului de debut, Pentru trecerea zării și alte poeme. O impresionase, aproape la fel de mult ca poezia, ilustrația cărții, mai ales un fotoportet al meu de adolescență, un profil destul de frust și șăgalnic, de care eu mă detașasem de multă vreme. Spre surprinderea mea, profilul cu coadă de cal, proiectat pe un coșcojit leu de piatră, baroc, de la Palatul Peleș, îi rămăsese în memorie pentru mulți ani. Apoi, încrederea căpătată m-a convins să-i încrediințez scrierea unui cuvînt de referință și la următorul meu volum de versuri, mult mai riscant și mai provocator: Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui, și am avut bucuria să descopăr elevata intuiție și aparatul hermeneutic de calitate, pe care distinsa poetă și l-a pus la bătaie spre a desluși piscurile abrupte și alunecoase ale volumului. 

Abia acum, după trecerea ei dincolo, i-am descoperit cu greu, prin hățișurile netului, o fotografie de tinerețe: un portret în profil, foarte liric, tensionat în frumusețe și de-a dreptul metafizic. Chipul autoritar, cu alură regală, aproape alegorică, e marcat de ovalul părului negru, căzut rotunjit peste umăr. Palmele albe, așezate pe genunchi, își alungesc degetele, parcă în căutarea unui pian. Pianul lipsește, dar ai senzația că este acolo, și așa îmi vine să-l numesc: fotoportretul cu pianul. De altfel, afinitatea doamnei Nazaria față de etajul elevat al artelor, mai ales față de muzica clasică, era o coordonată permanentă a vieții sale, asiduu cultivată în familie, transmisă cu iubire copiilor, și poate că muzica fusese unul din podurile legăturii cu părintele, precum și cu buna ei prietenă, soprana Gunka Vergulescu... Nu ați cunoscut-o de pe scenele muzicale, pentru că imediat după timpuria căsătorie doamna Gunka și-a așezat muza la picioarele soțului ei, pictorul Spiru Vergulescu... dar asta e o altă poveste. 

Dar nu mă pot dezlipi de ”fotografia cu pianul”. Întreaga atitudine denotă o mare concentrare în jurul propriei ființe, privite în adâncime, și o enormă sete de ideal, pe care, la vârsta aceea a marilor visuri, ai putea-o numi superbie. Dar una profund spirituală, cenzurată de o remarcabilă voință și stăpânire de sine - trăsături atipice climatului intelectual de început al șaptezecilor, perioadă căreia pare să-i aparțină fotografia, dar cultivate de nobilul șaizecism. Aceste nobile trăsături poeta Nazaria Buga se va lupta să le păstreze întreaga ei viață, șlefuind aristocrația duhului ei în creuzetul de diamant al suferinței.

Îmi povestise odată cum își trăia moartea la fiecare dializă, ca o dedublare a ființei golite de sânge, care își contemplă fluidul vital scurs și adunat înafara ei, ca într-o cupă euharistică, umplută în timp ce tu te golești, pentru a te alimenta apoi tot pe tine! Zguduitoare imagine. Sciziunea dureroasă dintre sufletul-spirit și sufletul-sânge, care de obicei coabitează o viață întreagă împreună și doar la moarte se despart. Zguduitoare similitudine cu sacrificiul hristic, fie și aparentă, de care nu am îndrăznit niciodată să vorbim, dar pe care bănuiesc că o intuia. Chiar dacă moartea și învierea mediate de aparate erau motivate terapeutic și aveau o finalitate pragmatică personală, neaplecată direct către alții, similitudinea, fie și vagă, rămânea. Sunt sigură că ea o simțise. Și era tulburătoare. Sângele pulsând înafară de trup, împreunându-se cu fluidul purificator și scurgându-se înapoi, reciclat, în corp. O tainică metanoia a trupului, care nu mai putea să se îngrijească singur de această lucrare. O tainică cruce. Doamna Nazaria pătimea această cruce de două ori pe săptămână. Timp de cinsprezece ani, inima i-a fost nevoită să îndure acest supliciu. Un supliciu salvator. Un poet mai tânăr, Florin Caragiu, a avut curajul și inspirația să transpună în versuri vibrațiile dureros-străluminânde ale acestor morți și învieri repetate. Doamna Nazaria, poetă de mare calibru simbolic, vastă cultură și adâncă trăire lăuntrică, a preferat, și în această privință, tăcerea. Cred că tăcerea a fost cea care i-a dat marea forță de a duce această cruce până la capăt, fără să se risipească pe cale și, mai ales, fără cârtire. Aceasta din urmă, cu precădere - necârtirea în fața suferinței, ca și nejudecarea aproapelui - cred că i-a deschis și calea cea mai sigură spre cer. 

Când înainte de Înălțare mi se lipiseră de ochi florile splendide, de iunie, ale unui țăran care le vindea printre blocuri, fără să am vreun motiv obiectiv să le cumpăr, am presimțit că ceva urma să se întâmple. Parcă Dumnezeu inserase o scurtă pauză de frumusețe gratuită în viața mea, căreia abia mai târziu urma să-i deslușesc noima. A doua zi, vestea morții mă pune în gardă. Alerg în stradă: țăranul era încă acolo, cu superbii lui trandafiri de grădină, românești, cu petale vii, larg deschise și mirositoare. Atunci mi-am amintit că doamnei Nazaria îi plăceau mult florile, mai ales cele autohtone. Fie și somptuoase. Am ales cei mai somptuoși trandafiri țărănești! O minune de flori, pe care Dumnezeu mi le trimisese ca s-o conducem spre cer pe roaba Sa, poeta Nazaria! Din clipa aceea micile minuni se ținură lanț. Aveam sentimentul frumos și liniștitor al unei petreceri dincolo, bine rânduite de Dumnezeu, cum se întâmplă nu neapărat cu sfinții, ci cu oamenii așezați în credință și greu încercați, când Dumnezeu deodată îi slobozește în Lumină, îngrijindu-Se și de cei rămași pe pământ. 

Slujba stâlpilor de vineri seara, în biserica de suflet a părintelui Buga și a noastră, slujba parastasului de sâmbătă, densă și cristalină în trăire și conținut; prieteni de demult, rubedenii cunoscute și necunoscute, surpriza îmbătrânirilor, dar și bucuria privirilor noi, de copii - atmosfera adunărilor funerare în varianta lor cea mai, duhovnicește vorbind, fericită. Fericirea aceea când simți că cel răposat este bine, pentru că a nădăjduit și a iertat până la capăt, pentru că a iubit și a fost iubit, pentru că rugăciunile și credința i-au fost consistente și nezadarnice. Multă limpezime și pace, lacrimi cumpătate și sincere, așa cum se cuvine unei agapice prohodiri. Cuvântul înțelept, dar sugrumat de emoție al părintelui Buga, cuvântul cald și vibrant al mai tînărului pr. Tudorel Peiu, cel al luminoasei maici Anastasia și al altor apropiați, ne-au readus-o și mai aproape pe doamna Nazaria, în tot ce avea ea substanțial și frumos, în tot așezământul arvunit al mântuirii ei, dar și al împăcării cu Dumnezeu a celor ce au iubit-o. 

În drumul spre cimitir, o ploaie năprasnică ne surprinse. Turna torențial, cu bulboane, perdele de apă curgeau șuvoaie din cer, încât orice înmormântare după rânduială părea compromisă. Unii decantau superstiții, câteva femei se rugau, altele se gândeau cum să nu-și strice pantofii. Așteptam. S-a mai domolit, cât să ne adunăm în jurul mormântului; dar numai cuvântul popii, de la primele orații ritualice, a oprit vijelia. Amuțirăm cu toții. Slujba și-a urmat rânduitul făgaș. După ce primii bulgări de pământ fură aruncați peste groapă, o femeie îmi făcu semn să mă uit la cer. Nu vedeam nimic. Mi-a luat clipe bune să zăresc în înaltul norilor tuciurii o spărtură rectangular-cruciformă prin care se vedea limpede cerul albastru. ”E ca un înger cu aripile desfăcute!”, ciripi o fetiță; ”prin crucea asta Dumnezeu îi ridică sufletul la El”, îi explică, previzibil, mămica, înțelegătoare. Clipe îndelungi veghe de pe cer, benedictină, pământul proaspătului mormânt așezat chiar dedesuptul ei, al crucii albastre. Până când vântul o risipi. 

Nu, nu știu dacă a fost un model de sfințenie doamna Nazaria. În orice caz eu nu am fost îndeajuns de apropiată de ea pentru a putea să mă pronunț. Alții pot da mărturie despre aceasta. Dar a avut un model de așezare în cele ale idealului, în suferință și în Dumnezeu, care i-au deschis, în final, mila și bunăvoința divină. Până la urmă, despre asta este vorba, nu-i așa? 

15 iunie 2021

Mini-fișă biografică

Nazaria Buga: poetă, critic literar, eseist (n. 8 februarie 1949, com. Răchitoasa, jud. Bacău - m. 10 iunie 2021, București). A scris prefețe la mai multe volume literare și a fost redactor-șef al revistei ”Rațiunea Mistică”, editată de Fundația ”Sf. Gheorghe Vechi” din București. 

Volume de versuri publicate: Întîmplare dintr-o veche gravură, Editura Litera, 1979; Himera apei, Editura Litera, 1983. 

Apariții literare în presa vremii (ex: România literară nr. 24/2006, http://romlit.romanialiterara.com/index.pl/nazaria_buga).