Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 17 martie 2018
Vremuri
grele au venit după plecarea cruciaților și cucerirea
Ierusalimului de către mameluci. Dar și în această perioadă de
încercare, lăcașul a dat câțiva neînfricați călugări
georgieni, care au mărturisit pe Hristos. Printre aceștia, Sf.
Mucenic Luca al Ierusalimului (+1277), stareț al mănăstirii, ucis
de mameluci pentru că și-a apărat în fața sultanului confrații
întemnițați de noii dregători musulmani; și înflăcăratul Sf.
Mucenic Nikoloz Dvali, care, inspirat în viziune de Sfântul Ioan
Botezătorul și de Maica Domnului – cum atestă hrisoavele - a
propăvăduit Evanghelia în moscheile din Damasc, pentru aceasta
fiind închis de mai multe ori și ucis de persani (+1314). În
această mănăstire și-a dat mucenicescul sfârșit și Sf.
Salomeea Georgianca, o călugăriță care, după ce a apostaziat sub
presiunea islamică, s-a reîntors la Hristos și a fost torturată
pentru aceasta. Datorită dârzeniei acestor călugări, mănăstirea
nu îndură jugul islamic mai mult de o jumătate de veac, astfel că,
la insistențele Bizanțului, monahilor georgieni li se permite să
se întoarcă și să-și reia viața.
Mănăstirea
înflorește în secolele XVI-XVII, când, în plină ocupație
otomană, devine un important centru de copiere și păstrare a
manuscriselor. Abia spre mijlocul secolului XVII, din cauza unei
proaste administrații, mănăstirea sărăcește și decade, astfel
că în 1685 georgienii sunt nevoiți să o vândă Bisericii
grecești a Ierusalimului, căreia îi aparține și azi. Viața
monahală a continuat, s-a înființat în secolul XIX și o școala
grecească, dar niciodată nu s-a mai ajuns la râvna și înflorirea
din perioada ivirită.
Mănăstirea
Sfintei Cruci este unul din puținele lăcașuri istorice din
Ierusalim cu arhitectură autentică unitară și singurul (din câte
am văzut) cu fresce ortodoxe valoroase și bine păstrate. De o mare
frumusețe și monumentalitate, frescele vechi georgiene îmbracă,
potrivit canonului bizantin, toți pereții somptuoasei biserici de
piatră, inclusiv coloanele laterale robuste, și sunt atracția
turistică principală a mănăstirii. Multe inscripții originare
georgiene au fost șterse sau acoperite cu litere grecești, fapt
întâmplat, însă, abia la mijlocul secolului XX.
Descopăr,
spre nesperata mea bucurie, micul portret în frescă al lui Șota
Rustaveli, îngenunchiat în rugăciune sub icoanele mari ale
sfinților Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul de pe coloana
din dreapta a navei centrale a bisericii. Rareori, detaliile
menționate în ghiduri reușești să le descoperi la fața locului!
Dar acest portret, aproape liliputan în raport cu impozanța celor
doi sfinți care îl patronează - potrivit canoanelor iconografice
medievale - este poziționat la înălțimea unui stat de om, așa că
e ușor să-l observi: e aproape ceea ce se cheamă întâlnire față
către față a privitorului cu „tabloul”, lucru rar întâlnit
în iconografia murală, datorită organizării preponderent
verticalizate a acesteia. Legendarul poet al Iviriei, devenit persona
non grata în
patrie, s-a retras aici de la curtea Sfintei Regine Tamar, a trăit
și a creat aici multă vreme și se pare că tot aici a murit. Nu i
se cunoaște locul mormântului.
Loc
de mare încărcătură duhovnicească, Mănăstirea Sfintei Cruci
concentrează mult mai limpede „fluidul” creștin-ortodox decât
Sionul și chiar decât Eleonul, unde amestecul de „fluide
religioase” este mai complicat, iar decelarea „sunetului
fundamental”, mai anevoioasă.
Faptul
pnevmatic fundamental al Mănăstirii pare a fi materialitatea
soteriologică a „pietrei ei de temelie”, care este rădăcina
arborelui triseminal (originat treimic, din trei esențe diferite) al
Crucii, plantat de Lot. Privim icoana naivă a udării arborelui
„doar cu apă din Iordan”, cum spune legenda. De ce tocmai din
Iordan? Iordanul e la câțiva kilometri distanță, iar o astfel de
nevoință, derulată pe timp de mulți ani, cum continuă legenda,
este asemenea exercițiilor de extremă ascultare ascetică ale
Patericului. Pentru că Iordanul e apa purificării și pocăinței,
consemnată ritualic de Sfântul Ioan Botezătorul. Imbibat de apa
spălării păcatelor, lemnul Crucii se pare că a fost pregătit de
Dumnezeu chiar în esența sa naturală a prelua, prin jertfa lui
Hristos, păcatele oamenilor. Astfel, lemnul Crucii devine
continuatorul chiar materialnic al lucrării mântuitoare a apei
Iordanului... În câtă adâncime a tainei Își pregătește
Dumnezeu, chiar și în planul firii, poteci pentru împlinirea
deplină, în duh și în trup, a cuvintelor Sale!
(Va
urma)
[Fotografiile aparțin autoarei]
Vedeți și:
Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu